Robinson Crusoe al zilelor noastre

Ma gandesc ca uneori nu se mai merita nici sa gandim. Daca am putea, uneori sa ne inchidem intr-o capsula si sa ne conservam pana la urmatorul moment in care vom avea ceva de facut. Pana la urmatorul moment in care cineva asteapta ceva de la noi. Pana la urmatorul moment in care simti ca viata ta are rost.
Nu, nu sunt o lenesa in a face ceva. Si nu, nu sunt o lenesa in a gandi (cred eu - dar poate fi doar parerea mea ;-) ). E doar problema ca de a face ceva de unul singur nu are nici o noima.
Cati dintre voi s-au intrebat ce ar face daca ar trai ca Robinson Crusoe? Acum vorbesc simbolic. E vorba de o inlemnire a existentei. A vorbi mult si cu diferiti interlocutori nu inseamna neaparat a nu fi singur. Singuratatea e, de fapt, de natura sufleteasca, interna, psihica. Nu vi s-a intamplat niciodata sa va simtiti singuri intr-o mare de oameni? Cum? Nu stiti ce e depresia? Ei, sa va fie rusine ca spuneti ca nu. Sigur stie oricine ce inseamna asta. Si nu vorbesc acum despre depresie ca afectiune psihica, de aspectele sale patologice, ci doar de momentele de depresie prin care trece oricine de-a lungul existentei sale. E vorba de sensibilitati, e vorba se dorinte neimplinite, de frustrari, de deziluzii, deceptii, moartea sau disparitia unor persoane apropiate... si spectrul poate continua.
Ce face omul modern in ziua de astazi impotriva acestei boli a secolului: depresia din singuratate?
Ei bine, unii - ca si mai de mult - isi cauta varii parteneri. Insa problema nu e asta. Problema este ca aceste persoane nu sunt in stare sa mearga mai departe in relatie. De ce? Superficialitatea, teama de a se implica, teama de a nu suferi esecuri, teama de a nu fi parasit si, mai ales, teama de a nu fi descoperit in toata sensibilitatea lui. Sorry, acum trebuie sa fiu dura: care ar fi atunci sensul relatiei???
Bine, trecem la alt capitol. OK, cu oamenii, cu semenii e tot timpul prea complicat.
Ce mai poate face o astfel de persoana? Daca e inteligenta, se poate retrage in citit. Se indoapa cu cultura. Citeste tot ce-i pica in mana. Urmareaste tot felul de documentare, e abonat la tot felul de reviste mai mult sau mai putin stiintifice, indiferent ce, principalul e sa gaseasca informatie. E imbatabil in limbaj, utilizeza o gramada de neologisme, cauta sa se faca placut in societate, inteligent fiind, se foloseste si de eventualul umor (inteligenta si umorul in cele mai multe cazuri merg mana in mana, insa stim ca nu e regula)devenind absolut sarmant uneori si reusind sa se inscrie pe lista invitatilor la anumite adunari sociale, DAR totusi, comunicarea lor ramane de natura superficiala. Teama de esec in relationare persista. Sa fie clar, acum ne referim la relationarea intre sexe si nu la cafeaua bauta cu colegul de birou! Asta nu ne ajuta prea mult.
Ce ar mai putea face omul zilelor noastre spre a-si inlatura singuratatea? Ce anumeeee??? Corect: recurge la internet!
Aici gaseste, sau, ma rog, are sansa sa gaseasca alte specimene similare. Se fac schimburi de idei, mai citeste cate un blog, mai scrie si el pe unde apuca, principalul e sa faca schimb de energie informationala. Si omul nostru pare sa nu mai fie singur. Se gaseste cu altii asemeni lui, carora li se pare si lor a fi singuri (ca sunt sau ca nu sunt, asta e o alta problema).
Dar omul zilelor noastre - si acum ma refer mai ales la populatia tarilor dezvoltate, unde acest sentiment a devenit mult mai acut, dar si la romanii care nu gasesc multumirea in traiul real - se simte din ce in ce mai insingurat. Oare este doar parerea mea? Sau e o parere deja generalizata?
Adevarul este ca uneori in viata ne gasim intr-adevar singuri. Singuri trebuie sa trecem prin perioade mai grele, mai intotdeauna singuri suntem bolnavi, mai mereu singuri avem cate o criza si, mai ales, cand avem cate un esec emotional constatam ca suntem, clar, SINGURI!
Nu stiu, ne temem atata de aceasta singurate in ultima vreme, e o boala a secolului ce incolteste in tot mai multi dintre noi sau e doar o chestiune de perceptie? E vorba ca avem impresia ca ar trebui sa ni se cuvina anumite facilitati in viata si atunci cand ne izbim de neplaceri nu ne face placere sa ne constatam singuratatea?
Au avut si inaintasii nostri aceste temeri, sau doar noi le percepem? Avem noi deja prea mult timp pt a ne gandi la singuratate pt ca in mod mai mult sau mai putin constient eliminam rand pe rand din viata noastra persoanele care nu corespund unor anumite standarde pe care ni le imaginam ca ar trebui sa aureoleze indivizii cu care am dori sa intram in contact? Nu este oare acesta singuratate o singuratate pe care ne-o cream noi insine, ridicand din ce in ce mai mult stacheta de pretentii? Nu oare tocmai de aceea nu mai realizam cand renuntam la viata reala, alunecand intr-una imaginara, reliefand, de altfel, nimic altceva decat lasitatea noastra in fata luptei cu realitatile vietii?
Si acum: in ce masura contribuie internetul la acest lucru?
Poate e de vina faptul ca toate facilitatile tehnologiei moderne ne ofera pur si simplu deja prea mult timp pt a reflecta asupra acestui lucru? Ca ne ofera posibilitatea retragerii in sine ca si cand un pui s-ar intoace din coaja oului din care s-a nascut?
Cineva spunea odata ca cel ce sta in fata calculatorului are impresia ca comunica. El, de fapt, este singur.
Ce trebuie sa facem, de fapt? Sa ne bucuram ca am gasit insula, ca suntem singurul ei stapan si unde nu ne mai tulbura nimeni linistea, sau sa plangem blestemandu-ne pedeapsa sihastriei?
Cand ne devine, in acest punct, imaginatia propriul dusman?
Voi cum vedeti asta?