luni, 29 martie 2010

Sex sau iubire?


Daca o sa intreb mai multi dintre voi, daca iubirea duce la sex sau sexul la iubire, probabil ca majoritatea imi veti raspunde, in cele mai multe cazuri, ca iubirea duce la sex si nu invers. Da, probabil asa ar fi normal.
Insa, daca va ganditi un pic mai bine, va veti da seama ca (si) in viata voastra s-a intamplat mult mai des ca sexul sa duca la iubire. Si am sa va explic de ce.

Noi ne alegem partenerii in primul rand in functie de cum arata, de calitatile lor fizice, care trebuie sa insumeze o lista de insusiri, care sa-l faca pe celalalt atragator in ochii nostri. Deci, pana acum, functioneaza strict legea atractiei fizice. Despre respectiva persoana nu stim nimic, decat cum arata. Pe baza infatisarii, putem sa ne gandim ca ar avea si alte calitati sufletesti, care, la acel moment, pentru noi, ar fi decisive. Tradus: daca ea se uita zambind dragastos, atunci inseamna ca are inima calda. Ma rog, nu neaprat. Fiindca stim ca zambetul tine de flirt. Insa, in acele momente, nici macar nu ne intereseaza acest lucru. Am vazut-o si vrem s-o avem. Automat si fara sa ne dam seama, apare doar dorinta de a poseda acea persoana, de a o avea cat mai mult in preajma noastra, de a o atinge si... de a face dragoste cu ea. Impropriu spus "dragoste". Aici, cuvantul potrivit este "sex". Si, da, sexul este cel care ne mana de la spate. Nevoia de a ne confirma in fata propriilor ochi ca suntem "buni", "tari", seducatori, atragatori s.a.m.d....
Acum pot aparea doua continuari: fie implinirea actului sexual ne satisface, adica il gasim pe celalt "bun", fie ne dezamageste. A doua varianta nu ne intereseaza, fiindca, de aici, povestea s-a sfarsit. Fara interes, totul se dizolva si dispare.
Varianta intai, cand persoana respectiva face fata jocurilor noastre sexuale, indeplineste prin arta sa, mai mult sau mai putin pre-precizata, dorinta noastra interioara, cand ea corespunde parametrilor fizici doriti de noi si cand reuseste sa trezeasca acele scantei in noi, fizic vorbind, cand excitatia (care are un rol extrem de important in relatie) este pentru noi satisfacatoare sau mai mult decat satisfacatoare, tinzand mereu s-o asezam pe o cota gradata si sa-i dam calificative, ei bine, atunci ni se pare noua ca ne-am indragostit, ca e iubire. Si tindem s-o numim asa chiar daca, asa cum spuneam, despre insusirile intrinseci ale persoanei nu avem mare habar. Practic, in acest caz nu e vorba de iubire propriu-zisa, ci de sex. E mai degraba iubirea de sex.
O persoana evoluata, insa, face distinctia intre acesete doua aspecte si simte cand e vorba de mai mult sau nu. Ea isi va pune mereu problema si altfel.
O astfel de relatie poate dura o perioada, atractia sexuala fiind motorul care hraneste aceasta relatie. Insa, mai e nevoie si de comunicare. Acum intervine si compatibilitatea intelectuala, intervin valorile intrinseci ale celor doi si chiar interesele sociale, compatibilitatile sociale, morala, capacitatile de comunicare ale celor doi, de intelegere a lumii interioare a celuilalt s.a.m.d..
Este posibil, ca unii sa se insele cu privire la acest lucru si sa reactioneze rapid si superficial: "E bun/-a la pat = il/o iubesc". Aceasta este doar o jumatate a povestii, insa nu este intregul ei. De aceea, atentie la detalii.

Acum mai este si istoria cealalta: cei doi nu sunt atrasi de la inceput fizic unul fata de celalalt, ci se descopera ca indivizi in timp. Este genul de relatii care incep prin simple prietenii. Aceste relatii se pot desfasura acolo unde cei doi petrec datorita circumstanteleor mai mult timp impreuna (serviciu, studii sau alte conjuncturi). Cei doi nu si-au pus in gand sa se cucereasca. La un astfel de cuplu sexualitatea inca nu a fost dezbatuta, nu s-a pornit inca de la aceasta premisa. Probabil ca ici unul dintre ei nici nu s-a gandit deloc la asta. In acest cuplu parghia a fost reprezentata de discutii. Repetata interactiune in timp duce la o oarecare dependenta care e la randul ei rezultata din obisnuinta. Stiind ca celalalt e mereu acolo pentru a-i plange pe umar sau a rade impreuna cu el, duce, in cele din urma, la o modelare a atitudinii. Cei doi se pot trezi in timp ca au dezvoltat afinitati mult mai mari decat se asteptau. Pot astfel considera ca se iubesc. Aici este vorba de alt tip de iubire. Este mai mult iubirea de semeni.

Daca in primul exemplu respectul se pare sa nu joace un rol prea important, cu toate ca direct nu-l neaga nici unul dintre parteneri, in cel de-al doilea tocmai acest lucru e primordial, chiar daca, la fel, nu este constientizat. Spre deosebire de al doilea cuplu, primul e mai dezinhibat, este cu predilectie instinctiv, pe cand cel de-al doilea este mai mult axat rational si bazat pe un suport fin afectiv.
Certurile in primul cuplu par sa apara mai repede si mai des, in timp ce a doua alternativa fiind mai stabila in timp, dar si cu o evolutie mai lenta. Siguranta este mai ridicata in exemplul doi. Pasiunea este mai crescuta in exemplul unu.
Asadar, cele doua tipuri de relatie au evolutii diferite in timp.

Daca acum stam sa ne gandim bine, ar trebui sa recunoastem ca noi suntem cu predilectie persoane instinctive. Spun asta, fiindca fiecare dintre voi s-a recunoscut mai ales in exemplul nr.1 si mai putin in cel de-al doilea.
Desigur, nu e litera de lege ca cei care au inceput relatia pe pura atractie fizica nu au sanse de supravietuire in viitor, conditia necesara fiind insa si compatibilitatea valorilor umane. Si, la fel, cei care incep o relatie ce izvoraste doar dintr-o pura si sincera prietenie, ar putea mai tarziu sa lancezeasca, daca nu descopera micile scantei - dar atat de importante - ale placerilor sexuale.

Ciudata fiinta omul! Nici stadiul animalic nu ne mai e multumitor si nici pur caracteristic, dar nici nu am ajuns sa putem dezvolta relatii reusite de cuplu fara acel instinct!

duminică, 28 martie 2010

Cugetari din vremuri de liniste



Dintre toate certitudinile existente pe pamant, cel mai mult de furca ne da iluzia. Cu totii stim ca ea exista, dar nu suntem in stare s-o prindem niciodata.

Singurii fericiti sunt nebunii. Lor le este permis sa se gandesca la orice, fara teama de a fi suspectati de anormalitate. Iar geniile nu sunt nici ei oameni normali. E punctul unde se intalnesc cele doua lumi. In lumile lor e fericire fiindca e libertate...

Nu voi inceta niciodata sa cred ca sufletul imi va spune care este calea, chiar daca e ea si spinoasa. Atata timp cat sunt in armonie cu mine insami, nu mai imi pasa de aparente.

Fiecare om traieste doua realitati: viata pe care o vede oricine si viata lui interioara. Sa nu te amagesti niciodata ca stii cum este cineva, atat timp cat nu ii dai libertatea de a fi asa cum e el.

Libertatea este de doua feluri: cea care ne-o ofera statutul, societatea si cea pe care ne-o oferim noi. Pe prima o putem acuza de anume esecuri, pe cand pentru a doua ar trebui sa stam mai indelung de vorba cu noi insine.

Cea mai mare bogatie pe care o poate avea un om nu sunt banii, ci bogatia de idei. Ganditi-va cat de ingusta poate fi trairea un om care exclama posac: "Degeaba am bani, daca nu stiu ce sa-mi iau de ei"...

Ti s-a-ntamplat...?


Vi s-a intamplat vreodata sa vi se aglomereze, intr-o perioada scurta de timp (o zi sau cateva zile) mai multe lucruri care sa va duca cu gandul la el/ea, de care, deja de un anumit timp, v-ati despartit? Probabil ca motivul despartirii nici nu a fost serios, poate ca a fost doar o interpretare diferita a acelorasi fapte, era teama de implicare, atunci cand lucrurile deja incepusera sa ia o turnura mai profunda si, din teama de a nu suferi, ori unul, ori altul, ati incheiat relatia. Ati considerat-o un capitol clasat, incheiat in coada de peste, fara invinsi si fara invingatori, cu dopotriva de multe pierderi de ambele parti, cu deopotriva de multe frustrari ca, totusi, s-a terminat, cu deopotriva de multe ganduri ca ce-ar fi fost daca ati fi continuat. Si ati ales sa terminati.

Vine un timp insa, cand orice ai face, oriunde ai fi si oricat ai crezut ca ai reusit sa ingropi trecutul si sa-l lasi in urma ta, apar semne ca el e mult mai prezent acolo decat ti-ai fi dorit.
Esti pe o terasa cu o gramada de cunoscuti, prieteni care nici macar nu l-/au cunoscut/-o si/sau carora nu le-ai vorbit niciodata de ea/el si te trezesti ca unul dintre ei face o afirmatie, exact acea afirmatie pe care o facuse ea/el cu privire la un anume lucru. Inchizi ochii si mergi mai inainte, spunandu-ti ca oamenii mai au si idei comune.
O ora mai tarziu treci pe langa o cafenea sau o multime de oameni si ai impresia ca il/o vezi. Ca e acolo. Absurd. Tu stii ca el/ea e la sute de km distanta, dar totusi...
Vii acasa. Deschizi calculatorul, iti citesti corespondenta, clar ea/el nu e acolo, nu apare nici o veste care sa-i trezeasca amintirea. Totul normal. Intri pe un site si citesti ceva la intamplare. Chiar la intamplare. Vestea: ai trimitere la nici mai mult si nici mai putin decat... melodia voastra. A voastra! Din nou, ea/el! "Imposibil" iti spui! Si, totusi, dai click pe trimtere si asculti. Asculti o data, asculti de doua ori, de trei ori si incepi sa te intrebi: "Ce au sa insemne toate acestea???". Nu ai mai avut semne de viata de la ea/el de cateva luni de zile si, totusi, ii simti prezenta in viata ta atat de pregnant, ca si cand ar fi fost acolo. Incepi sa te intrebi: chiar ai terminat-o cu el/ea? Chiar erau lucrurile clare? Chiar ai avut dreptate? Chiar nu mai era nici un "va urma"?
Apoi simti ca incepi s-o iei razna. Incepi sa derulezi inapoi filmul intregii voastre relatii. De ce v-ati despartit, care a fost ultima voastra cearta, care au fost momentele de slabiciune care au dus la destramarea relatiei. Apoi mergi mai departe: te gandesti mult mai inapoi in timp, la zilele in care radeati din nimicuri, la pasiunea cu care v-ati sarutat prima oara, la zambetul iesit dimineata din asternut, cu ochii somnorosi, la aroma cafelei, la hohotele de ras cand ati fost mai liberi decat pasarea cerului si cand inca credeati amandoi in sentimentele voastre si in ale celuilalt. Iti amintesti ca ati fost fericiti. Iti amintesti de promisiuni si apoi, ca o jaluzea gri, cade din nou peste toate "dar e gata!".
Te trezesti din reverie si te intrebi ce e cu tine. Mai mergi asa, fara tinta, incercand sa-i alungi fantoma din viata ta, constient/-a fiind ca totul e gata. Totul e doar in inchipuirea ta.
Iar la un moment dat, stupoare: ii simti parfumul! Gata, nu mai poti! Simti ca innebunesti! Simti ca mintea ta o ia aiurea, simti ca lumea ta e facuta din ceva ce tu insati/insuti nu mai poti controla. Te intrebi daca mai esti in deplinatatea facultatilor mintale si, din ce in ce mai intens, te intrebi: "Ce au sa insemne toate acestea in viata mea?". Nu mai poti ajunge decat la o concluzie. Lucrurile inca nu s-au terminat. Ati facut ceva gresit. Mai trebuia sa urmeze ceva. Prezenta sa e atat de puternica in viata ta, ca si atunci cand ati fost impreuna. Si te gandesti: "Sa il/o sun? Sa il/o caut? Nu voi parea penibil/-a? Mi-e dor de el/ea." Si toate aceste ganduri ti se invart in cap ca un carusel nebun.

Ajungi istovit/-a acasa si suna telefonul. Tresari ca muscat/-a de sarpe: "Daca e el/ea?"

vineri, 26 martie 2010

Stafiile unui martie ploios

E atata de liniste inauntru, incat auzi ticaitul ceasului pe perete. E atat de liniste, incat iti auzi inima batand in urechi. E atat de liniste, incat auzi curentul ce-ti alimenteaza PC-ul. Auzi hainele incet fosnind la fiecare miscare. E atat de liniste incat e nefiresc. Prin usa inchisa a balconului nu se mai aud decat niste suieraturi ale vantului, ce izbeste, ca si cand ar palmui, pomii din apropiere. Varfurile ascutite ale brazilor fac plecaciuni in fata ploii. Si salcia cea plina de galben, impodobita de flori ca o sorcova insorita, cu toate crengile ei in sus, se misca incet, la stanga si la dreapta. Ploaia mai are un pic pana sa devina aproape paralela cu suprafata pamantului. Vantul, din ce in ce mai intetit, arunca doua ghivece de palmieri de la balcon, imprastiind cioburile rosiatice pe asfaltul trotuarului.
Inauntru e liniste, afara vuie. Si camera pare rupta din timp si adusa intr-o alta lume. Inauntru e uscat si tacut. Afara geme si e ud.
Simti ca ti se inchid ochii. O amorteala ti se lasa pe trup si parca simti ca nasul iti devine rece, apoi degetele. Parca ai intrat in starea alfa, inainte de somn. Cele doua lumi se imbina, se invalmasesc. Fantasme iti alearga prin fata ochilor si nu mai stii daca ce simti este real sau daca doar crezi ca vezi. Ti-e corpul aproape golit de vlaga. Parca nu mai exista nici vointa de a te misca. Parca totul e inlemnit acolo, in nemiscarea sa. E static si devine rece. Din ce in ce mai rece. Parca astepti sa apara stafii care sa-ti spuna ceva, parca astepti sa se materializeze din nimic ceva: o fiinta, o naluca, un semn. Un semn care sa-ti aduca vesti despre viitor. Nu, nu esti medium. Asta inca nu poti. Dar poti sa te simti pe tine. Simti cum trupul iti devine din ce in ce mai rece si sufletul urca din ce in ce mai sus. Incerci decorporalizari. Incerci sa iesi din tine si sa colinzi alte taramuri. Lumi interzise lumii noastre. Lumi suprapuse, dar invizibile cu ochiul liber muritorului de rand. Caci cine sa se incumete sa treaca granita, fara de a fi stapanit de teama neputintei de intoarcere?
Pocnesc usi si mobile. De parca stafiile sunt prezente in lumea ta, acolo, ziua in amiaza mare. Ascunse bine de lumina, stand in obscuritatea data de innoratul cerului, parca te mustra sinistru: "Vezi, nici ziua nu ne intoarce. Nici amiaza nu ne face sa ne temem. Noi am invins vesnicia fiinca nu ne-am temut de ea.".
Iar tu te intrebi, ca orice muritor, gandindu-te mai inainte, daca sa le invidiezi sau nu: "Si cata rabdare si asteptare si timp exista in lumea lor, blestemate fiind sa haladuiasca mereu intre cele doua lumi, pe cand eu, aici pe pamant, nici nu stiu cu ce sa incep o dupa amiaza ploiasa de martie?"

"Acum... ma vei strivi?"

Te-ai ascuns in causul palmei mele, facandu-ti loc printre degete, nestiind daca iti va fi acolo cald sau frig. Nestiind daca te voi strange si te voi strivi si, totusi, plin de curaj si drag te-ai aciuit printre liniile-mi din palma. Imi privesti tacut linia vietii, apoi pe cea a iubirii si te intrebi care e punctul in care o sa apari tu. Vrei sa te recunosti pe pielea mea, nevrand sa mai pleci. Iti spui ca de acolo nu te va mai scoate nimeni. Incolacesti metal auriu pe degetul meu inelar si te rogi sa nu mai rugineasca niciodata.
Aluneci precum mercurul apoi printre degete si te inalti, transformat in aburi vinetii, spre cer. Imbratisezi norii, incercand sa ajungi la soare, sa-i vorbesti de tine, de locul pe care l-ai gasit. Dar soarele se uita de sus la tine si-ti spui apoi ca prea te ustura razele lui, ca prea-i necrutator! Te apleci sa mai vezi o data abisul de sub tine. Lumea e mica, devenita ca o pruna albastra, deja prea departe pentru a-mi zari palma. In panica, te arunci in hauri, alunecand apoi pe coaja alba a unui mesteacan, ce pare o vestala virgina, invesmantata in voalul fin de roua al diminetii. Aluneci usor, lasand in urma-ti dare lucioase de praf argintiu, semn ca ai fost printre stele si-ti spui: "Ce pacat ca lumea nu stie cum e acolo sus! Ce pacat ca nimeni nu stie de unde vine sclipirea! Ce pacat ca toti sunt, aici, pe pamant, atat de grabiti!"
Si-ti iei timp sa mai arunci o data o privire spre cer. A doua oara nu vei mai urca. Tu stii cum e acolo sus si doar atat trebuia sa afli.
Intri din nou in palma mea, pe furis, printre degete si-ti faci loc a doua oara in causul palmei mele. Deschid pumnul: pulberea argintie se imprastie in toata incaperea. Totul e scaldat in luciri albe. Totul, fara deosebire. Palma mea are linii argintii iar tu, cu ochii intrebatori, cu teama ascunsa, ingaimi: "Acum... ma vei strivi?"

miercuri, 24 martie 2010

Adaptarea pietei in vremuri de criza, in occident

Am plecat astazi in oras. Am avut cateva cumparaturi de facut si cu ocazia asta am zis sa ma mai si plimb, fiindca tot s-a facut cald. Timp aveam la dispozitie, asa ca nu mai imi ramanea decat sa savurez ziua. Temperaturile pe care le simtisem erau mai ridicate decat cele pe care le apreciasem dimibneata pe balcon, cand mi-am baut cafeaua in soarele orelor zece-unsprezece.
Urcasem in masina si termometrul imi indica 19°C. Plecasem totusi cu un pardesiu lejer si incaltata in botine, nefiind atat de sigura ca as fi putut sa-mi las armura de frig acasa. Ei bine, nu am putut sa rezist decat zece minute asa imbracata. Masina atrasese caldura iar aerul dinautru devenise aproape sufocant. Deschisesem geamul. Pana in centrul comercial neavand atat de condus, am lasat complet geamul jos. Vantul razbatea inautru, inlocuind aerul cel deja supra incalzit. Parcand masina, ma intrebam daca sa pastrez pardesiul pe mine intrand in noua cladire alaltaieri inaugurata, sau sa-l las in masina. In prima faza inca nu vroiam sa renunt asa usor si nu vroiam sa ma las inselata de soarele cu dinti, de primavara. Insa asta chiar nu a tinut! Caldura devenise coplesitoare. Ma intorsesem la masina sa-mi las haina si am plecat doar in rochita. Mi-era aproape incredibil, ca dupa atatea luni de iarna si zapada, pot sa umblu in rochita de jerseu cu maneca treisfert. Am zambit usor, privind in soare si multumindu-i in gandul meu, primaverii care nu ne-a mai inselat, de data asta.

Intru in centru. Facusem rondul de acomodare, cercetasem magazinasele asezate in interiorul cladirii, ma gandisem ce era inainte de modernizare si ce coltisor ce a devenit. Surprinderea generala a noilor amanunte a fost facila, orientarea la fel, reperele fixandu-le cu o surprinzatoare repeziciune. Centrul nu este imens. Asta usureaza cu mult orientarea. Ma bucurasem insa ca, in ciuda dimensiunilor relativ reduse ale cladirii, pachetul de produse de oferta, varietatea lor, precum si firmele care sunt aici gazduite, satisfac foarte bine cererea segmentului de piata. Extrem de bine organizate spatial si la fel de bine gandite ca paleta, atat de preturi, cat si de calitate. "Exact ce trebuie!" ma gandeam. Si asta, la doar 2 km de casa.

Dar maine se va inaugura si aici in oras un nou centru. De data asta complet nou, nu doar modernizat. Deci maine voi putea face comparatia intre cele doua centre. Voi putea alege si mai repede unde sa-mi fac cumparaturile. Avantajul va fi ca, in noul centru comercial din orasul meu, desi distanta e identica, pot merge si pe jos, intr-o plimbare. Pentru celalalt, desi deloc departe, va trebui neaparat sa recurg la masina, altfel nu merge.

Indiferent cum va fi si ce voi opta, de aici rezulta o concluzie: in vremuri de criza, solutia nu este cea de crestere a preturilor, ci de a intensifica reteaua de oferte.
Desigur ca sunt cu cumparaturile la zi. Si chiar nu-mi doresc pe moment nimic nou: nici articole de imbracaminte si nici produse alimentare in mod special. Dar un lucru este cert: maine cand voi vizita noul centru, precis voi gasi cel putin un produs pe care sa-l consider atat de avantajos, incat sa consider ca nu voi pierde nimic, daca il voi cumpara.

marți, 23 martie 2010

Dictionar de neologisme

De curand am tot auzit vehicularea unui cuvant si anume: "cocalar".
Am gasit, rasfoind paginile de net si blogurile altora, printre altele si urmatoarea adresa. Am intrat pe ea sa vad ce naiba inseamna de fapt cuvantul "cocalar". Cand eu am parasit tara, cuvantul nu se afla nici macar in dictionarul de neologisme. Acum am aflat. E drept, nu doar o definitie a lui, ci chiar o suma de... dovezi. Exemple clare! Acum stiu! Pot sa exclam linistita: "Evrica!"

Cateva ore mai tarziu, tot gandindu-ma la acest cuvat, mi-a venit si ideea (care era firesc sa-mi vina de la inceput) sa-l caut pe DEX-online. Ma gandeam: "Sunt eu atat de proasta incat sa nu fi stiut de existenta unui cuvant atat de frecvent utilizat? Ca doar nu am plecat din tara pe vremea lui Burebista!" Rezultatul nu a intarziat sa apara. Cum spuneam, termenul a fost nou introdus:

cocalar, cocalari s.m. 1. țigan bișnițar. 2. șmecheraș de cartier. 3. (peior. – între rromi) țigan de cea mai joasă speță.
Sursa: Argou | Trimisă de blaurb, 8 Jul 2009 |

Acum, aceasta este adresa. Intra si tu sa vezi:

http://cocalari.com/

E de ajuns sa rasfoiesti in Meniu.....

Nu pot sa-ti urez nimic. Reactiile iti vor apartine...

P.S. Da, stiu, unii dintre voi sunteti deja ultra-familiarizati cu notiunea. Scuzati-mi doar mie ignoranta...

Lui Mile...

In amintirea acelor vremuri pe care le stim cu totii cei ce le-am trait atunci, intr-un Banat in care cultura sârba era a doua noastra casa si in care am invatat sa simtim si noi ca ei, acum, in amintirea lui Mile, am gasit pe net aceste videoclipuri pe care stiu ca si-a trait si el anii in care a stiut sa se bucure de viata:






Nu pot sa spun acum decat ca asa se scriu istorii…

luni, 22 martie 2010

Caracterul nu are nevoie de titlu

Se pare ca saptamana a inceput prost. Si asta datorita dezamagirilor pe care le inregistrez in ultimul timp din ce in ce mai des, in special in ceea ce priveste aspectul finaciar si prieteniile. Nici nu a inceput anul bine, si eu am intrat in an din groapa in groapa. Trebuie sa alerg sa-mi recuperez proprii bani pe care i-am dat "de pe azi pe maine imprumut", fie ca trebuia de un an jmate sa-i primesc de drept inapoi in urma unui litigiu. Iar asta deja a ajuns sa ma termine nervos si sa ma intreb unde e legea si unde e prietenia, corectitudinea, cuvantul?
Daca acum 8 ani am facut prima data scandal pentru o suta de dolari care nu mi-au fost inapoiati, pe care ii dadusem cu imprumut (doar pentru cateva ore!), ei bine, astazi sumele se ridica deja la mult mai mult. Si asta in ceea ce priveste "prietenii". Se pare ca indiferent din ce colt al lumii vin oamenii, atunci cand e vorba de bani, sunt ca hienele. Nu mai exista nici macar respect, recunostinta, de multumire si prietenie sa nu mai vorbesc. In momentul in care ai dat cuiva o suma de bani, fie ca e ea mica sau mare si indiferent pentru ce le-ai dat-o si pentru cat timp, trebuie sa te intrebi sincer daca o mai vezi inapoi. Si chiar daca e dreptul tau, banii dandu-i cu imprumut si cu buna stiinta, ca sa-i ajuti. Si tot cu buna stiinta, "amicii" cu pricina dau bir cu fugitii, nu mai raspund la telefoane, cand raspund te mint, te amana si te prostesc. Asta in frumosul caz in care nu au grija sa reteze cu abilitate toate, sau cat se poate de multe, cai de acces. Daca insa incepi sa protestezi, sunt foc de suparati. Cum sa-ti permiti tu sa-ti ceri banii inapoi? Cum sa le ceri lor socoteala? Cum de indraznesti asa ceva? Prieten fals ce esti! Cata neruinare poate sa fie in tine sa idraznesti sa le spui sa-ti restituie datoria?! Ei, asta-i buna! Si ce daca ei au spus in ziua in care i-ai imprumutat ca "pana maine", sau "in maxim doua saptamani". Parca tu nu ai calendar? "Maine" e oricand, dar NU AZI. Si, la fel in doua saptamani. Pai, frate, mai asteapta, ca pana atunci mai sunt mereu inca doua saptamani. Ah, de multumiri sa nu mai vorbesc, ca si asa sar ca opariti. Poate ca ar fi cazul sa le multumesti tu lor ca ti-au facut nepretuita favoare de a fi tu cea/cel la ajutorul caruia/careia au apelat. Pentru asta tre´ sa fii mandru, nu gluma! Trebuie sa te simti ca seful Bancii Internationale. Toata lumea vine si se roaga de Tine. Trebuie sa intelegi ca TU esti Dumnezeu, atunci. Si tu esti singurul care nu pricepi asta!!! Mai sa fie! Ti-am spus ca nu intelegi nimic!...
Ti-a spus ca vine duminica la 4 p.m. la tine, tu suni la 4:20 si nu raspunde, scrii apoi un SMS sa-i reamintesti, revine peste 10 min. cu un apel si iti spune pe cel mai firesc ton: "Eu am spus ca la 4 abia plec cu avionul de la Atena. Adica la 4 si un sfert abia pleaca. Pana aterizez se face 7.20 si pana merg si eu acasa si pana ajung la tine mai dureaza..." Te mai face si prost in fata, ca si cand in momentul in care ati vorbit ultima data si asa v-ati inteles, tu erai ala lipsit de creier, de urechi, poate erai si beat, daca nu cumva ai visat. Poate ai tu doar o imaginatie prea bogata, poate ai luat tu marijuana sau coca sau pur si simplu, tu esti ala care aiurezi. In nici un caz ei. "Cine, iooooooooooooooo?????????Nici vorba!!! Ti se paaaareeeee!!!!" Si simti ca innebunesti cand vezi ca atunci cand vine vorba de bani, toti dau bir cu fugitii.
Ah, stati linistiti, ca acum nu vorbesc numai de romani. Experientele acestea le-am trait si cu alte nationalitati. Chiar si cu nemti, sa nu va faceti grija. Si nu numai romani si nemti, caci in ceea ce priveste aviditatea de agoniseala prin prostela, vad ca nici o nationalitate nu mai tine nimeni cont de nimic. Poti sa fii tu cat de corect doresti. Poti sa respecti tu cat vrei, poti sa fii cat de principial poti fii tu cu putinta. Ah, si inca ceva: sa nu credeti ca asta obisnuiesc sa faca doar cei din paturile joase ale societatii! NUUUU, asta e culmea! Ca sare iepurele de unde nici nu te gandesti: avocati, ingineri, in general absolventi de studii superioare. Ca asta ma oftica cel mai tare: ce pretentie sa ai de la Gica strungaru´, daca "Domnul..." si "Domnul..." si "Doamna..." procedeaza la fel. Ramai prostit cand vezi la ce se pot preta anumite persoane. Isi pun la nume titluri, dar asta ramane doar o impresie.
Caracterul nu are nevoie de titlu. Da, pacat! Pentru ca daca s-ar acorda cumva, de catre Dumnezeu (dar sa fie pus la vedere) pe buna dreptate anumite titluri pentru persoanele care intr-adevar au caracter, v-ati mira ca poate un simplu taran care se chinuie sa-si creasca bietele animale ar avea in dreptul numelui un titlu, pe cand un inginer, o economista sau avocat ar ramane de acest titlu... despuiati...
Nu gasiti???

sâmbătă, 20 martie 2010

Scrieri de mai demult...

..................................
...Si ascult cantecul sirenelor cu parul incalcit in alge, cu sclipiri de giuvaeruri si simt miros de sare in nari, ce-mi face sa tresalte sufletul si sa-mi accelereze pulsul. O vraja ciudata se lasa peste lume, ca un navod in care se agata fiinte bizare, dand nastere unor lucruri nebanuite: viitoruri dincolo de intelesurile noastre...
Ce vara frumoasa!!!.....
....................................

Hei! Iti mai amintesti cand ne scriam biletele de amor pe petale de frezie si de violete? Le pusesem bine atunci, ascunse intre paginile de carte si ramasesera acolo, subjugate de legatura cartii, precum sta adancit parfumul in faldurile unei rochii, in tesatura moale din catifea, matase si dantela. Flori printre litere, dare de parfum pe piele, o raza de soare ramasa incremenita ca o sulita de lumina in aerul din sufragerie. Perdele umflate de vant, adieri si soapte inca somnoroase de buna dimineata, un zambet cu ochi mijiti in lumina lui mai si doar ciripitul pasarilor care mai insotea romantic-jazz-ul de la cd-player...
Si ma asteptai cu cafeaua.
Terasa era scaldata in viata si tu in privirea mea...
Ma mai iubesti??? ...

Extreme sub semne de intrebare

Bunul simt in doze exagerate te face fraier. Precum si activitatea prea intensa, insistenta, determina agresivitate.
Unde sunt, asadar, granitele? Cand trebuie sa incetam a mai fi "simtiti" si cand trebuie sa ne retezam din avant?

Acestea au fost cele doua aspecte de care m-am cam lovit in ultima perioada, mai mult sau mai putin personal, insa foarte adesea constatat, indiferent ca era vorba de viata imediata, fie ca era vorba de cele gasite pe net sau in mass media.
Desigur, ati zice unii, ca daca nu esti lup te mananca lupii. Dar, de ce trebuie sa fim mereu lupi? De ce trebuie sa vedem totul ca pe un razboi de supravietuire? Suntem in perioade de pace si nu de razboi. Si apoi, noi vrem sa construim, nu sa daramam. Noi vrem sa purtam discutii si sa schimbam ideei, nu sa facem nesfarsite polemici sau atacuri. Nici sa ne dovedim capaciatile noastre de luptatori, respectiv vanatori. Noi vrem sa ne recream, nu sa ne intindem nervii. Noi vrem sa gasim cat mai multe persoane care sa vibreze la fel ca noi, pentru a ne simti in echilibru. Nu pentru a epata cu orice pret, nu pentru a ne dovedi noua si celorlati cat de "tari" suntem. Sau ma insel?
Asa... Acum taberele se imapart in doua: cei ce iau mereu cu asalt pe oricine le pica in cale, fara sa aibe importanta daca au inteles sau nu esenta mesajului, principalul e sa faca galagie, sa infirme, sa critice. Nu conteaza ce si cum, principalul e ca ei sunt oricum "Gica-contra", indiferent de aspect si de situatie.
Apoi mai e a doua tabara: cea care se retrage in gaoacea ei pana la nevroza, pana la atacuri de panica si ajunge odata la un punct unde realitatea ei nu mai are legatura cu realitatea obiectiva. Dezvolta comportamente defensive, indiferent ca are sau nu dreptate. Si e pacat. Se inchide intr-o lume faurita de sine unde doar ea se poate intelege si unde simte ca nu mai poate fi atacata.
Si acum ma intreb: am ajuns noi, oamenii, cu adevarat pe o treapta atat de ricicata a evolutiei precum sustinem, sau inca ne e teama sa recunoastem, in ciuda agresivitatii pe care vrem s-o afisam, in ciuda frondei pe care o etalam peste tot, ca in fond, aceasta agresivitate nu este altceva decat o teama mascata, o constientizare a propriei neputinte, pe care chiar noi in noi insine o uram?
Si iata cum, din vanator te transformi in vanat, asezandu-te, fara sa-ti dai seama, singur in bataia pustii.
Cred ca merita sa mai reflectam inainte de a critica pe cineva si sa ne intrebam: "Ce as fi facut eu daca as fi fost in locul ei/lui? Chiar as fi putut fi mai bun/-a?"

Acum nu ma mai gandeam decat la zicala: "Tare nu e cel ce da, tare e cel ce tine!"

O sambata minunata va doresc!

vineri, 19 martie 2010

Reflectie

Intregita de parere
Vine o idee franta
Despartita de durere
Sau de-o soarta prea-natanga...

............................................


Dupa ani trecuti prin lume,
Nopti si zile de gandire,
Nu te-ntrebi ce-ti poarta nume,
Simti doar ce e nemurire.

Trec idei la fel ca anii,
Trec si zile innorate,
Nu te-ntrebi ce-ti aduc banii,
Doar iubirile-neintamplate.

Dor cand te ganesti la toate
Te intrebi de ai mai face
Inc-odata...Ca la moarte,
Dupa ele, sa ai pace.

Te intrebi de-ai facut bine,
Te intrebi daca-ai gresit...
Stii ca nu esti o minune:
Fericit, sau doar spasit?

Te intrebi daca e Domnul
Cel ce-si pune semnatura
Pe trezirea ta si somnul
Ce se-nvalmasesc de-a dura...

Cand esti tu stapanul vietii?
Cand e EL cel ce-a grait?
Esti tu cel din flarea vietii?
Sau e EL ce-a poruncit?

Esti un vis, sau o faclie?
Esti o viata, sau un sloi?
Esti un dor ce-a fost sa fie,
Neinfaptuit in doi...???

Te izbesti mereu de toate,
Intrebari ce te sugruma
Transpirand idei in noapte
Involburandu-se ca-o spuma...

Esti la mijlocul vietii
Si nu stii-ncotro te duci.
Spui "Adio!" tineretii...
Dar pe ce drum o s-apuci?

Nu mai sunt nenumarate
Caile ce se astern...
Ochii nu-ti stau pe visate;
Caci prezentu-ti e prea tern...

Doar intelepciunea-ti lasa
O putere de-a iubi.
Cand de tanar de-asta-ti pasa:
Visul de a nu muri.

Vezi acum iubirea altfel,
Cu alti ochi, mult mai deschisi
Si te-ntrebi de ce nu-i timpul
De-a-ndaratelea sa fii:

Sa incepi batran si sumbru
Si traind sa-ntineresti,
Sa poti sa-ti cunosti nepotii
Inainte sa-i doresti.

Sa stii doar ce-i bucuria
Cand in ani inaintezi,
Sa nu uiti ce-i vesnicia,
Nici speranta sa n-o pierzi...

Exercitiu de devenire sau cand perversitatea inseamna un pas inainte

Cred ca de o vreme am inceput sa devin din ce in ce mai perversa. Gasesc placeri acolo unde initial, in mod automat si fara sa stea pe ganduri, majoritatea semenilor ar da semne de lehamite. Repulsie negandita, fara oboseala de a scotoci si dincolo de prima scoarta, revoltare ad-hoc si enuntare de pareri care pun la zid fara a mai trece macar o noua treapta a gandirii. OK. Toate bune si frumoase. Fiecare cu dreptul lui si cu parerile lui. Eu am inceput sa savurez acest spectacol. Daca cei mai multi se dau in laturi, eu stau si privesc. Si nu-mi ajunge ca privesc, ci mai si analizez. "Ce vrea sa spuna Cutare sau Cutarica cu asta? Ah, da, a dat-o in bara! Dar lasa-l/las-o asa. Hai sa vedem ce iese..."
Si uite asa ajung sa ma hranesc spiritual doar facand observatii pe marginea a celor ce se intampla.
Si tot in acest mod am descoperit si ridicolul din mine. Ca sa ajungi la autoironie, inseamna sa inveti sa te suporti. Dar, mai inainte de asta, trebuie sa ajungi sa te cunosti. Iar asta inseamna sa reusesti sa te detasezi de tine in asa masura incat sa-ti fii un observator neutru. Atunci te dezbraci de sentimente si le lasi precum lasi hainele de zi seara pe un scaun, inainte de culcare. Intri intr-o alta lume. Si atunci te vezi cu alti ochi. Ochiul critic, care peste zi l-ai indreptat asupra altora, il indrepti seara asupra ta. Asa cum te joci cu altii si cum ii pui pe ei la zid, te pui si pe tine. Iar exercitiul asta cere al dracului de multa dovada de detasare. Unii dintre voi ati zice: "Ce dracu´ faci? Vrei sa intri in levitatie?" Poate ca da, ca daca nu ar fi asa, nici nu mi-as da seama in ce punct m-as afla. Nu mi-as da seama de greselile mele, nu as realiza propriile momente de penibil, nu as reusi sa-mi vad nici macar propria prostie cu care uneori defilez si trambitez pe strazi ca-n zi de sarbatoare. Iar pentru asta iti trebuie al dracului de mult curaj. Cine recunoaste cu placere ca e prost? Sau ca este penibil? Sau ca s-a lasat prostit? Iar sirul de exemple poate continua.
Am inceput articolul cu "Cred ca de o vreme am inceput sa devin din ce in ce mai perversa". Si, da, cred asta, fiindca se pare ca fac acest lucru cu un sadism de care chiar nu ma credeam in stare, dar care, culmea, imi face bine. Ma curata de tampeniile facute odinioara, cum cureti porcul dupa injunghiere de ramasitele de cenusa, cu apa calda si cu dosul cutitului (cei care stiu cum e mersul lucrurilor la taierea porcilor, stiu la ce ma refer). Iar asta fac pentru a incerca sa-mi imbunatatesc performantele in fata propriilor mei ochi, pentru a fi maine mai desteapta decat azi, pentru ca alaltaieri, ieri si azi am invatat iar cate o lectie dura de la viata si pentru ca vreau sa merg mai departe.
Ei bine, eu vad asta la mine. Acum ma intreb: Oare cati din semenii mei se supun aceluiasi tip de exercitiu?

O zi frumoasa va doresc!

miercuri, 17 martie 2010

Panem et circenses sau joc de imaginatie

De atatia ani plecata din tara fiind iar contactul meu cu tara, cu modificarile aduse in viata sociala si politica, cu evolutia vietii sociale si directia in care aceasta s-a desfasurat, recunosc, mi-au ramas cam straine. Comunitatea de romani din Germania nu este mica, insa, aici unde locuiesc eu, este aproape inexistenta. Si apoi, nu vreau neaparat sa am legatura cu orice roman. Pe mine nu ma interesa orice legatura, ci una care sa-mi aduca si mie macar un mimim de schimb de idei, pe care sa-l pot defini ca fiind constructiv. De aceea, am preferat sa raman credincioasa doar prietenilor din tara, cu care ma intalneam o data sau de doua ori pe an, cand veneam in tara, sau cu familia. Un cerc redus, ati spune si nu as nega. La fel, accesul la mass-media romaneasca e nul.
Dar de cateva zile am gasit pe net posibilitatea de a ma pne in contact cu televiziunea roamneasca, prin intermediul bunului si modernului internet. Pana aici, toate bune si frumoase. Bucuroasa fiind ca nu ma voi instraina de tot, avida dupa noutati, plina de dor de limba materna si, mai ales in ultima vreme, daruita intamplator cu mult timp liber, am inceput sa ingurgitez stiri. Antena 1. E OK ati zice. Da, nici eu nu comentez. Macar asa imi ostoiesc setea si dorul de casa. Sangele apa nu se face si nici eu nu sunt una care sa-mi reneg radacinile. Dimpotriva.
Zilele pe care le petreceam in tara in timpul concediilor nu-mi puneau la dispozitie nici timpul si nici dispozitia interioara necesara urmaririi emisiunilor TV. Discutiile cu parintii, rudele sau prietenii, vesnicele vizite peste tot, concediul pe litoral sau mai stiu eu pe unde si alte multe maruntisuri imi retezau aproape total ocazia de a urmari sau analiza viata la nivel national. Ma multumeam de cele mai multe ori cu relatarile lapidare si amestecate oricum cu o mie de evenimente personale ale fiecaruia. Consideram ca asta e viata in Romania. Timpul trecea iar eu trebuia sa ma intorc la ale mele.
Dar, cum spuneam, zilele acestea mi-au schimbat aproape total parerea. Si asta datorita unor evenimente ale caror constanta si penetranta m-au cam socat.
Iar acum vreau sa fiu foarte clara cand fac urmatoarea afirmatie: nu imi e rusine ca sunt romanca, nu am imbratisat ca fiindu-mi ideala comunitatea germana si continui sa lupt sa-mi pastrez personalitatea, atat cat se poate, fara a nedreptati pe nimeni, fie est-european, fie vest-european, american sau ce mai vreti voi. Incerc doar sa fiu obiectiva. Incerc, in aceasta busculada sociala internationala, sa-mi pastrez doar identitatea ca individ. Atat!
Si acum, revenind la oile noastre si la emisiunile de la TV: urmaresc ieri "evolutia" "distinsei" Oana Zavoranu, care a fost invitata de dupa masa a lui Madalin, precum si a mamei ei. Recunosc ca sunt abonata la un news-letter si ca primesc stiri zilnic. Dar una e sa citesti ce se scrie despre cineva si alta e sa privesti realitatea, sa vezi exact cum se manifesta aceasta persoana, sa reusesti sa-ti faci tu propria parere cu privire la un anume lucru sau stare de fapt. Pentru voi, cei din tara, nu mai trebuie sa fac relatari in ceea ce priveste femeile Zavoranu. Cam aceeasi parere o am si despre madam Columbeanu. Dar ganditi-va ca ieri li s-a alturat si Carmen Serban la emisiune, care mie mi s-a parut ca a gafat deplorabil in momentul in care a raspuns intrebarii lui Madalin daca s-a ingrasat (ma rog, poate formularea era alta, esenta insa ramanand), ca "asa trebuie sa fie o femeie, mai plina, cand te pui pe ea, sa te simti ca-n fotoliu"!... Aici am ramas fara cuvinte! Haideti sa fim onesti: astfel de glume se pot face intr-un cerc restrans, de prieteni, amici daca vreti, dar sa le faci asa pe sleau in emisiune, in fata unei tari, mi se pare nu doar lipsit de cultura, ci si de bun simt, de bun gust, de civilizatie, daca vreti. Si acum spun: nu sunt o simandicoasa, nu sunt lipsita de umor, DAR: tara sta se duce dracului!!! Si intr-un ritm din ce in ce mai galopant! Nu trebuie sa mai amintesc ca nici continutul piesei interpretate de ea nu stralucea de inteligenta de nici o culoare. Dar stati, eu nu vreau sa fac acum analiza ei si nici a Zavorancelor. Ceea ce vroiam eu sa subliniez, era faptul ca, daca facem o extrapolare a cestor subiecte si ca, daca vedem ca aceste atitudini snt preluate de foarte multi romani ca fiind idealuri de viata, ele functionand pentru foarte multi ca modele de viata, retete de succes si ideal de standard social, nu mai trebuie sa ne mire de ce merge societatea noastra in directia in care merge.
Atata timp cat cultura noastra este reprezentata printr-un "Copil Minune" sau prin vreun Guta, Florin Salam si Dumnezeu ii mai stie ce nume poarta si atata timp cat in tara se vorbeste despre vrajiorie ca tema de dezbatere politica si framantare la nivel de conducere a statului, atata timp cat sunt mediatizate mai mult dovezi ale inculturii, nu putem sa avem pretentia de trezire a constiintei adormite a romanului. Omul de rand sau din paturile joase se comporta aidoma unui copil: pe baza de imitatie, de foarte multe ori nefiind capabil singur sa dezvolte idei. El le preia. De aceea e nevoie sa fie condus. Si atunci, ce oferim poporului?
Stati linistiti, nu va dau acum branci sa urmarim zilnic concerte de muzica clasica. Nu va dau branci sa redesenati ideile lui Dalai Lama, nu va sugerez sa ne dati Ceaikovski in loc de concerte rock, nu va spun sa imbuibati televiziunea cu notificari stiitifice preluate de la Kant, Hegel, Descartes, Patapievici sau macar Freud. Nu va pun sa inlocuiti emisiunile de divertisment cu laureatii Premiului Nobel. Nu, nici gand de asta. Sa lasam lucrurile la locul lor! DAR, sunteti siguri ca aceste "vedete" gen Zavorancele, Columbeanca si altele asemeni lor chiar merita atata spatiu in televiziune? Sau va temeti ca va veti pierde audienta? Ca poporul nu se va uita la vreo "Teleenciclopedie", fiindca Guta a mai scos "niste dolarei, sa moara dusmanii mei!"?
Acum eu ma intreb care este rolul televiziunii: nu este si televiziunea un mijloc de educare in masa? Si, prin urmare, daca doar asta popularizati, daca doar asta semanati, pentru numele lui Dumnezeu: ce vreti sa culegeti???!!!
Va mirati ca nu se mai trezeste constiinta romana? Pai, in astfel de vremuri ambigue, fiecare isi face legea dupa cum simte. Nu trebuie sa stai multa vreme afara ca sa-ti dai seama ca in tara merg lucrurile din ce in ce mai prost. Dar constat asta de fiecare data cu tot mai multa durere si dezamagire. Ma doare, da, fiindca si sangele meu tot romanesc este. Ma doare, fiindca si inima mea tot romaneste bate. Ma doare, da, fiindca si sufletul meu tot romaneste simte. Si de oricat timp ai fi plecat din tara si in orice colt de lume ai fi, in astfel de circumstante nu te poti numi mai putin roman. Pentru ca, ce se intampla acolo, ma reprezinta si pe mine. Ma defineste si pe mine in ochii celor de aici sau indiferent pe unda ma mai preumbla picioarele. Si, in primul rand, ma reprezinta in ochii mei. E si oglinda mea! Sunt romanca!

Insa descind acum spre o alta idee si anume: fac o paralela intre anii dinaintea revolutiei si actualitate. Nu as fi facut-o, caci nu regret disparitia comunismului, dar intamplarea a facut, ca tot ieri, sa caut ceva pe Youtube si sa dau peste filmul "Liceenii". Fiind un film care m-a desemnat si pe mine in acea perioada, fiind de-o varsta cu Stefan Banica, Oana Sarbu si celalti protagonisti ai filmului, am vazut asta ca pe o sectiune transversala in cele doua momente de timp: acum 23-25 ani si azi. Contrastele au fost izbitoare.

Si acum va propun un joc de imaginatie: va recomand sa revizionati filmul (sau un oricare film produs atunci care sa reprezinte viata sociala a romanului) - si asta doar pentru a avea posibilitatea de a va transpune mai usor in acea lume - si apoi sa alaturati imaginea realitatii de azi. Incercati cu un mic brainstorming sa faceti o suprapunere dintre cele doua lumi si perspective asupra vietii. Cautati punctele comune si eliminati diferentele. Ce va ramane? Ce va place? Dar, mai mult decat atat, va pun intrebarea acum: ce fel de viata vreti sa duceti?

marți, 16 martie 2010

Salzburg

Ultimele zile au fost pt mine niste zile minunate....Inca ma aflu sub vraja lucrurilor pe care le-am vazut si trait. E minunat sa calatoresti. Iar eu ador asta....

Stiati ca Salzburgul e un oras minunat? Cred ca imi vine sa ma apuc acum sa scriu tot ce am vazut, de exemplu, astazi... adica ieri...sau alaltaieri... nu are importanta.

Pot doar sa spun ca viata e minunata! Incearca s-o gusti atunci cand e ea in stare cruda, fara aranjamente anterioare.....

De pilda, incearca sa iei cina intr-unul dintre cele mai luxoase restaurante si cu traditie din Austria, cand ambientul e invaluit in acordurile unui pian care fredoneaza sub o forma prelucrata melodii de la inceput de secol XX. La masa sunt doar tacamuri de argint. Le recunosti imediat. Si sunt - ca in orice restaurant care se respecta, intr-o ordine impecabila. O sa te surprinda probabil, numarul lor. Dar si stilul, pe cat de pompos pare la prima vedere, e simplu: se incepe intotdeauna cu tacamurile de la exterior inspre interior. Asta, pt orice cunoscator, nu ar mai fi trebuit sa adaug...
Felurile iti sunt aduse de cate 2-3 chelneri, in functie de ce ai comandat. E frumos sa stii ca se invart atatea persoane in jurul tau. Iti da o senzatie de bine, de siguranta....
Cafeneaua din incaperea alaturata iti adauga, desigur, la nota de plata si ambientul: candelabrele de cristal, tapiteriile groase rosu cu alb, omniprezenta fiind litera "S" (de la "Sacher"), scrisa cu alb in catifeaua rosie, precum si cate o arie din Fidelio a lui Beethoven care iti indulceste - fara a dauna siluetei - cafeaua, sau vreuna din ariile lui Mozart, care atunci cand a venit pe lume, a inspirat in prima secunda aerul acestui oras.
Cand servesti cafeaua, alaturi de celebra felie de tort Sacher tocmai in cladirea purtatoare a tradiei inca din 1832, nascute in Viena, la aceeasi Casa Sacher, transformata din initiala cofetarie in hotel de 5*, cladire care a adapostit, de-a lungul vremii, personalitati ilustre: de la Montserat Caballe si pana la Kent Nagano, de la Tom Hanks pana la Romy Schneider si de la - mult-prea-bine-cunoscutii de catre bunii nostrii compatrioti (si nu numai) - Ion Iliescu si Emil Constantinescu pana la regina Angliei. Sutele de fotografii, cu autografele de rigoare stau marturie a trecerii lor pe acolo.
In orasul vechi, de partea opusa a Hotelului Sacher, pe stanga Salzach-ului, Gold Gasse si Getreide Gasse - faimoasele stadute comerciale, pline ochi de dughene de firme - de la Boss la Cartier si asa mai departe, cu boutique-uri unde un dirndl (tipica rochie cu decolteu adanc, maneci bufante, cu corset si foarte incretita de la mijloc) poate costa si peste 2.000,-€, unde pantalonii scurti din piele de cerb, cu motive de frunze de stejar si/sau flori de colt se ridica la aceleasi sume, unde toate colturile, stradutele, piatetele si sa nu mai vorbim de podurile care unesc cele doua parti ale orasului, aruncate peste raul Salzach - un rau de o culoare ciudata datorita continutului sau crescut in sare, precum si a constituirii sale partiale din zapezile topite din amonte, din piscurile inalte ale pitorestilor Alpi, toate locurile acestea sunt intesate de turisti. nu e nici o mirare cand franceza isi spune cuvantul in vreo cerere la receptie, cand vreun englez scrobit isi cauta tacticos portmoneul sa achite nota, cand femei infasurate in voal ciugulesc mai mult, decat mananca sau cand pe strada te impiedici de un grupulet cu codite afro sau tinuta de rapper. Proverbialii japonezi cu omniprezentele lor blitz-uri sunt nelipsiti din peisaj. Soselele orasului iti ofera, spre confirmarea clasei, la tot pasul ba de cate un Ferrari cu marcantul sau rosu de foc, ba cate un Lamborghini sau te miri ce alta limuzina cu cate 450 cai putere sau si mai mult (!!!)... si ca sa adaposteasca acesti bolizi, parcarea centrala a orasului a fost construita...in muntele de sare...
Si in aceste locuri unde cultura musteste din fiecare firida, spre surprinderea ta, vezi ca la statia de benzina, litrul de super plus nu costa decat 0,4 centi peste 1 Euro!!! da, adica 100,4 eurocenti!!!!
E miraj? Nu, e realitate! Aceasta e viata cotidiana in Salzburg.....

Ah, am uitat sa spun: noaptea orasul e mirific!!!






duminică, 14 martie 2010

Robinson Crusoe al zilelor noastre


Ma gandesc ca uneori nu se mai merita nici sa gandim. Daca am putea, uneori sa ne inchidem intr-o capsula si sa ne conservam pana la urmatorul moment in care vom avea ceva de facut. Pana la urmatorul moment in care cineva asteapta ceva de la noi. Pana la urmatorul moment in care simti ca viata ta are rost.
Nu, nu sunt o lenesa in a face ceva. Si nu, nu sunt o lenesa in a gandi (cred eu - dar poate fi doar parerea mea ;-) ). E doar problema ca de a face ceva de unul singur nu are nici o noima.
Cati dintre voi s-au intrebat ce ar face daca ar trai ca Robinson Crusoe? Acum vorbesc simbolic. E vorba de o inlemnire a existentei. A vorbi mult si cu diferiti interlocutori nu inseamna neaparat a nu fi singur. Singuratatea e, de fapt, de natura sufleteasca, interna, psihica. Nu vi s-a intamplat niciodata sa va simtiti singuri intr-o mare de oameni? Cum? Nu stiti ce e depresia? Ei, sa va fie rusine ca spuneti ca nu. Sigur stie oricine ce inseamna asta. Si nu vorbesc acum despre depresie ca afectiune psihica, de aspectele sale patologice, ci doar de momentele de depresie prin care trece oricine de-a lungul existentei sale. E vorba de sensibilitati, e vorba se dorinte neimplinite, de frustrari, de deziluzii, deceptii, moartea sau disparitia unor persoane apropiate... si spectrul poate continua.
Ce face omul modern in ziua de astazi impotriva acestei boli a secolului: depresia din singuratate?
Ei bine, unii - ca si mai de mult - isi cauta varii parteneri. Insa problema nu e asta. Problema este ca aceste persoane nu sunt in stare sa mearga mai departe in relatie. De ce? Superficialitatea, teama de a se implica, teama de a nu suferi esecuri, teama de a nu fi parasit si, mai ales, teama de a nu fi descoperit in toata sensibilitatea lui. Sorry, acum trebuie sa fiu dura: care ar fi atunci sensul relatiei???
Bine, trecem la alt capitol. OK, cu oamenii, cu semenii e tot timpul prea complicat.
Ce mai poate face o astfel de persoana? Daca e inteligenta, se poate retrage in citit. Se indoapa cu cultura. Citeste tot ce-i pica in mana. Urmareaste tot felul de documentare, e abonat la tot felul de reviste mai mult sau mai putin stiintifice, indiferent ce, principalul e sa gaseasca informatie. E imbatabil in limbaj, utilizeza o gramada de neologisme, cauta sa se faca placut in societate, inteligent fiind, se foloseste si de eventualul umor (inteligenta si umorul in cele mai multe cazuri merg mana in mana, insa stim ca nu e regula)devenind absolut sarmant uneori si reusind sa se inscrie pe lista invitatilor la anumite adunari sociale, DAR totusi, comunicarea lor ramane de natura superficiala. Teama de esec in relationare persista. Sa fie clar, acum ne referim la relationarea intre sexe si nu la cafeaua bauta cu colegul de birou! Asta nu ne ajuta prea mult.
Ce ar mai putea face omul zilelor noastre spre a-si inlatura singuratatea? Ce anumeeee??? Corect: recurge la internet!
Aici gaseste, sau, ma rog, are sansa sa gaseasca alte specimene similare. Se fac schimburi de idei, mai citeste cate un blog, mai scrie si el pe unde apuca, principalul e sa faca schimb de energie informationala. Si omul nostru pare sa nu mai fie singur. Se gaseste cu altii asemeni lui, carora li se pare si lor a fi singuri (ca sunt sau ca nu sunt, asta e o alta problema).
Dar omul zilelor noastre - si acum ma refer mai ales la populatia tarilor dezvoltate, unde acest sentiment a devenit mult mai acut, dar si la romanii care nu gasesc multumirea in traiul real - se simte din ce in ce mai insingurat. Oare este doar parerea mea? Sau e o parere deja generalizata?
Adevarul este ca uneori in viata ne gasim intr-adevar singuri. Singuri trebuie sa trecem prin perioade mai grele, mai intotdeauna singuri suntem bolnavi, mai mereu singuri avem cate o criza si, mai ales, cand avem cate un esec emotional constatam ca suntem, clar, SINGURI!
Nu stiu, ne temem atata de aceasta singurate in ultima vreme, e o boala a secolului ce incolteste in tot mai multi dintre noi sau e doar o chestiune de perceptie? E vorba ca avem impresia ca ar trebui sa ni se cuvina anumite facilitati in viata si atunci cand ne izbim de neplaceri nu ne face placere sa ne constatam singuratatea?
Au avut si inaintasii nostri aceste temeri, sau doar noi le percepem? Avem noi deja prea mult timp pt a ne gandi la singuratate pt ca in mod mai mult sau mai putin constient eliminam rand pe rand din viata noastra persoanele care nu corespund unor anumite standarde pe care ni le imaginam ca ar trebui sa aureoleze indivizii cu care am dori sa intram in contact? Nu este oare acesta singuratate o singuratate pe care ne-o cream noi insine, ridicand din ce in ce mai mult stacheta de pretentii? Nu oare tocmai de aceea nu mai realizam cand renuntam la viata reala, alunecand intr-una imaginara, reliefand, de altfel, nimic altceva decat lasitatea noastra in fata luptei cu realitatile vietii?
Si acum: in ce masura contribuie internetul la acest lucru?
Poate e de vina faptul ca toate facilitatile tehnologiei moderne ne ofera pur si simplu deja prea mult timp pt a reflecta asupra acestui lucru? Ca ne ofera posibilitatea retragerii in sine ca si cand un pui s-ar intoace din coaja oului din care s-a nascut?
Cineva spunea odata ca cel ce sta in fata calculatorului are impresia ca comunica. El, de fapt, este singur.
Ce trebuie sa facem, de fapt? Sa ne bucuram ca am gasit insula, ca suntem singurul ei stapan si unde nu ne mai tulbura nimeni linistea, sau sa plangem blestemandu-ne pedeapsa sihastriei?
Cand ne devine, in acest punct, imaginatia propriul dusman?
Voi cum vedeti asta?

Modern hairstyle


Trei din cele sase domnisoare isi asteptau randul la coafor. Celelalte trei se despartisera zgomotoase de tovarasele lor.
- Aveti bal deseara? intreba o batrana cu o gramada de bigudiuri pe cap, care-si astepta linistita randul la terminarea coafurii, sub o casca.
- Nu. Este ziua unei prietene de ale noastre.
Si continuara sa sporovaiasca. Radeau, chicoteau, se atingeau usor si afectat in timp ce vorbeau, isi dadeau ochii peste cap, isi aruncau ostentativ, cum fac vedetele, parul spre dreapta sau spre stanga, cu miscari scurte si bruste ale capului. Nu pareau sa fi implinit nici macar 20 ani. Si asta datorita staturii, sanilor relativ opulenti, a fardurilor, cat si a tinutei. Paereau mai degraba imbracate sa socheze, nu sa dea cuvant modei sau bunei masuri. Usor exagerate in toate, se chinuiau sa para mai mature decat erau.
"De ce oare incearca cu disperare fetele astea sa imbatraneasca?" ma intrebam. "Au o viata inainte!"
Si, intr-adevar, varsta lor se lasa clar deslusita prin afirmatia uneia dinre ele:
- Saptamana trecuta cand mi-am serbat eu ziua, cand a venit XXX cu exact optsprezece trandafiri portocalii, cu cozile lungi de vreun metru - niste trandafiri imensi, asa ceva nu am mai vazut - au ramas toti inmarmuriti... Stiti ca taica-su are fabrica din capatul orasului? Hahaha! Imi face curte... Hei, dar voi unde ati fost atunci? Atunci, cand el a intrat pe usa cu buchetul acela imens...
- Pai noi am asteptat-o pe Carmen, ca sora-sa mica ii luase pantofii cu toc sa se duca sa se intalneasca in oras cu iubitul ei. Si a iesit o cearta intre ele. Imagineaza-ti: mucoasa aia are abia cinsprezece ani si ii poarta pantofii cu toc a lui Carmen. Si are si iubit!
"Hm... "mucoasa", ma gandeam eu. Da, aia la cinsprezece ani era "mucoasa". Ele, la optsprezece (sau poate inca neimpliniti), trebuiau sa fie... femei in toata firea...???
Ciudat!

Si apoi imi revenisera in minte imaginile despre tineretea mea. Celebrarea majoratului, unde avusesem cam douazeci de invitati: prietenii si prietenele mele bune, verisoara mea, vecinii si vecinele cu care care crescusem si vreo doi colegi de clasa cu care ma intelegeam mai bine. Atunci nu se faceau adevarate "nunti" la majorat. Nu se inchiriau sali pt celebrarea lor, nu mergeam la coafor pt asa ceva.
Atunci eventual mergeam la croitoreasa sa ne faca o rochie sau o fusta asa cum era moda acelor vremuri. Faceam prajiturile acasa, cu mama, matusa sau vecina, depinde cum era. Bauturile si felurile de mancare nu ne erau livrate de nici o firma de catering si nimeni nu umbla dupa noi sa ne "sufle-n fund". Dupa ce terminam de aranjat casa, ceea ce insemna eliberarea sufrageriei de mobila care ne incurca dansul si apoi improvizarea unui bufet suedez pe peretele de la geam, unde asezaseram toate bunatatile, cheful putea sa inceapa. Dar pentru asta lucram din greu si noi. Si ne convinseseram de fiecare data parintii sa paraseasca casa in acea noapte. Dormeau pe la rude sau la prieteni. Si asta ca sa ne faca noua hatârul. In rest, ne descurcam singuri. Asa ne-am invatat.
Hahaha! Coafor! Coafor insemna pentru noi la acea vreme, ca, fie ne faceam singure parul cu ondulatorul (cele care reuseam), fie ca ne ajutam reciproc la astel de operatiuni. La coafor mergeam de doua sau de trei ori pe ani, cel mult, pt a ne reimprospata permanentul. In rest, partea de styling era treaba noastra individuala.
Manichiura! Daaaa, manichiura! Si pe aia am obisnut s-o facem tot singure. Ne-am dus si noi din an in paste la manichiura si am vazut cum se facea. Ne cumparaseram carmin si oja alba si da-i bataie! Eram toate experte. Acum, fetiscanele astea aveau unghii false, toate extrem de lungi, vulgar de-a dreptul - as putea spune-, desi erau french. La doua dintre ele se vedeau pietricele si floricele, diferite motive aplicate pe ele. Si, ostentativ cum gesticulau, parea mai degraba un spectacol de "Uita-te la mine!" decat naturaletea anilor cruzi.
Desigur, si noua ne placea sa mai epatam cu frizurile noastre punk sau new romantic pe atunci, pt ca stiu ca si eu am avut la optsprezece ani in partea stanga o claie de par, pe cand in partea dreapta eram tunsa deasupra urechii, lucru care pe atunci o ducea in disperare pe maica-mea. Dar frizura asta inca o mai poarta multe femei si in ziua de azi. Inainte de aia, foloseam o tona de fixativ, pe cand aveam coama aceea de paraleu, facuta permanent si tapata.
Va mai amintiti Europe - The Final Countdown sau Bon Jovi - Living on a Prayer din 1987? Aratam ca leul de la Metro Goldwin Mayer, dar noua ni se paream ca eram fantastice.

Si stiti ce? Cu siguranta fetele astea se cred si ele fantastice! Desigur, e sentimentul varstei.
Prin anii ´80 si mamele noastre isi mai faceau uneori cruce vazandu-ne cum ne imbracam sau ne coafam, pt ca ele erau obisnuite cu frizurile cuminti, bine pieptanate, desi inalt tapate, sau cu cocurile minutios aranjate, dupa moda anilor ´60, gen Brigitte Bardot.


Si stateam eu asa cumintica asteptanadu-mi randul la tuns si astfel de imagini se perindau prin mintea mea... Si ma gandeam: daca fiecare generatie a adus ceva nou cu sine, generatia fiicei mele ce va aduce? Vom trai si vom vedea!...

vineri, 12 martie 2010

"Esti o idealista!"


Idealurile se platesc. Cele mai scumpe lucruri pe aceasta lume sunt idealurile, pt ca ele pornesc din nimic, pornesc din absurd, din neant, din incredibil, din utopic, din ceea ce altii nu platesc nici o speranta, nu dau o secunda de atentie realizarii acestor vise. Si, totusi, acestea sunt cele mai frumoase, atunci cand ele se realizeaza.

"Visezi!" veti spune. Da, visez. Si ce daca? E dreptul meu de a ma hrani din ceea ce imi place, e dreptul meu de a-mi da frau liber simturilor, acolo unde altii calca totul in baltoacele pline de namol al ratiunilor imediate, fara a privi mai adanc la lucruri.

"Esti utopica!" veti spune si eu va trebui sa va accept. Da, sunt utopica, fiindca inca mai cred sa pot construi o lume in care sa nu fie nevoie sa iti ascuzi sentimentele doar pt a dovedi altceva.

"Traiesti pe alt taram!" veti spune. Si, da, voi spune, traiesc pe alt taram. Dar pe taramul meu nu exista granite. Pe taramul meu nu exista nenorociri, pe taramul meu exista doar iubire, soare si lumina. Exista adevar care nu se sfieste sa umble in miezul zilei in pielea goala aratandu-se la lume. Pt ca nu exista rusine. Si asta pt ca nu are de ce. E ca la facerea lumii, inainte de a fi Adam ispitit. Si nu exista ispita. Singura ispita mereu prezenta este rostirea adevarului. Despre orice lucru. Si atunci dispare teama, dispare timiditatea, dispare angoasa, dispar toate fricile lumii, mai mari sau mai mici. Ramane o curatenie a aerului si parca pana si corpul tau isi reduce intreaga greutate la zece la suta. E doar greutatea sufletului tau, pe care il simti ca zboara. E sus, tot mai sus si se inalta mereu. Te duce acolo unde tu nici nu ai banuit ca mai exista ceva, darmite sa te duci cu gandul ca ai mai si ajunge vreodata acolo. Acolo sun doar simturi. Nu exista legi. Singura lege e cea a iubirii. Si asta face totul usor, face totul posibil si face totul frumos.

"Esti o idealista!" veti spune. Si, da, sunt o idealista. Si ce daca? Voi nu tocmai asta invidiati la mine???

Descarcerare



Traind cu frica de-a ne naste
Murim cu fiecare clipa
Fara sa stim, fara-a cunoaste
Trairea care se-nfiripa.

Fugind mereu ca de-o naluca
Temandu-ne c-o sa ne doara
Pierdem iubiri care ne-apuca
La fel ca si intaia oara...

Si alergam prin vis, cu totii
Si cautam - un nu-stiu-ce -
Si ne ascundem ca si hotii
Fara sa stim macar de ce!

Si ne mintim a mia oara...
Si juram iar ca n-o sa fie
La el ca si ultima oara,
- Ca e doar una intr-o mie! -

Si credem toti minciuna asta!
Si facem toti exact la fel!
Fugim, crezand ca e napasta
Nedand un timp pentru un tel.

Nedand un timp nici pentru-o noapte
Sa stam cu ochii larg deschisi,
Privind in cerul mintii noastre...
Insa traim ca si proscrisi...

Cautand acolo unde nu e
(Si neavand nici cum sa fie!),
Lasam speranta sa se-unduie
Mereu in alta poezie,

Mereu in alta rima vida
Mereu in alte straie lungi
Ba dezgolita, ba timida
Ba "Te iubesc", ba "Ma alungi"

Asa suntem pe lume unii
Strigam pe nume fericirea
Si alergam ca si nebunii
Si iar ne pierdem toti cu firea...

Dar nu ne dam deloc ragazul
In loc o clipa sa ne-oprim,
Sa asezam pe perna obrazul
Si sufletul sa-l oglindim,

Sa ne-ntrebam: "Acuma ce e?
E dragoste ceea ce simt?
E doar o simpla amagire,
Ce trage iarasi doar de timp?"

Raspunsul numai timpu-l stie
Si sufletul cel dezlegat
Descarcerat de poezie
Lasand un loc pentru-un oftat...

Lasa...

Nu-mi spune nimic din tot ce mi-ai spune...
Lasa-ti mutirea prin somn sa se-adune,
Lasa-ti viata sa-si faca de cap,
Lasa-ti inima prinsa-n ciorap.

Lasa-ti avantul prins in agrafa,
Lasa-ti cuvantul desprins de parafa-
Lasa-ti mana usor peste toate gramada,
Lasa-ti trairea un strop sa se piarda.

Lasa-ti si trupul in miini prea-straine,
Lasa-ti si dorul adanc sa suspine,
Lasa-ti gandul de-ntoarcere-acasa,
Lasa-ti fiorul ce-acuma te-apasa

Si lasa si ziua-n cotloane s-apuna
Si lasa si seara pe-oras sa se puna.
Mai lasa si noaptea cea-ncet furisanda
Si stafiile beznei lasa-le-n panda.

Lasa si zale de fier si armura,
Lasa si sabia si lasa si ura,
Lasa si usa deschisa-n odaie,
Lasa si focul sa arda vapaie,

Lasa carbunii incet sa mocneasca,
Lasa in tine simtirea cereasca,
Lasa-ti mutirea prin somn sa se-adune
Si nu-mi spune nimic, din tot ce mi-ai spune...

Chiar daca... fereastra ta...

Fereastra ta

Motto: Pentru ca n-ai sa stii niciodata cat de mult imi lipsesti...

Fereastra ta-i neluminata
Si-o vad in fiecare zi
Nu mai apari ca si-alta data...
Pe unde-oi fi?

Fereastra ta-i mereu inchisa
Nu-mi mai zambeste ca-altadat´
Si nici o veste nu-i trimisa...
Unde-ai plecat?

Fereastra ta... ce mult ma doare
Ca nu-mi mai da un semn de viata!...
Unde imi esti, iubire mare?
Pierdut in ceata...

Si ce obisnuiti eram
S-avem ferestrele deschise.
Acuma vad doar un ecran
Golit de vise

Si ma grabeam mereu acasa
Sa te citesc, iubirea mea...
Acum doar doru-mi se revarsa
Din freastra mea
In fereastra ta....

marți, 9 martie 2010

Decizia - Capitolul II - Mi-e dor de ea


- O iubesc, mai!
- Du-te la ea.
- Nu pot. Dupa tot ce i-am facut. Mi-e dor de ea de simt ca ma sufoc. Imi vine sa ma duc dracului mai bine. Cat de neghiob am putut fi!
- Crezi ca nu te mai primeste inapoi?
- Ma doare, ma intelegi? Ma doare. Cine m-a pus? Nu trebuia sa fac asta. Imi vine sa urlu, sa-i spun c-o iubesc, c-o vreau inapoi, c-o vreau in viata mea de acum inainte...
- Da, te inteleg. E trist.
- Si nu stiu daca as mai putea-o avea vreodata. Am ranit-o prea mult. Si mi-e teama ca daca o sa ma impac cu ea, iar o s-o ranesc. Uneori sunt un dobitoc.
- Aici iti dau dreptate. Esti. Stai, sa nu ma lovesti...rase Gelu. Eu ti-am spus si ieri sa mergi sa o cauti.
- Pe masura ce trece timpul imi lipseste tot mai tare. Pe masura ce trece timpul imi dau seama ce am avut. Cum am putut sa fiu atata de prost?
- Acum nu-ti mai ajuta asta la nimic. Daca o vrei, du-te la ea.
- Gelule, eu nici macar nu stiu unde sta. Eu nu am fost niciodata la ea acasa.
- Nu, dar tu ai numarul ei de telefon. Ai putea s-o suni.
- Nu pot. Nu indraznesc. Si apoi, ce sa-i spun? Cum sa incep? "Stii, mi-e dor de tine"? Suna tampit. Auzi: "dor de ea". De parca cine stie ce ar fi fost intre noi.
Offffffff!!!!! Imi vine sa ma urc pe pereti de draci. Cred ca sunt cel mai idiot din tot neamul barbatesc de pe pemantul asta. Ce dracu´ mi-a trebuit mie? Offffff!!!! Si de ce m-am indragostit tocmai de ea? Si dupa o pauza urma: - Vai, daca ai stii ce mi-am auzit!!!
- Lasa, ca tu chiar trebuia sa-ti mai auzi cateodata pomana, ca prea erai dus rau in ultima vreme.
- O vreau, mai, o vreau. Tu stii ce-i asta?
- Ei, ba bine ca nu stiu. Uiti ca si eu am mai fost certat cu Maria. Mai ales in primii ani cand ma angajasem. Aveam impresia ca sunt cine stie ce persoana importanta in firma, doar fiindca obtinusem postul de inginer asa de usor si ca aveam cateva cadre in subordine. Ma infoiasem si eu ca prostul. Si abia apoi mi-am dat seama ca nu asta era de fapt fericirea mea. Stii, sincer sa fiu, in fata ei nu recunosc nici acuma, deh, mandria masculina, insa noi ne-am sudat deja impreuna. E deja o alta poveste. Voi sunteti abia la inceput.
- Inceput! Tu te auzi cum vorbesti? De parca ai fi tu Mama Omida si ne-ai ghici tu noua viitorul...Parca ai stii tu ca noi suntem la inceput! De unde stii ca nu asta a fost totul? De unde stii ca n-o sa fie rece cu mine si sa-mi spuna: "Baiete, vezi-ti de drum!"
- Fiindca eu am sentimentul ca fata asta te iubeste. De aceea. Nimeni nu da cu piciorul la ce iubeste. Oricat de dureros ar fi ce i-ai facut. Eu zic ca o sa te primeasca inapoi.
- Dar niciodata nu va mai fi ca la inceput...replica trist si pe ganduri Razvan.
- Da, asta asa e. Dar tot de voi tine sa o faceti mai bine de data asta.
- De noi! Iar incepi. Tu asa vorbesti, de parca ai fi si vorbit deja cu ea si deja stii care ii vor fi raspunsurile. Bine ca stiu ca nu aveti nici o legatura, ca altfel te-as fi banuit ca ne-ai fi codos.
Apoi dupa o pauza:
- Ai vazut-o? Spune, ai vazut-o de curand?
- Nu, omule! Unde s-o vad? Crezi ca eu umblu prin oras cu ochii dupa femeile tale? Alta treaba nu am?
- Ah, nu, dar ma gandeam ca ai fi putut s-o vezi intamplator pe undeva, printr-un magazin, in vre-un bar, stiu eu...
- Nu, mai, nu am vazut-o. Dar eu ti-am spus doar ce gandesc.
- Of, daca ar sti ea prin ce trec eu acuma...
- Hmmmm... mai bine ca nu stie. Ca daca ar sti, ar spune ca bine ti se intampla.
- Ei, vezi, asta nu vreau eu. Eu nu vreau sa stie ea prin ce trec eu acuma.
- Auzi, dar tu crezi ca ea e proasta? Tu crezi ca ea n-a trait destul incat sa-si dea seama ce poate fi in inima unui om? Asa de naiva o vezi tu?
- Nu, tocmai asta e. Nu o vad deloc naiva. Nu acum. Atunci da, atunci am crezut-o complet naiva. Dar nu acum. Imi dau seama ca chiar nu e deloc naiva. Naivul am fost eu. Atata de tare m-am dat si m-am crezut de imabatabil, incat acum ma simt ridicol si penibil. Este exact ceea ce nu as fi vrut nici in ruptul capului sa las sa se vada.
- Ei, dar ea te-a simtit.
- Asta e. Asa e. Ai dreptate. Si pt asta mi-e rusine de mor acuma sa ma duc la ea.
- Daca tu n-o sa-ti infrangi niciodata rusinea asta prosteasca fata de ea, o vei regreta toata viata.
- Stiu, mai, stiu. Si mi-e cu atata mai greu sa admit ca eu, cel care ma dadusem atata de atoatestiutor, o dau in bara. Si tot eu trebuie sa ma duc la ea sa-mi cer scuze. S-au schimbat lucrurile ca naiba. E totul intors pe dos. E totul cu 180° altfel decat trebuia sa fie.
- Razvane, pana acum a tot fost mereu cum ai vrut tu sa fie si a iesit aiurea. De ce nu te lasi si tu odata pe mana cuiva? Poate ca nu ar fi tocmai gresit sa mergi acum pe mana ei... incerca Gelu cu timiditate si spaima ca nu cumva Razvan sa rabufneasca intr-o explozie.
- Gelule, tu tu dai seama ce-mi ceri? Tu imi ceri sa fiu exact cum NU am fost pana acuma.
- Si ce ai avea de pierdut?
- Pai in primul rand as pierde in fata mea.
- Si ti s-ar parea asta atata de rau???
- Cred ca acum sunt blocat. Nu stiu ce sa fac. Cred ca e prima oara in ultimii 15 ani cand chiar nu mai stiu ce sa fac. Ma simt aiurea de tot. Simt ca-mi fuge pematul de sub picioare. Parca nu mai recunosc. Parca nu mai sunt eu.
Gelu zambi si isi spuse in sinea lui: "Ce m-as bucura daca mititica asta l-ar mai pune un pic cu botul pe labe! Nu i-ar strica sa-l mai aduca si pe el cineva cu picioarele pe pamant". Iar apoi continua cu voce tare:
- Razvane, ia-ti timp si gandeste-te la tot ce ai pierdut in toti acesti ani tanandu-te tu atata de tare. OK, pana la o anumita varsta, toti te admiram, te credeam cool, dar gandeste-te ca vremurile acelea s-au dus. Ai si tu nevoie de caldura langa tine. Nu esti nici tu o stana de piatra. Si nici masina de iubit femei nu esti. Si poi, stii si tu singur ca numai sexul in sine nu mai e atat de palpitant, oricat ar fi pipita aia de buna...
- Da, ai dreptate, Gelule, ai dreptate. Dar mie tocmai de asta mi-e teama. Mi s-ar schimba toata viata.
- Dar nu asta ar fi ce ti-ai dorit? Nu asta ar fi ce ai visat?
- Stii, eu ma intreb daca cumva, oare, chiar EA este cea care trebuie sa-mi stea mie alaturi?
- Mda, buna intrebare... Dar stii ce? Asta poti afla doar ducandu-te dupa ea si incercand sa reiei din nou legatura. Altfel, vei ramane in impasul asta mereu...
- Gelule, merci de sfat! Transmite-i Mariei salutarile mele.
Apropo: sambata ce faceti? Nu mergem cu totii la iarba verde?
- Am putea, daca ar ramane vremea frumoasa.
- Bine. Hai salut!
- Salut! O zi buna!

duminică, 7 martie 2010

Decizia - Capitolul I - Razvan

- Bai, de ce dracu´ nu te duci la ea?
- Ai innebunit? Ce sa caut la ea?
- Pai sa-i vorbesti.
- Ce sa-i vorbesc? Ce am eu sa-i spun ei?
- Pai de exemplu, ca te gandesti mereu la ea. Cum ar fi?
- Hahahaha! Asta-i buna! Dupa ce mi-a facut ce mi-a facut! Bai, deci femeia aia m-a facut albie de porci!
- Dupa ce ti-a facut ce ti-a facut??? Vrei sa spui ca dupa ce ti-a facut in urma a ce i-ai facut tu ei!
- Omule, esti nebun? Eu nici nu am ajuns macar sa ma culc cu ea! Cum vorbesti? Tot ce a fost a fost poveste. Am aburit-o, atata tot!
- Da, ai aburit-o, asa cum le-ai aburit tu pe toate... Erai tu expertul in relatiile cu femeile...
- Da, dar cu Adina nici macar nu m-am culcat!!!
- Pai tocmai asta e. Stii ce? Eu cred ca de aia ti-a si ramas gandul intepenit la ea, ca relatia voastra parca nu avea nevoie de confirmarea sexuala a niciunuia pt a sti ca poate deveni mai mult, ca putea fi ceva adevarat dincolo de toate aparentele. Ei, nu te-ai fi culcat tu cu ea...
- Dar ce, tu crezi ca eu nu i-as fi tras-o?! Hai sa fim sinceri! Tu nu ai vazut ce fund avea? Era misto tipa. Recunosc, mi-a placut. Sigur ca i-as fi tras-o!
- Si totusi, nu ai facut-o...
- Nu, am fost bou! Am aburit-o doar...
- Da, ca s-o inseli cu prima tipa gasita intr-un bar...
- S-o insel! Asa vorbesti de parca noi am fi avut vre-o relatie! Eu nu-i promisesem nimic. Am lasat-o sa creada ca sunt un tip de treaba doar si ca o voi sprijini. Avea nevoie de asta. Avea nevoie sa simta caldura in jurul ei. Am lasat-o sa creada ca sunt prietenul ei, sa aibe incredere in mine. Am lasat-o sa se destaiunuiasca atunci cand simtea nevoia, ascultasem toate plangerile ei...
- Pai, da, dar tu i-ai inselat increderea, ceea ce e mai rau. Ca doar nu era proasta sa nu priceapa ca daca era vorba doar despre sex intre voi doi, chiar nu avea de ce sa se simta atat de prost. Dar era vorba de incredere. Mai, omule, tu ti-ai pierdut valorile? Dupa ce grila de valori judeci acum lucrurile? Ai mintit-o. Ai dus-o cu zaharelul. Iar ea chiar credea in tine. Iar tu doar te dadeai ceva ce ea astepta.
- Mai, tu ce vrei acuma? Sa-mi pun pirostriile? Bine ca vii tu acuma si ma iei tu cu morala... Mai bine vezi-ti de ale tale!
- Nu am zis ca trebuie sa te casatoresti cu ea fiindca...
- Auzi! Tu te auzi ce spui? Tu nu pricepi ca intre noi nu a fost nimic? Adica, nimic din partea mea. Daca ea si-a imaginat asta, e treaba ei. Eu nici nu am dezmintit...
- Bai, frate, bai! Bai, tu te-ai tampit? Tu cui incerci sa-i explici? Mie? Crezi ca nu te vad ca esti copt de cand v-ati certat? Nu ai chef sa vii cu noi nici la fotbal, la bere sambata ai stat de parca ti-ar fi plouat intruna, esti intors pe dos, numai tu insisti sa ne explici ca tie iti merge bine.
- M-am simtit ca un cacat cand m-a prins cu aia impreuna... Dar, sa mor io, ca aia nu insemna nimic pt mine... Si nici ea... Cu ea nu ma culcasem, tu nu pricepi? Cum s-o insel, daca nici macar nu-i propusesem asta?
- Mai, tu cati ani ai? Cand dracu´o sa iti vina si tie mintile in cap? Eu nu te mai inteleg! Sa mor io! Noi am facut toate prostiile posibile impreuna iar eu te-am considerat cel mai bun prieten al meu. Am tinut mult la prietenia ta. Tu ai fost unul dintre cei mai buni si mai inteligenti tipi din scoala. Pt asta te invidiasem mai mereu, dar te pretuiam, fiindca erai prietenul meu. Cati din scoala si apoi din facultate nu voiau sa fie in locul tau? Si, naiba stie, dupa ce ai trecut de 30 ani parca te comporti din ce in ce mai ciudat. Nu mai inteleg ce se intampla cu tine. Iti pui singur frane, iti tai craca singur de sub picioare, parca te incurci in propria-ti viata, parca nu mai stii cine esti!
- Mai, Gelule, noi ne stim de cand am fost copii. Cred ca am facut intr-adevar toate prostiile impreuna. Recunosc.
- Da. Acum vad ca ai cazut pe ganduri...Si ce te impiedica sa recunosti acum adevarul? Ce te impiedica sa recunosti acum situatia in care te afli? Tu ai fost intotdeauna cel mai bun, cel mai invidiat, cel admirat si cel mai rational. Eu nu mai inteleg: unde dracu´ ti-e ratiunea?!
- Tocmai asta e: rational! Eu am fost mai mereu rational! Asa m-ati vazut voi! Iti amintesti la 26 ani cand m-a lasat Rodica cu ochii in soare, dupa doi ani dupa ce am fost mort dupa ea? Voi nu stiti decat ceea ce vedeti. Atunci am simtit ca se prabuseste lumea cu mine. Nicicare dintre voi nu a sesizat asta. In mine se rupsese lumea. Numai ca nu a vazut asta nimeni, fiindca eu bravasem.
Stii la balul de absolvire dintr-a XII-a, habar nu ai: pe toata perioada liceului eram indragostit de Marcela. O invitasem sa-mi fie partenera atunci, macar in ultima seara. Stii, m-a refuzat razand:" Oooo!!! Un tocilar increzut ca tine ma invita pe mine la bal sa-i fiu partenera? Vrei sa tragi iar o liniuta pe rabojul victoriilor tale?" Si s-a intors si a plecat.
Tu nu intelegi? Eu toata viata m-am temut ca voi fi refuzat. De aceea am preferat, in ceea ce a privit femeile, victoriile usoare. Am invatat mereu ca un nebun. Am crezut odata, ca daca voi reusi ceva in viata, voi fi privit cu mai multa incredere. Nu voi mai fi refuzat.
- Hmmmm.... Omule, eu cred ca tu, in ciuda a ce esti, esti coplesit de complexe. Noi toti te-am invidiat. La tine parea mereu totul atat de simplu. Parca stiai mereu ce ai de facut. Niciodata nu erai nesigur. Tu nu aveai niciodata problemele noastre.
- Nu, fiindca am invatat sa le evit.
- Asta ne gandeam si noi. De aceea te consideram mai intelept.
- Da, dar am uitat sa traiesc. In timpul asta, voi ati avut iubite, v-ati certat cu ele, v-ati impacat, va vizitaserati reciproc parintii de sarbatori si toate alea. Uite, Doru si Mihai au deja copii. Vezi, pt asta ii invidiez...
- Mai, Razvane, eu nu as fi crezut niciodata ca tu ii invidiezi pe ei pt copii!!!... Ma uimesti!
- Da, fiindca ei au reusit ceva ce eu nu am reusit.
- Nu se poate! Tu ai fi putut sa ai deja copii pana acuma cu oricine ai fi vrut. Cate nu au fost moarte dupa tine?!
- Lasa, mai, Gelule! Alea nu erau moarte dupa mine, alea erau moarte dupa oricine. Tu nu intelegi? Un suflet se simte.
- Mai sa fiu! Tu esti un sensibil! Asta nu as fi crezut niciodata! De cand esti tu atat de sensibil, mai? Si de cand dai tu atata dovada de profunzime?
- De cand am incetat sa traiesc. Gandeam doar cum ar fi daca as trai si eu, ca voi.
Ma ascundeam mereu sub masca ironiei si a glumei, vorbeam mult tocmai ca sa-mi acopar temerile, bravam cand voi incercati sa faceti ceva din viata voastra sentimentala. In timpul asta am constatat ca am devenit un arogant nedrept si nesuferit.
Uite, Maria a ta te iubeste. Si asta dupa sapte ani! Eu nu am depasit niciodata perioada aia de doi ani cu Rodica. Mi-a fost mereu teama sa nu o dau in bara. Gelule, mie imi e o frica de mor!!! Iti marturisesc sincer!
- Ma uimesti! Asta nu as fi crezut!
- Da, uite, asta e adevarul!
Si atunci de ce nu te duci dupa ea? Macar acum fa si tu ce trebuie...
- Lasa-ma! Nu stiu ce o sa fac...
- Mai, eu am sentimentul ca tipa asta te iubeste.
- Las-o, mai, sa ma iubesca atunci! Ce vrei tu sa-i faci?
- Ei nimic. Tie.
- Mie? Ce, te-ai apucat de profetii? Esti tu Sfantul Ioan Botezatorul acuma? Ce vrei sa faci? Astepti vre-o minune? Mai bine lasa-ma! Si de ce naiba insisti tu mereu sa intri in viata mea? Ce te-a apucat tocmai acuma?
- Esti prietenul meu de o viata! Si e de datoria mea sa te mai trag si de maneca, din cand in cand.
- De ce nu vrei tu sa ma lasi frumos in pace si sa mergi tu frumusel la Maria ta? Poate te asteapta cu o prajitura. Ca stie sa faca mancare buna.
- Poate ca ar trebui sa ai si tu pe cineva care sa-ti mai faca si tie cand si cand cate o prajitura...
- Bai, ma lasi? Stii bine ca gatesc mai bine decat jumatate din femeile pe care le-am cunoscut. Am avut ambitia de am invatat si asta. Nu de foame mor eu. Lasa-le pe ele sa-si faca unghiile, sa-si pastreze manichiura. Eu ma descurc si singur.
- Cred ca ne indepartam iarasi de la subiect.
- Mai, hai sa ne fie clar: uite aici: eu nu ma duc la Adina! Daca de asta ai venit, ai venit degeaba.
- Auzi? Am priceput. Dar pot sa-ti pun si eu o intrebare? Tu cand ai de gand sa-ti traiesti intr-adevar viata??? Cand ai de gand sa-ti asumi si tu responsabilitatile unui om matur? Stii, atunci poate ca ne vei invidia mai putin si vei fi si tu mai fericit. Adina ar merita sa fie fericita. Pe langa ca e frumoasa si ca are un suflet bun, da si dovada de responsabilitate si maturitate. Eu zic sa termini odata cu prostiile si macar acum fa si tu ce trebuie facut. Sunt convins ca n-o sa-ti para rau. Mai gandeste-te...

Si Gelu pleca tragand usa dupa el. Incaperea se cufunda intr-o tacere morbida. Razvan simtea ca se sufoca. Din nou, acel sentiment de sufocare care il apuca de fiecare data cand lucrurile deveneau prea serioase. Relatiile cu pipitele prostute nu-i mai aduceau satisfactie de mult. Cu focoasele se iubise pana sucombasera amandoi si tot cu un final cu despartire s-a soldat. Cu pisicutele nehotarate si cumintele nici nu stia ce sa inceapa. Era mereu o chestie nedeterminata, nehotarata. Parca ala nu era genul de relatii care sa-l multumeasca.
Cu Adina insa, era altfel. Habar nu avea ce si asta il enerva. Il incita fizic, dar uneori parca l-ar fi tinut sub papuc. Iar el nu era genul. Cu toate astea, tot nu era tocmai o senzatie de disconfort acest tinut sub papuc. O simtea mai mult ca pe o caldura. Ultimele ei cuvinte il deranjasera. Asa ceva nu i-a permis el nici unei femei. Dar, in fond, ea avea dreptate. Ea nu facuse altceva decat sa il puna in fata cu realitatea. Cu acea realitate cu care nu dorea nici macar el insusi sa se puna fata in fata. Parca nu era inca pregatit sa recunoasca ca este un adult responsabil. Desigur ca si ei ii placea sa se joace. O facusera deja, dar ea delimita foarte clar joaca de seriozitate. El parca nu reusea sa mai faca asta. In capul lui era un balci. Fugea de responsabilitate, dar, in acelasi timp, totusi, dupa toate magariile pe care le facuse, in mod ciudat pt el, se simtea responsabil.
Isi decuplase telefonul, evitase locurile unde stia ca s-ar putea sa o gaseasca, isi facuse in capul lui deja o mie de scenarii de deculpabilizare si, totusi, gandul la ea nu-i dadea pace. Ce ii facuse femeia aia? Initial era o joaca nevinovata. Dar ce naiba i s-a intamplat? Se poate ca el sa se fi indragostit fara sa vrea, fara sa caute, macar? Era ceasul sau bilogic care ticaia mai tare decat i-ar fi convenit lui? Nu vroia el sa recunoasca ca ea insemna deja mai mult pt el decat i-ar fi fost lui comod si preferabil?
Isi cautase de lucru cu alte treburi. Pe de o parte avea senzatia ca trebuie sa se explice cumva fata de ea, chiar o si facuse, dar intr-un mod deplorabil, prin niste metode care numai cu responsabilitatea si cu maturitatea nu aveau de a face. Disculpabilizarile lui aduceau mai mult a acutoacuzare. Jalnic! Pe partea cealalta, parca totusi, gandul la ea ii dadea tarcoale. I-ar fi placut sincer s-o sarute, s-o tina in brate, s-o iubeasca cu adevart. Dar acest gand il inlatura cum alungi o piaza rea, ca doar el stabilise de la inceput ideea ca fiind exclusa. Nu avea de la bun inceput gandul de a se duce mai departe cu ea decat se dusese cu oricare alta dinaintea ei. Si totusi, ea avea ceva ce lui nu-i dadea pace. Acum se afla in punctul in care orice decizie ar fi luat, tot avea ceva de pierdut. Daca nu mergea la ea, o pierdea oricum pt totdeauna. S-ar putea eventual sa se linisteasca cu gandul ca va aparea o alta EA care-l va tulbura ana in adancuri si-l va cunoaste si-l va respecta si iubi pt ceea ce este el cu adevarat. Dar cate femei si-ar mai fi pierdut vremea scotocindu-i lui maruntaiele sufletului?
Pe partea cealalta, daca se ducea acum la ea, ar fi fost echivalent cu recunoasterea infrangerii in fata propriei slabiciuni. Dar, oare nu ar fi mai degraba un castig acest lucru? Nu ar insemna mai degraba asumarea, in sfarsit, a responsabilitatilor lui? Nu s-ar fi indreptat viata lui in directia pe care, de fapt, si asa o visa de atata timp? Ar fi avut o femeie care l-ar fi iubit, care l-ar fi respectat si pe care chiar stia ca se poate baza oricand cand ar avea el nevoie. Da, avea el intr-adevar nevoie de asta? Acum chiar nu mai stia nici el ce vrea. Nu mai stia nici cine e. Si, mai ales, chiar nu intelegea cum a reusit Adina intr-un timp atat de scurt si, mai ales, fara sa fi fost iubita lui reala, sa-i dea atata bataie de cap? Era de vina fundul ei bombat? Sanii? Nu, nu credea tocmai asta. A avut el la viata lui femei care aratau ca sculptate, dar totusi... Era ea desteapta? Hm...Proasta nu era, dar nici vre-o savanta nu era. Se pricepea sa vorbeasca. Iar asta ii placea si lui. Insa ii cam sarea tandara si lasa sa se vada clar mereu cand cate ceva nu-i convenea. Il facuse deja de cateva ori sa se simta prost. Si doar de ce facea asta, ca doar nu era nevasta lui. Nu avea de ce sa-i tina ea lui lectii de morala. Ii pasa de el, da, asta da, cu siguranta. Ea il simtea ca om. Ii simtise slabiciunile. Chiar daca el incercasa de atatea ori sa si le ascunda. O mintise de multe ori cu multe chestii. Insa pt chestiile minore ea nici nu se supara. Parea mai degraba dezamagita ca el continua prin modul lui de viata sa se minta singur, reusea, in ciuda inteligentei sale, sa-si fure singur caciula. Poate ca de aia. Ea vazuse ceva bun in el, acolo unde el insusi nu mai credea ca ar mai fi ceva. Si aia vroia ea sa apere.
Ce bou se simtea! Se simtea ca un ratat. Simtea ca orice ar face, nu mai poate intoarce roata. Nu mai putea drege nimic. Avea senzatia ca daca s-ar duce acum la ea, ea ar avea dreptul sa-i dea cu tifla. Si, totusi, ea nu ar fi fost genul care sa se razbune. Dar sa se duca la ea acum, dupa toate cele intamplate, din mandria sa de barbat, nu putea accepta. Pe partea cealalta, cum naiba sa se impace el cu sine? S-a supraapreciat in legatura cu ea. O crezuse mai slaba, mai proasta, mai neajutorata. Chiar nu putea sa creada ca ea o sa-i dea atata de gandit. Se ura pentru asta si ura si situatia in care se afla. Ingrata situatie. Mai bine ar fi fost sincer si direct de la inceput. Dar parca el mai stia ce e aia sa fie sincer intr-o relatie?! De atata vreme se multumise cu surogate. Le trata pe toate ca pe niste trestii neganditoare. Nista gasculite care se lasa date pe spate din cauza unor varii motive. Iar acum vine ea si vrea sa stie totul. Vrea sa intre in lumea lui. Stop! Pana cand? Pana unde? Cum? In lumea lui? Ce sa caute o femeie in lumea lui interioara?
... Daaaa... Oare? Ce sa caute o femeie in lumea lui interioara? Buna intrebare... Si daca a sosit totusi timpul ca el sa se gandeasca si la asa ceva? Ce s-ar intampla daca ar renunta el la misoginismul care atata vreme il urmarise? Ce avea de pierdut? Dar ce avea de castigat?
Probabil ca va mai reflecta la asta. Poate ca a venit vremea sa-si puna cu adevarat intrebarea ce vrea el de la viata sa...
Avea uneori senzatia, ca orice ar fi facut, tipa asta l-ar fi dovedit, l-ar fi infrant cu ceva, nu stia cum si cu ce, dar parca asta era ceea ce simtea. Un soi de amenintare. Ii parea ca s-ar pierde el pe sine daca ar fi sincer cu tipa asta. Si, culmea, cu Adina chiar se merita sa fie sincer. Se simtea uneori ca prins in cusca. Fugea de ea, astfel fugind de el. De fapt, nici nu mai stia de ce si de cine fuge. Ajunsese sa se amageasca cu tot felul de alte femei, cu alte victorii, una mai facila sau mai ridicola decat alta.
Dar, in sinea lui chiar se intreba: cat mai are de gand sa duca o astfel de viata? Era el sigur ca asta era ce visase? Era el sigur ca o astfel de viata isi dorise? Nu, sigur ca nu. Iar acum era in dilema...
Avea nevoie de timp pt el. Tip in care sa se gandesca serios in ce directie o va lua viata lui. Si-o va trai sau o va rata?
Acum ar trebui sa plece. Sa plece undeva unde sa fie singur. Trebuie sa se curete, sa se purifice, sa se redescopere si sa se redefineasca. In fond, era viata lui...