Serenitatea din varful muntelui meu...

Cad in fantani adanci din care nu mai stiu daca pot sa ies. Dar, totusi, o fac de fiecare data. E ca si cand ar fi fantani cu apa sarata, unde sarea ma impinge mereu la suprafata. Uneori nu vreau sa rostesc niciun cuvant. Ma prefac ca-mi sta bine mutenia in care ma afund, ca-ntr-o smoala ce-mi naclaieste cuvintele, siroind si colcaind, ca o mlastina in arsita verii, plina de matasea-broastei. Ma intreb la ce bun atatea vorbe, daca simtirea nu poate fi, si asa, inlocuita cu nimic? Uneori imi imaginez ca sunt la 2 m sub pamant si ca viermii au ros din mine si ultima bucatica de carne si ca, in loc sa ramana un schelet de oase, ramane un schelet de suflet. Un schelet curat, de suflet limpede. Nu stiu daca se intreaba vreun trecator cine odihneste (?) sub aceasta piatra. Dar, oare, odihneste? Sufletul meu haladuieste peste tot, nevazut si nesimtit. Doar ochii mei vad si urechile mele mai aud, ca intr-un film, in care scenele sunt filmate de sus.
Stau pe veranda unde un barbat cteste un ziar. In necrolog nu apar oameni cunoscuti lui si da pagina mai departe. Nici de numele meu nu s-a impiedicat. Nu ne-am vazut, si asa, niciodata. Desi ma inglobez in aceasta lume, par a fi, totusi, absenta. O anonima ce putea foarte bine sa nu fi existat. Nu stiu cu ce ar fi fost lumea mai saraca in absenta mea. Cu un suflet? Cu o palma de celule, ce si asa mor? Sunt atat de putine semnele trecerii mele pe aceasta lume, incat uneori ma simt ca o boare. Uneori e suficient sa respir si sa nu mai fac nimic altceva. Deja si ocuparea spatiului pare cateodata prea mult. Dar, totusi, se pare ca e necesar...

Imi plac tacerile, spuneam. Fiindca imi place linistea. Ma retrag din imbulzeala -si asa fara rost - a zilelor ce curg invalmasite in evenimente care, desi azi par atat de importante, maine nu isi mai aduce aminte nimeni de ce s-a enervat. Am ales serenitatea. Ma retrag si ma gandesc ce rost au toate acestea. Lenevesc in mintea mea, crutandu-mi viata de nervi inutili. Acele lucruri nu ma privesc. Nu sunt ale mele. Nu ma duc mai departe si nu-mi aduc nimic. E ca si cand toata lumea s-ar imbulzi la oras si ar inghiti mereu fumul tobelor de esapament, plangandu-se de afectiuni pulmonare. In loc de asta, prefer sa stau in varful muntelui meu, chiar daca asta suna ca o condamnare la solitudine, dar respir aer curat. Aerul e rarefiat la inaltimi. Daca nu esti obisnuit, poti ameti. E o chestiune de exercitiu. E un lucru simplu. Si e vital. Desi, poate, pentru unii, nu pare. Putin imi pasa ce spun ceilalti! Am invatat sa fac ce vreau si sa nu am nici macar asteptari de a fi inteleasa. Asta te scuteste de multe. De o alta serie de nervi inutili. N-am cerut nimanui sa se puna in locul meu. Si nici sa ia decizii in numele meu. Cu atat mai putin sa raspunda pentru ceea ce eu fac. E o atitudine ciudata, azi, unde lumea merge cu turma. Numai ca eu nu sunt turma.
Eu sunt pe munte. Pe muntele meu. Si acolo aerul e rarefiat...