Mi-am luat micul dejun apoi mi-am verificat corespondenta. Ma rupsese durerea de cap. Pe la zece m-am intins pe canapea, incercand sa vad un film. Nu am reusit sa-l vad pana la sfarsit, atipisem. M-am trezit la douasprece din nou. Durerea de cap nu mai era atat de intensa. Ce noroc! Ma gandeam sa ma apuc sa-mi fac ceva de mancare. Meniul de azi: peste prajit cu rosmarin si lamaie si garnitura de orez. Desert: budinca de ciocolata.
Am mai schimbat cateva telefoane, am mai flecarit un pic si mi-am zis ca ar fi cazul sa mai ies din casa.
Azi dimineata la opt era totul plin de bruma. Totul a fost acoperit cu un strat albicios, de la masini, iarba si trotuar, pana la firele de curent ale stalpilor de energie electrica. Dar acum era soare. Deschisesem usa larg la balcon si am lasat-o asa cam o ora jumate. Acum se auzeau triluri de pasari si zgomote de masini si avioane. Mi-am zis: asta nu e vreme de stat in casa. Asa ca m-am imbracat si am pornit-o pe mal.
Iarna asta a durat prea mult. Desi era soare, un vant rece simteai ca te sfichiuie si uneori aveai impresia ca-ti taie si urechile. Ma izbise frontal. Ma trezise de-a binelea, dupa somnolenta de azi dimineata. Ma rugam: numai sa nu inceapa iarasi sa ma doara capul!!!
A ploua mult undeva in amonte sau s-au topit zapezile, caci apele Mainului erau asa de crescute, cum eu inca nu le-am vazut niciodata. Auzeam doar ca se povestea...
Am mers agale in jos pe mal, uitandu-ma la natura. Lumea isi scoseses cainii la plimbare: mai potai, mai pedigree, fiecare dupa placere si posibilitati.
Doar putini copii se jucau in parcul special amenajat. Un carucior impins de o bunica, urmata de bunic si de nepotel incercasera sa-si faca loc prin poarta parculetului. Era inca frig sa-i lase pe pruncuti ssa se joace. Au trecut incet parcul, iesind pe poarta cealalta.
Mai incolo, lisitele, pescarusii si cele doua lebede isi scaldau penajul in apa tulbure a Mainului.
Cateva vapoare de marfa trecusera in sus si in jos, ducand cu ele cine stie ce incarcatura si lasand apa sa se loveasca de maluri cu valuri mici, ce aduceau aminte mereu de mare.
La debarcader pasarile stateau gramada in soare. Apa era atat de ridicata, incat credeam ca va iesi afara. Credam, am spus. Nu trebuia sa spun asa. Apa chiar iesise afara din matca. Observasem asta inaintand pe aleea ce duce de la restaurantul Bootshaus spre iesirea catre Eddersheim. Acolo, aleea care era strajuita de tufele inca neinflorite de soc si de macesi, arata acum ca un canal micut al Venetiei. Una din lebede isi gasise inca loc pe iarba dintre arbori sa isi curete penele.
Mai departe nu am putut inainta din cauza apei. M-am intors pe aceeasi parte, lasand in urma de data aceasta, pe rand, restaurantul Bootshaus, Zum Stern, Hirsch, parcarea mare de pe mal si, mult mai incolo, podul Opel. Am mai tras cateva clisee cu pomii inca neinfloriti, cu apa crescuta, cu iarba ce acum rasare si cu nelipsitele avioane ale zonei.
M-am intors acasa pe partea cealalta, pe Hafenstrasse, cascand ochii la ce au mai deschi astia si pe aici. Incepand aici zona industriala si eu nemaifiind pe aici de cateva luni bune, nu mica mi-a fost mirarea sa vad ca astia lucreaza intens la dezvoltarea zonei. Deh, neamtul nu sta pe loc... ;-)
Dar va las acum in tovarasia imaginilor....
O zi frumoasa va doresc!
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Aici imi puteti scrie ce ganditi. Va rog, simtiti-va liberi...