marți, 26 ianuarie 2010

Si maine e o zi...


Nu orice lucru frumos este simplu. Si nu orice luru simplu este frumos. Dar acest lucru este valabil si pt lucrurile mai complexe. 

Va veti intreba acuma de ce fac aceasta afirmatie, aparent redundanta prin sine insasi. De aceea, pt ca viata, in toata complexitatea ei, este extrem de simpla. Si, in acelasi timp, absolut complexa.

Cati dintre voi nu s-au aflat macar o data in viata in fata unei dileme existentiale, a unei situatii absolut neplacute din puctul sau de vedere, la acel moment dat? Toti. Cu totii stim ca uneori viata pare a dracului de complicata. Si atunci apare vesnica intrebare "De ce?". "De ce tocmai mie?", "De ce tocmai eu?", "De ce tocmai acum?", " De ce tocmai asa?"... Si asa mai departe...

Ne facem planuri, tindem spre ceva, luptam pt ceva, dar... se intampla... altceva. Ceva cu totul neplanificat. Ceva ce ne rastoarna planurile peste cap. Ceva care ne arata lucrurile intr-o cu totul alta lumina. Uneori lucrurile se schimba radical, uneori apar doar intr-o alta nuanta. Dar noi stim cat de tare ne izbeste aceasta diferenta intre expectanta si realitate. Parca ni se surpa lumea. Dar nu e asa. Lumea tocmai atunci se cladeste. Asa e viata. Intram in ea si cand suntem copii vedem viitorul aproapae abracadabrant, fantastic. Prin anii adolescentei, suntem cei mai tari. Sa nu indrazneasca, care cumva sa ne contrazica, ca in mintea noastra, facem si moarte de om pt ideile noastre. Ne mai dam apoi cu capul un pic de prag si cand incepem sa vedem ceva din viata indepartand panza de paianjen asternuta pe ochi, chiar daca nici atunci nu renuntam la ideile noastre, gasim cel putin explicatii, justificari, cautam in rationalul imediat, chiar ducand uneori in extrema, explicatiile pt care lucrurile nu sunt asa cum le dorim. Insa, stim sa luptam. Si luptam cu indarjire. Avem teluri precise, idealuri, tinte, obiective si tot ce mai vreti voi. Stim si sa justificam. Am invatat sa-i convingem si pe altii. Facem uz (unii dintre noi) pana si de lucruri mai putin ortodoxe, numai sa ajungem la tel. Luptam. Asta e cuvantul de ordine. 

Dar in fiecare zi viata ne ofera o noua piedica, sau nu neaparat piedica, poate o noua tentatie, o noua alternativa. Uneori acest lucru face ca directia noastra sa se schimbe. Invatam sa ne adaptam. Invatam sa ne justificam, mai inainte fata de noi insine, apoi fata de altii, de ce am facut asa si nu altfel. Ne dam seama mai apoi, ca nu tot ce zboara se manaca si ca nu tot ce straluceste e aur. Si, mai ales, ne dam seama, ca daca vrem intr-adevar sa obtinem ceva in viata, trebuie sa luptam. Da, iar sa luptam. Invatam ca trebuie sa fim statornici, invatam ca trebuie sa renuntam la ceva in favoarea a altceva, invatam ca, sigur, nu le putem avea pe toate asa cum dorim. Dar, mai ales, cu ce trebuie sa ramanem de aici, este ca trebuie sa avem un vis. Acesta este cel mai important lucru: sa avem un vis.

Si sa stiti ca Domnul Dumnezeu nu ne da in fiecare zi branci sa-l urmam si nici cu palma intinsa nu sta, numai sa venim noi sa-l luam. Sunt uneori ani de zile in care nu se intampla nimic, unde crezi ca pana si Dumnezeu te-a uitat. Dar nu e asa. Tu trebuie sa inveti ceva. Tu inca mai ai de invatat. Sunt uneori lectii de viata pe care trebuie sa le inveti. Uneori aceste lectii dureaza o vreme, alteori cad ca un traznet. Trebuie sa treci prin ceva ca sa obtii altceva. Niciodata Dumnezeu nu lucreaza impotriva ta. Uneori doar tu esti cel ce nu vede ce e de facut. Si atunci astepti. Si aceasta asteptare iti pare cel mai greu lucru. Dar ea are un rost al ei. Toti trebuie sa invatam ceva din tot ce ni se intampla. Odata obisnuiam sa-i multumesc lui Dumnezeu pt ca mi-a dat piedici, ca sa vad cat pot sa fiu de puternica. Fara confirmarea si atestarea fata de mine insami a capacitatilor mele, nu as fi putut sa trec de o situatie poate mult mai dezavantajanta, aparuta spontan. Si am reusit. Am reusit doar fiindca inainte am invatat ceva. Chiar fara voia mea. Si chiar enervata de acel "ghinion", atunci, cand toate mi se intamplasera numai mie!!! Atunci, cand se parea ca se rasturnase carul cu nenorociri asupra mea. Si de fiecare data am spus: "Da, OK, daca asa va trebui sa fie, o voi trece si pe asta!" Si nu spun ca a fost usor. Spun doar ca a fost VIATA. 

Orice moment trebuie sa-l pretuim. Orice moment are insemnatatea sa. Daca azi nu-i intelegem rostul si daca azi ne vine sa injuram de toti dracii, ca nu pricepem, cum dracu´ toate astea ni se intampla numai noua, trebuie sa ne detasam si sa gandim astfel: "Eu stiu ca viata este facuta din incercari. Vreau sa fac ceva. Eu stiu cine sunt iar sufletul meu stie mai bine decat mine ce vrea. Trebuie sa am incredere si sa merg mai departe. Sigur este ceva dupa aceasta perdea de nori." Trebuie sa nu ne pierdem increderea in noi, sa nu ne pierdem increderea in Bine. Toate acele lucruri pe care odata le-am visat, se vor implini. Chiar daca asta inseamna uneori sa mergi prin desert. Sufletul tau te va duce acolo unde ti-e locul. Si nu poti sa nu fi fericit. Iar daca nu esti, mergi mai departe...

Si ce a spus Scarlett O´Hara? Exact: "Si maine e o zi!"


luni, 25 ianuarie 2010

Jurnalul meu din clasa a VII-a

Jurnalul meu din  clasa a VII-a a inceput de fapt, intr-o agenda. Toata lumea cunoaste agendele acelea de lucru cu coperti tari.
Il vedeam atunci pe tata care mereu nota cate ceva in agenda lui de lucru. In clasa a VII-a nu puteam sa am de lucru, insa imi placea cum isi facea el acolo "temele" lui cu sarguinta. Cum isi nota in cursul saptamanii ce facea, pe unde mergea, ce rezultate ii ieseau din inspectiile lui de pe teren si cum isi aduna vinerea dupa masa toate notitele, hartiile, darile de seama si  rapoartele de activitate colectate de pe teren si le transforma intr-un alt raport de activitate, care sa mearga mai sus, la Partid.
Si asa cum isi facea el de lucru acolo, imi placea, imi parea interesant. Si ma gandeam, ce ar fi, daca as incepe si eu un astfel de "raport de activitate"? Dar cui sa-l fi dat? Glumesc! Acel raport nu trebuia dat mai departe. El ar fi fost menit sa fie "Raportul meu". Si asa, am inceput Jurnalul meu...
Va mai amintiti? Era Cenaclul Flacara pe atunci. In fiecare joi seara, la ora 19.00 la Radio Bucuresti, Romania.
Si va mai amintiti? Pe vremea aceea se lua curentul... Toti stim asta, cu totii ne amintim. Si joi seara, in fiecare joi, fara exceptie, trebuia neaparat sa am cate 6 baterii R20 pt radiocasetofonul nostru Philips (era ceva pe atunci o astfel de aparatura!), ca sa pot asculta nestingherita "Ruga pentru parinti", "Elegie", "Ciresul", "Partaj", "Treceti batalioane romane Carpatii", "Iubita mea, sa ne-aruncam in mare", "Oda lui Eminescu", precum si alte multe melodii care mi-au marcat anii adolescentei, fie ca erau creatii pur romanesti, fie ca erau prelucrari dupa Bob Dylan sau Janis Joplin.
Asaaaa... Aceste cantece au fost printre primele lucruri pe care am avut grija sa le scriu in Jurnal. Aveam o colega de clasa care facea si ea acelasi lucru. Ascultam cu mare atentie cantecele, le scriam versurile si apoi,  a doua zi la scoala, comparam ce scrisesem. Transmisia nu era de cele mai multe ori cea mai buna. Imi amintesc ca trebuia sa tin mereu radioul la geam si cu antena intr-o anume directie indreptata, pentru ca sa am o auditie cat mai aproape de normal.
Pe langa ele, mai faceam si comentarii. Ce facusem in ziua respectiva, ce mi-a placut, ce nu mi-a placut... lucruri simple, lucruri pe care le gandesc copiii. Aceea era lumea mea de atunci.
Despre iubiti nu stiam pe atunci sa scriu. Pe atunci nici nu stiam nimic din aceasta viata. Iubirea se delimita la mine prin familie si prietenele de joaca. Iar pe prietenele de joaca nu puteam sa spun ca le iubesc, ci doar ca-mi erau dragi. Dar asta era lumea mea...
Si daca mai adaugam in vre-o zi ca apare soarele dupa nu stiu cate zile de ploaie, sau ca m-am suparat in acea zi cu mama (ceea ce era oricum pe lista de actualitati a foecarei zile), jurnalul meu era deja deosebit de bogat.
Despre emotii am invatat sa scriu mult mai tarziu si anume, atunci cand ma incercasera. Ba nu, nici macar atunci cand ma incercasera, fiindca imi spuneam mereu ca e doar o parere de moment acea emotie, si ca nu e traire reala. De aceea, defineam atunci emotiile ca fiind ceva ce tine mai mult de ratiune. Ma gandeam ca nu sunt inca suficient de instruita mental sa pot defini o anume emotie. Si consideram astfel, ca am doar de reflectat asupra a ceea ce simteam, respectiv gandeam si ca precis exista o explicatie de ce lucrurile arata asa si nu altfel. Ma tineam mandra in fata fetelor celorlalte si afisam mereu o mina de nepasare. Dar in sinea mea, ani mai tarziu, aceste lucruri au devenit capitale.
Desigur ca in clasa a VII-a nu am stiut cum imi va fi viata, dar am invatat-o pe parcurs. Asa, simplu, ca orice muritor....

Dreptul la sensibilitate


Cand are dreptul o femeie sa fie sensibila...

Azi e una din zilele in care mi-ar placea sa stau ascunsa in carapacea mea, ca un melc sau ca o testoasa si sa stiu ca nu ma atinge nimeni si nimic. Astazi sunt vulnerabila. Uneori doare aceasta stare, asa cum a durut astazi. Alteori nu doare, e doar paroxistica. Uneori nu am chef nici sa gandesc, alteori gandesc intens. Unele ganduri imi sunt pana si mie incomode. Sunt atat de legate de sensibilitattea mea, ca pana si pe mine ma doare uneori sa ma gandesc la ele. Nu as mai avea puterea sa las pe altcineva sa aibe acces la ele. Dar ma gandesc ca nimeni nu e puternic, daca nu isi recunoaste slabiciunile. Eu nu incerc sa lupt cu slabiciunile mele. Eu incerc doar sa mi le accept. Sa le recunosc, atunci cand imi apar si nu mai am alta cale de ales, decat sa ma lupt cu mine insami. M-am gandit de mult eori: singura lupta pe care o castiga omul, nu e lupta cu ceilalti, ci e lupta cu sine. Pt ca ceilalti vin si pleaca in viata lui, dar el - omul, individul - este mereu el. De el nu se poate ascunde, de el nu poate fugi. Asa ca am decis ca singura mea lupta importanta e cea cu mine insami. Asa am invatat sa iert, sa fiu impaciuitoare, sa fiu rabdatoare, sa-i iubesc si pe cei ce se iubesc pe sine mai putin sau care pun mai putin pret pe semenii lor.

Am invatat sa trec peste greselile celorlati, dar sa nu-mi iert propriile-mi greseli. Poate sunt dura cu mine. Poate ca imi pun stachete prea ridicate, dar asta sunt....

Am invatat sa ma detasez de lume atunci cand ma incearca. Am invatat sa tac, preferand nodul in gat decat vorba de ocara. Am invatat sa fac ceva, orice, atunci cand toata lumea da din umeri. Am invatat sa merg mai departe fara sa fie nevoie sa semnalizez, sa atentionez, sa explic. Am invatat sa raspund in fata constiintei mele. Am invatat sa iau asupra mea o vina a altuia care e mai slab decat mine si stiu ca nu se poate apara. Am invatat sa nu cer multumiri de la nimeni, orice as fi facut. Am invata sa am fata luminoasa cand ma privesc in oglinda, fiindca acolo imi oglindesc sufletul, chiar si cand e indurerat. 

Am invatat sa merg mai departe... Uneori mersul asta mai departe e ca mersul in desert: nu vezi o oaza, nu vezi o cale, un drum batatorit, nu vezi un punct de reper. In orice directie te-ai uita, nu vezi decat nisipuri nesfarsite. Asa e si cu drumul meu. Dar merg inainte. Si peste alti 50 ani o sa spun "I did it my way". Si merg inainte pe un drum pe care nimeni nu a mai fost.  Si asta, pt ca de multe ori multi imi spun: "Fa asa, fa pe dincolo!". Iar eu ma uit la viata lor si de cele mai multe orii nu vad decat niste micuti robotei cu vieti asemanatoare, care inceraca sa mearga, pe cat pot ei, pe ACEL drum. Pe cel trasat, pe unde se zice ca e bine. Dar cine ne zice noue ce e bine? Vecinul de vis-a-vis? Doamna de la paine? Soferul de taxi? Seful nostru de la serviciu? Ei nu au vietile lor? Ba da, le au. Si de foarte multe ori, tocmai acesti oameni care ne dau lectii despre fericire, sunt tocmai ei cei ce traiesc marile frustrari. Si stiti de ce? Fiindca uneori se multumesc in trairi de surogat, crezand ca "a merge cu turma" iti aduce ceva bun. Are cineva ceva impotriva daca eu astazi nu voi "merge cu turma"? Are cineva ceva impotriva daca eu astazi prefer sa stau in cochilia mea si sa-mi simt lacrimile sufletului prelinse peste rani? Uite-asa: sarea din lacrimi o sa-mi usuce ranile....

Si apoi, de ce nu ar avea voie o femeie sa fie sensibila???

duminică, 24 ianuarie 2010

SCRIERI PENTRU SUFLET


Mi-am tot propus sa scriu. Si nu numai eu. Iris, prietena mea cea mai buna, ma bate la cap de niste ani de zile. La fel ca ea, si alti cunoscuti. Eu scriam mereu pt mine, pt prieteni, pt oamenii dragi etc...

Stiu ca pe la 21 ani prietenul meu de atunci imi spunea: "Esti atata de fluida in exprimari, incat ar trebui sa te gandesti sa scrii. De ce nu scrii?"
Hmmm... Sincer, si eu ma gandeam la asta, dar nu gaseam niciodata ceva atat de demn incat sa consider ca pot publica.

Ani mai tarziu, cand am incaput ca mai scriu si versuri, o alta prietena imi dadea ghes sa scriu. Dar sa scriu, sa scriu, sa scriu..... Hmmmmm... bine. Si de data asta am reactionat la fel. Ii dadeam sa citeasca ce mai scrisesem, dar nici atunci nu gasisem ceva demn de mirare... Mie mi se parea ca nu e nimic deosebit in insiruirea mea de cuvinte. Zambesc: altii se indragostesc de asa ceva. Si se poate, fiindca acolo e sufletul meu. Iar eu nu pot decat sa ma bucur, ca in sfarsit, cineva ma iubeste pentru sufletul meu.....

Asa ca, am decis: SCRIU PENTRU SUFLET....