joi, 26 august 2010

De dragul fiintei tale

astazi as vrea sa ma rasfeti:
sa-mi prinzi obrajii in maini si sa ma saruti.
astazi am chef sa te rasfat:
sa-ti prind obrajii in maini si sa te sarut.

am sa apuc din nou gandurile tale fugare
in varfurile degetelor mele
atunci cand imi trec mana printre carliotii tai
si sa simt cu degetele visurile tale.
am chef sa simt cu dintii, usor, vorbele tale
si carnea buzelor tale moi.

te gust. te simt. zemos si dulce,
copt, ca un mar ionatan.

innebunesc de dragul degetelor tale!
ai stiut?
am sa le iau azi la mine-n palme
sa ma joc cu ele, rasucindu-le ca pe niste fuioare.
poate se-nfiripa un fir de iubire intre ele...

atinge-ma! ma simti? ma vezi?
zambesc. mi-esti drag! stiai?
stiai. da, da... stiai!
dar ce tu nu stii, e, ca azi, de dorul si de dragul tau,
adorm cu mainile caus,
stranse-n rugaciune.
pentru tine.

c-asa te am eu mai aproape...

miercuri, 25 august 2010

Oameni frumosi, oameni urati

Ma gandeam acuma brusc: ce-i deosebeste pe "oamenii buni" de "oamenii rai"?
Oamenii buni sunt sinceri. Ei traiesc clipa si o recunosc. O spun asa cum este ea, fara remuscari, fara complexe, fara ocolisuri.
Oamenii rai ascund. Poarta mereu o masca. Prefac mereu ceva in altceva, ce nu este. Si asta se simte.
Oameni cu suflete frumoase, oameni cu suflete urate... Oameni frumosi, oameni urati...
Viata nu e mereu un zambet deschis, uneori e un zambet amar. Dar sa nu ne schimonosim amareala intr-o aparenta fericire. Asta se simte. E discordant. Hai sa ramanem NOI in fata vietii si a adevarului ei. Vom avea mai mult de castigat. Si vom fi mai frumosi, vom fi mai VII. Ne vom iubi mai mult si vom fi, la randul nostru, mai iubiti. Pentru ca, in spatele a tot ceea ce vrem sa ascundem, noi suntem doar NOI....
E asa de simplu!!!

luni, 23 august 2010

Oboseala de iubire

cred ca au obosit gandurile in cap
de atata zdruncinare
se cer aliniate din nou
ca la apelul de dimineata
de la cazarma mintii.
eu nu le-am poruncit razboi
si nici nu le-am antrenat pentru asa ceva
doar un colt din tine sta trist
necrezand in ziua de maine.
nu am certuri inscrise pe frunte astazi.
si nici ieri nu am avut.
sunt doar asteptari mult prea lungi.
lungi prea tare, ca sa intinda poduri
intre noi
lungi prea tare, ca sa inchida usi
dupa noi
lungi prea tare ca sa te faca sa spui
ca ma iubesti.
ai uitat de drumul pe care mergeam?
ai pierdut banii la pariul cu viata?
te-au linsat jefuitorii la colt de strada
cand incercai sa dai coltul la mine?
sau
pur si simplu
ai obosit de viata mea?
nici ochii nu-ti mai scapara ca atunci
nici sufletul nu-ti mai tresalta ca atunci
nici gura nu se mai stramba in suras,
ca atunci...
si nu te mai grabesti la mine...

iubite, tu ai obosit de iubire...

Luna ca un ceasornic


uneori cred ca am sa te las sa taci
tu stii mai bine de ce
ca sufletul tau are nevoie de pauze
e sincopat si uneori uita masura
iubesti fara portie
traiesti la linie
eu ma arunc in hauri o tura,
pana iti revii tu.
apoi am sa iau luna s-o intorc pe toate partile,
sau,
pur si simplu,
am sa incerc s-o intorc ca pe un ceas:
oare s-o face mai repede noapte?
sau va mai intarzia ziua?
si,
daca ai fi la mine-n asternut,
ai avea timp sa ma vezi clipind dimineata -
dimineata, cand luna intoarsa ticaie de trezire?

Mama ei de fericire!

De regula, lumea nu stie ce sa faca cu bunatatea. Ne-am obisnuit atat de mult sa fim urati, incat ni se pare normal. Daca cineva se poarta frumos cu noi, avem deja impresia ca e un lucru ascuns, necurat, ilegal. Oricum, ni se pare ca ceva e in neregula. Nu suntem invatati nici sa gasim oameni modesti. Ne izbesc prea tare laudarosii in fiecare zi. Nu ne mai asteptam nici ca promisiunile sa fie respectate. Ne-au demonstrat de atatea ori ca le-au incalcat, incat, daca cineva iti tine promisiunea facuta, deja pare o anomalie. Continuitatea? E si ea perimata. Saltam azi din bustean in bustean, acolo unde ne e mai bine. Alergam. Cica e era vitezei. E rush-hour. Mereu. Zau? Chiar asa? Traim comprimat, spun unii. Daaa... Cat de... comprimat? as intreba eu...
Atat de comprimat, incat dimineata ii spui iubitei: "Bine ai venit in viata mea!" si seara deja "Adio!". Ai asteptari mari de la ziua care tocmai trece? Pai, le ai degeaba. Nimic nu se contruieste intr-o zi. Nimic nu se poate face in graba. Nu lucrurile bune. Pentru ele ai nevoie de timp. Daca esti dispus sa-l daruiesti, primesti si ceva bun inapoi, daca nu, nu.
Si, totusi, unde te grabesti? Ti se pare ca se da viata buna pe gratis si tu nu esti la timp la coada? sau ca ti-o iau altii inainte? Ha-ha! Stai linistit! Viata buna poti sa ti-o faci doar TU. Oriunde ai fi. Si cu oricine. Totul e sa stii sa alegi. Sa dai, sa primesti. Sa iei viata asa cum e. Sa ai rabdare. Nu ai? Ai pierdut!
Si totusi, tu nu ai chef sa fii si fericit? Ah, ba da?! Bine, atunci te anunt ca tine de tine si fericirea asta, ´tu-i mama ei de fericire!

duminică, 22 august 2010

Lumea cere invingatori

-Te iubesc!
-Pana cand?
-Pana la moarte. Vreau sa raman cu tine.
-De ce?
-Fiindca te iubesc.
-Atat de mult? Mai gandeste-te...
-Nu am ce sa ma gandesc. Stiu sigur!
-Aha...


Dupa cateva zile:
-Cred ca am sa plec pentru o vreme.
-Aha... Pai?
-Ma gandesc ca as putea face ceva in alta parte.
-Ma iei si pe mine?
-Ce sa cauti acolo?
-Pai nu ai zis ca ma iubesti si ca o sa ramai cu mine pana la moarte?
-Ei, pai stii...


Cam asta inseamna "Te iubesc". Vesniciile devin zile si-ti dai seama ca nu are rost sa ceri nimic de la nimeni. Fii tu si atunci ai castigat. Nu in fata altora, ci doar in fata ta.

sâmbătă, 21 august 2010

Vis sau Cosmar? Viata sau Neviata?


teama ni se aşterne pe frunţi
şi se cuibăreşte în inimi.
stă acolo
nemişcată
de parcă
dacă ar face vre-un pas,
ne-ar trezi.
dormim propria viaţă,
nedorind să ne trezim
cu adevărat
nefericirea e,
că însăşi coşmarurile
le percepem ca vise.
dacă ne-am trezi,
am sfârşi coşmarul.

dar avem oare puterea de a ne trezi?
fii de muritori,
avem oare

PUTEREA

DE A RĂMÂNE

ÎN VIAŢĂ

CU OCHII DESCHIŞI?

joi, 19 august 2010

Uneori... trebuie SA INVATAM SA TRAIM!

Uneori trebuie sa fii la capatul vietii,
ca sa-ti dai seama cate lucruri mai ai inainte.
Uneori trebuie sa fii la capatul puterilor,
ca sa-ti dai seama cata forta mai zace inca in tine.
Uneori trebuie sa ti se ia totul,
ca sa-ti dau seama cat de multe lucruri, de fapt, ai.
Uneori trebuie sa te smuceasca Bunul Dumnezeu din tatani,
ca sa-ti dai seama ca POTI sa-ti schimbi viata.
Uneori trebuie sa ajungi sa ai cu adevarat multe probleme,
ca sa-ti dai seama ca atunci, cand spuneai tu ca ai probleme, toata viata a fost floare la ureche.

Uneori... trebuie sa inveti SA TRAIESTI!

Multumeste-i lui Dumnezeu pentru fiecare zi din viata ta, oricum este ea! Ea ti-a fost data sa fie traita.

marți, 17 august 2010

Rasplata ta e sa te iubesc...(mica poveste)


Si ma simt atat de bine in sufletul tau cel mare, incat nu mai vreau sa imi dai drumul niciodata. Vreau sa raman, pe veci, ferecata, ca o printesa in palatul de clestar si tu sa fii singurul print care stie sa dezlege vraja. Sa ma tii la tine in castel si sa-ti faci viata cu trupul meu. Sa ma tii in brate si sa te invelesti iarna, cand ti-e frg, cu caldura sufletului meu. Sa ai drept hrana spiritul meu si sa incerci sa vezi lumea prin ochii mei. Lumea, probabil, va fi verde. Verde de la ochii mei si verde de la primavara. Iar eu sa incerc sa simt lumea prin inima ta. Lumea va fi calda si ma va primi mereu cu drag in ea. Asa face inima ta. Lumea e buna. Ca asa e inima ta. Iar cerul lumii e inalt. Caci acolo tintesc privirile tale.
Dar tu stii ca eu sunt puternica? Eu sunt puternica, pentru ca bratul tau ma tine. De el ma sprijin.
Si ce m-as fi facut, daca nu te-ntalneam? Nu-i asa ca nu mai deveneam nici printesa si nici in palate de clestar nu as fi locuit?
Dar eu locuiesc in inima ta si ma cuibaresc in sufletul tau. Si cred ca targul este corect. Daca pana acum am umblat in zdrente si cu picioarele zdrobite si inspinate, tu mi-ai dat straie de matase si brocart si incaltari frumos mestesugite, ca sa nu mai imi sangereze talpile la fiecare pas. Sa nu mai las dare de sange in urma mea.
Te ingrijesti de pasii mei si-mi spui pe unde sa-mi port calea, sa nu mai dau de maracini. Te ingrijesti de vorbele mele, ca sa nu ajunga rele la urechile tale. Imi dai pace si echilibru si pentru asta eu pot sa fac doar un singur lucru: SA TE IUBESC!

duminică, 15 august 2010

Prefer...

Prefer o nebunie autentica,
decat o normalitate kitsch.
Prefer un prieten care sa ma critice,
decat un dusman care ma linguseste.
Prefer ploaia cu tunete si fulgere,
decat atmosfera apasatoare.
Prefer razboiul pe fata,
decat pacea de suprafata.
Prefer o tacere care spune multe,
decat o gramada de cuvinte care nu spun nimic.
Prefer sa raman eu si sa nu-ti plac,
decat sa fiu ceea ce nu-mi place.

Prefer viata
in locul jocului de-a viata.

De ce? C-asa sunt eu...

sâmbătă, 14 august 2010

Decizia - Capitolul IV - Accidentul

Orasul vuia ca un furnicar. Strazile erau intesate de oameni, masinile oricum nu-si mai dadeau prioritate, se circula dupa legea junglei. Claxoane, strigate, semne facute cu degetul din mijloc, azvarliri de palma in semn de "Hai, lasa-ma!". Colac peste pupaza, de parca zici ca era un facut, semafoarele nu mai functionau. Era ora 5 dupa masa si lumea parca innebunise. Canicula parca le sersese la toti din minti rabdarea si randuiala si, privit de sus, orasul parea o cetate a nebuniei, unde parca toti se miscau haotic, parca nici cei care mai aveau o directie, in acea zi, nu o mai recunosteau.
Nebunie. Toi de vara. Canicula. Pregatiri pentru vacanta, pentru unii, activitati in plina desfasurare pentru altii. "Doamne, de parca ar fi luat toti o supradoza de cofeina azi dimineata. De unde agitatia asta?" se gandea Razvan, in timp ce conducea spre casa.
Pe drum, isi adusese aminte ca trebuie sa intre pe la supermarket si sa-si faca si el cumparaturile. Se uitase azi dimineata in frigider si nu prea i-a suras nimic din ce mai era acolo: un borcan de masline negre consumat pe jumatate, un alt borcan cu masline verzi umplute cu ardei, deasupra carora se adunase deja o coaja de mucegai, de cand statea desfacut: "Il arunc! Cat dracu´, cat sa mai tin porcaria asta aici?" Si-l azvarlise la gunoi. Doua borcane de marmelada, golite si alea mai mult de jumatate. Ah, Da! Trebuia sa cumpere si gem. Gem de piersici si dulceata de caise. Isi propusese sa faca zilele astea clatite cu gem de caise si stia ca nu mai are pe la borcanele cu dulceturi si din astea. Da! Neaparat sa ia! Aha! Si smatana. Avea chef de ciorba si nici smantana nu mai avea. Dar unde era lista care o scrisese astazi la birou? La naiba! Era inca... PE birou. Asta nu-i poate folosi prea mult.
In timp ce refacea mental lista cu cele necesare, incepu sa caute cu ochii o modalitate de a se inscrie pe a doua banda, ca sa poata sa mearga la centrul comercial. Din spate se auzise un claxon. Il trezi brusc din meditatia sa la produsele alimentare.
-Bai, boule! Tu nu vezi pe unde te bagi?
Speriat si contrariat, se incrunta, nu dadu nici o replica verbala, insa ii facu semn nerabdatorului din spate ca vrea doar sa treaca pe banda cealalta. In nebunia orasului nu mai era cu putinta sa te orientezi iar in haosul de la acea ora nu mai avea pretentia ca si altii sa-si mai tina spiritul in frau. Trecu simplu pe banda cealalta, cauta sa se asigure ca nu era nimeni care sa-l stanjeneasca sau caruia sa-i taie calea, semnaliza si coti, intrand in parcarea supermarketului. De doua ori trebui sa dea ocol parcarii, pentru ca sa-si gaseasca un loc de parcare.
"Uf, ce zi!" Doame-ajuta ca e vineri!"
Coborî din masina si se indreptase spre carucioare. Scoase fisa, o introdusese in fanta, desprinse caruciorul si trase inapoi, inspre el. Nici nu bagase de seama cand in spatele lui, o doamna corpolenta asteptase si ea sa ia un carucior.
"Da´ matale nu te uiti pe unde mergi?" il apostrofa aceasta. E drept, nu se uitase inapoi, insa madama era aproape lipita de el. "Ce-o fi cautand si asta atata de aproape de mine?" se intreba el.
Bolborosi in schimb niste scuze si o porni mai departe.
"Doamne, azi au innebunit toti" se gandi el si se afunda cu gandul mai departe la cumparaturile pe care urma sa le faca. "Asa-mi trebuie, daca uit pana si o nenorocita de fituichita de cumparaturi la serviciu."
Recunoscu apoi ca e obosit.
Fata ii parea trasa in jos, usor schimonosita, comisurile gurii lasate a oboseala, cearcanele ii marcau ochii si cele doua cute de pe frunte erau mai adancite decat de obicei. "Of, ma ustura ochii. Ar fi trebuit sa mai merg si pe la oftalmolog. Nu mai am douazeci de ani. Mi se duce dracului si vederea. Si daca toata ziua stau cufundat in nenorocitul ala de calculator, asta se intampla."

Intra in supemarket. Un val de racoare il intampina inca de la intrare. Era in sectorul de fructe si legume iar la unele erau tevile cu aer rece desupra. "Uf, cred ca raman azi sa dorm aici" - glumise in sinea lui si zambise pentru sine. "Mai imi arde de glume!"
Incepuse sa umple caruciorul, trecand de la un raft la altul si se indrepta spre casa. "Of, hartie igienica, asta am uitat!" Se intorsese din drum si lua si hartia. "Hai sa iau si niste role de bucatarie, daca tot sunt aici. Fiind singur, nu-i placea sa utilizeze cârpele de bucatarie. Pentru asta, gasea mai practice rolele. "Ce dracu´ ca doar n-o sa stau sa spal si carpele de bucatarie!" isi zise mereu. Gandindu-se la bucatarie si la treaba ce trebuia facuta in casa, chiar nu putea sa lase gandul sa treaca mai departe fara sa mentioneze, din nou, pentru sine:"Mai, Razvane, mai! Tie-ti trebuie o femeie! Cat mai ai de gand sa burlacesti?" Nedând glas gandurilor lui, doar fata i se modifica: stranse din buze a tristete si parca, cu privirea cauta ceva nedefinit, ceva invizibil. Privea la destinul sau, daca l-ar fi putut in acea clipa vedea. Gândul il dusese din nou la Adina. Ii vedea parul ei rosu acaju, des, frumos, desfacut si lasat pe spate, i se paru ca vede irisii ei verzi umbriti de genele negre, date cu mascara. "Era frumoasa." se gandi Razvan. "Era!" De parca nu mai este. Este, dar nu pentru el. Nu statu atunci sa isi analizeze pornirea. Se afla la casa si ii venise si randul. Nici la vesnicele "bip"-uri ale casei de marcat nu era atent. Se trezi doar in fata domnisoarei de la casa, cand aceasta sta aproape cu mana intinsa, sa-i preia cash-ul, eventual cardul.
- Douasuteoptzecisitrei de lei face, va rog!
- Douasuteoptzecisitrei de lei? repeta al mecanic.
- Da, va rog.
Soase cardul si-l intinse casierei. "Ce dracu´ am cumparat eu de banii astia astazi?" se intreba el. Privi inca o data in cos, dar mai mult pentru a se lamuri pe sine si nu pentru a pune la indoiala corectitudinea sumei cerute de lucratoare. "Daca eram in doi, oare tot atat ar fi trebuit sa platesc? Ia sa vedem: Ce am mai luat? Spuma de ras, lame, -ah, asta nu! râse - asta era pentru el. Mdaaa... sa vedem: morcovi, mere, pulpe de pui -da, ca erau la pret de promotie, erau bune-... Pai, cam atat. Paine, lapte, zahar, cafea, borcanele cu marmelada si ce mai e pe acolo. "Pai e bine" - isi zisese. "Chiar si in doi, nu vad cat de mult ar fi trebuit sa cumpar peste cele cumparate acum. Poate vreun pachet de tampoane!" -rase el in sinea lui si se indrepta spre iesire.
Da, de o femeie chiar ca avea nevoie. Era constient de asta din ce in ce mai mult in ultimul timp. Serile de unul singur in fata televizorului nu-l puteau satisface. Chiar si cand mergea la cate un bar, mergea cu prietenii sau cu cate o pipita agatata cu mare usurinta. Incepu sa se dojeneasca singur. "Sunt un prost! Sunt un neadaptat social! Sunt un insingurat, ingamfat, arogant, multumit cu victorii usoare si caruia ii e frica de viata adevarata. Sunt un ratat! Da, asta sunt: UN RATAT!"

Masina incerca acum sa-si faca loc printre celelalte participante la trafic si serpuia ba pe o banda, ba pe alta, in speranta ca va ajunge mai repede la destinatie. La un moment dat, se parea ca traficul incepuse sa devina fluent. Conducea cu 50 km la ora, ceea ce era normal si se indrepta spre zona sa rezidentiala. Mai avea vreo 400-500 m pana acasa si mai avea doua semafoare. Aproape ca se vedea scapat.
La cotitura unde trebuia s-o ia la stanga, tocmai la coltul strazii, i se paru pentru un moment ca vede ceva ce putea sa recunoasca: un par lung, roscat, lasat pe spate, mai apoi o rochie cambrata care lasa sa se vada, de la genunchi in jos, niste picioare frumoase. Sandale inalte... Cam atat putea vedea. Desi nu ii putuse vedea fata, "Adina!" ii sari in minte numele. Circuitele incepusera sa se joace prin capul lui. Nu mai putea fi in acel moment atent la trafic. Din fata venea o alta masina si amandoi vroiau sa coteasca in aceeasi directie. El continuase sa conduca aproape inconstient. Nu se putea aduna in acel moment. Impactul il trezi brusc. Un zgomot de fiare ciocnite, o busitura, o izbitura pe care o simtise scurt in sira spinarii. Capul i se zgaltai scurt si brusc. O lovitura scurta in tetiera, apoi o barbie in piept. Simtea centura de siguranta cum ii tine bustul. Mainile ii incremenisera pe volan. Avusese nevoie de cateva secunde pentru a-si reveni. Parca ii inghetase sangele in vine si gandurile in cap. Stranse de ochi puternic, parca pentru a se asigura ca nu viseaza. I se facu brusc racoare, desi era total transpirat din cauza caniculei. In urmatoarele secunde se dezmetici. Desfacu centura cu grija. El nu avea nimic. Nici macar o zgarietura. Doar socul. Abia apoi, parca incepuse sa devina sensibil acustic. Atunci incepu sa desluseasca ceva din cascada de injuraturi care ii era adresata prin geamul lasat deschis pana jos, de catre un barbat usor neingrijit, mai degraba scund si care se apropia, balanganind amenintator si revoltat din maini, de masina sa.

- Futu-ti mama ma-tii si mortii ma-tii! Bou´ dracului! Ai orbit? Tu nu vezi pe unde pizda ma-tii conduci? Vrei sa ma omori? Hai? Ia zi! Stai acasa, daca esti prost! Cin´ ti-a dat si tie carnetu´? Handicapatule! Futu-ti... Iar vorbele-i ramasera suspendate...

Incerca sa se adune, deschise portiera si cobori din masina. Fata barbatului ce statea inaintea lui ii parea cunoscuta. Se uita mai cu luare aminte la el si in acea clipa isi aminti. Aceeasi reactie o avusese si celalalt.

-Vai de mine! Dom´ Serbanescu! Dom´ inginer Razvan Serbanescu! incepu celalat sa ingaime. Tonul i se schimba. Deveni molatec din avantul de injurii pe care-l avusese. Cumva confuz si incurcat, ca nu stia cum sa mai reactioneze.
- Dumneavoastra sunteti... isi aminti cine este, ce face, insa nu-si amintea numele. Dusese instinctiv mana la frunte, isi mangaia prosteste, cumva, parul, apoi incercase sa-i intinda celuilat mana, in semn de salut
- Eu sunt Mitica Oproiu. Ca ma stiti... Da... Mitica sunt. De la intretinere.
Si Mitica Oproiu ii intinse, dupa o clipa de ezitare, si el, mana.

Mitica Oproiu era unul din angajatii sectiei de care raspunsese el in Uzina unde lucrase acum trei ani. Era om muncitor, dar cam necizelat. Lucra la intretinere. Suflet bun dealtfel, dar prost de gura. Avea o familie cu patru copii si o nevasta ce era femeie de serviciu la gradinita. Lucra in uzina aia de cand intrase el in campul muncii. Nu stia mai multe. Lui ii ajungea ca primea lunar un salariu. La evolutia profesionala nici nu se gandea. Atat stia, atat facea.

- Pai ce facem acum, dom´inginer? Ca mi-ati spart masina...Ia uitati... Si Oproiu se intoarse in semn demonstrativ spre masina sa, apoi arata si spre celalta masina. Pe jos erau cioburi de la farurile ambelor autovehicole.
In spatele lor, atat pe o parte, cat si pe cealalta, se aglomerase circulatia.
Pusesera amandoi triunghiurile de avertizare si incepusera sa dirijeze circulatia spre ocolire.

Razvan se uita acum la ambele masini: bietul Oproiu avea o Dacie veche. Dar veche-veche! "Oare de ce nu s-o duce cu ea la fier-vechi?" se gandea Razvan. Apoi tot el isi raspunse: "Si ce sa-si cumpere apoi? Ca si asa nu are bani! Of, saracul!"

- Hai sa le tragem de pe carosabil! spuse Razvan. Ca stam aici si incurcam circulatia. Si asa e haos.
Apoi, uitandu-se la el, spuse:
- O rezolvam noi, ´nea Mitica!

Oproiu stia ca se poate baza pe cuvintele lui Razvan. La serviciu era mereu lege ce spunea el. Toata lumea il asculta. Daca era un alt conducator si nu Razvan, accidentul asta putea sa aibe ca urmari doua ore de injuraturi non-stop si o incapatanre prosteasca aratata de Oproiu. Asa era el. Cu gura mare mereu, mai ales cu cine nu cunostea. El era mereu desteptul. Asa ii cam fugarea si pe cei tineri, nou angajati la intretinere in uzina. Ii placea sa sefeasca. Dar, si asta, doar dintr-un complex de inferioritate. Cu Razvan, insa, nu putea. Nevesti-sii ii placea mereu cand mai gasea pe cineva care sa ii inchida gura, ca atunci cand bea, nu mai contenea cu ocarile. Acum era ca pe muchie de cutit. Ar fi avut dreptul sa suduie, dar respectul fata de "Dom´ Inginer" era prea mare. Invatat de pe vremea lui Ceausescu cu plecaciunile, nu s-a dezvatat de ele nici acum. Asa era el croit si asa o sa ramana. "Cat va mai trebui sa treaca, pana poporul asta se va fi dezvatat de plecaciune?" se intreba in sinea lui, aproape fara nicio legatura cu accidentul, Razvan. Intr-o alta tara, chiar daca erai subaltern, cand aveai dreptate, o spuneai cu curaj. Desigur, si fara injurii. Dar parca ai nostri sunt invatati numai in doua feluri: ori e laie, ori balaie. Cine nu e cu noi, e impotriva noastra" gandi mai departe Razvan. Intrerupsese sirul acesta de ganduri, ca acum tot nu-i adusese nimic toata sarada.

-Hai sa tragem in parcare si ne descurcam noi...

Parcarea de pe marginea drumului avea exact doua locuri libere.
Trasesera apoi ambii masinile in locurile goale.
Ziua se arata naucitoare. "Mai cateva ore!" se gandea Razvan.

-`Nea Oproiule, uite, cat face masina asta a dumitale? Ca si asa e veche de cand lumea!
-Pai, dom´ inginer, io nu vreau sa mi-o cumparati, ca mie imi trebuie masina.
Razvan rase:
- Nea Oproiu, nu vreau sa o cumpar, ce sa fac cu ea? Dar matale nu ai bani s-o repari, asta stiu eu, ca ai patru copii acasa si o nevasta. Dar lasa-ma sa ti-o repar eu, ca doar eu am fost de vina.
- Pai la asta m-am gandit si eu, dom´ inginer! Dar cum facem?
- Pai spune: vrei sa-ti dau matale banii acuma, sau mergem impreuna la service? Ca si pe-a mea trebuie sa-o dreg. Ca uite cum arata! Si arata cu mana dreapta inspre masina.
Apoi Razvan continua:
- Uite, acum e inchis. E deja tarziu, dar baietii de la service-ul unde-mi repar eu mereu masina maine lucreaza. Or, ma stii: nu te las eu asa!
Asta stia Oproiu bine. Niciodata nu-si calcase cuvantul. In ceea ce priveste serviciul, era mereu om de cuvant si un specialist foarte bun. Niciodata nu-si lasa oamenii de izbeliste. Oproiu stia ca putea merge pe mana lui.
-Bine, dom´ inginer, cum ziceti dumneavoastra.
-Ti-o repara baietii mei maine. Mergem impreuna. Dimineata la 9:00.

.......................
Cateva ore mai tarziu, dupa ce iesise de la dus, dupa ce-si desfacu o sticla rece de Cola de la frigider si-si turna in pahar, statea pe terasa, cu parul ud, pieptanat frumos pe spate si incerca sa reconstruiasca ziua, s-o refaca, sa relipeasca fragmentele de puzzle, dandu-le, in discutia telefonica cu Gelu, o semnificatie:

- Da, Gelule, cum auzi. E terci. Am spart-o toata in fata.... Ei, nu chiar toata, doar in dreapta, farul... Nu, motorul nu are nimic. Nu. Nici la radiator. Macar atat. Îhî...Da, da!... Nu, nu stiu. Cel putin din cate am auzit eu... Da, mai, da, ti-am mai spus.... si dupa o pauza: Îhî, aha, daaaa! Maine dimineata. Da, mergem impreuna. Lasa, ca e baiat bun! ... Da... La baietii mei... Ce???... Nu stiu, mai!

Apoi se auzi un oftat:
-Auzi, Gelule, trebuie sa-ti spun ceva: eu cred ca am vazut-o.
Probabil ca in acel moment, de la celalat capat al telefonului, se cerea nevoia unei lamuriri. Razvan continua: Nu, eu zic ca cred ca am vazut-o, fiindca nu sunt sigur ca a fost ea. Nu stiu. Am vazut-o doar cu spatele....
Si apoi, dupa o pauza, cu un ton mai ridicat:
- Si cum ai fi vrut sa ma duc la ea? Tu nu intelegi ca in clipa aceea am facut accidentul? Nu am mai vazut-o deloc! Cred ca a luat-o dupa colt. Nici nu cred ca a sesizat ce s-a intamplat. Si apoi, ce era sa fac? Sa las masinile balta si sa alerg dupa ea? Hai sa fim seriosi!
O alta pauza lunga...
- Stie naiba ce sa mai fac! Imi trebuie un concediu. Cred ca ma lasa nervii...Dar ia zi, mai bine, tu ce ai mai facut?...

..................
Soarele era demult apus, forfota orasului nu mai era decat un usor zumzet, caldura inca dogorea din betoane. Blocurile se comportau ca niste sobe de teracota pe care le incinsese inadins cineva. Abia daca se mai simtea cate o boare usoara de vant la cate cinci minute, indeajuns sa spulbere magma de aer ce domnise deja de atata vreme peste oras.

vineri, 13 august 2010

Decizia - capitolul III - Adina

Casa era inca in plina dezordine. Covoarele erau pline de nisip si praf, praf care se asternuse rapid pe toata mobila din casa. Intreaga locuinta parea precum Gara de Nord, fara trenuri. Du-te-vino-ul de la ceremonia de inmormantare incetase si acum numai cei apropiati se mai aflau pe acolo.
Matusa Margareta - Reti sau Reta, cum obisnuia Adina s-o numeasca - se straduia sa mai adune de prin casa paharele, cestile de cafea, resturile de prajitura si pungile cu pahare de coliva, cele care ramasera nedate. Inca un vraf de prosoape cu lumanari statea pe marginea canapelei, dupa usa. Lumina intra timida si cetoasa, aruncand piezis raze in incaperea statuta. Un miros de imbacseala, de ceara si de mancare faceau respiratiile greoaie.
Ochii Adinei erau goi, adanci, cu cercuri vinetii in jur si umflati de plans. Statea acum rezemata cu capul in maini, cu cotul stang pe masa iar dreapta si-o lasase sa alunece, inerta, in poala. Nu mai avea putere sa faca nimic. Ultimele trei zile i se parusera un cosmar. Trebuia sa ia medicamente pentru a putea urma cortegiul funerar pana la cimitir. Prin minte i se invalmaseau zeci de mii de imagini. Niciuneia insa nu ar fi putut sa-i dea glas. Doar o durere era singurul lucru care stapanea in ea.

"-Mama, sa nu intri in apa adanca!" - o tinea minte pe maica-sa, cum ii spusese in acel an, la mare, cand invatase ea sa inoate. "-Nu, mami, nu intru. Dar acum chiar as putea, ca am invatat sa inot!". Si-o amintea pe mama ei asa cum era ea atunci, cu un costum de baie cu un slip lat, de culoarea prunei, cu flori mari verzulii. Isi amintea de coafura ei inalta, cu coc, de zulufii lasati in dreptul urechilor, chiar si atunci, in zilele acelea toride, pe plaja. Sa fi avut vreo cinci ani Adina atunci...Poate sase... Erau pe nisipurile de la Mamaia...
Zmbise usor la zilele in care mama ei, imbracata rochia alba, lunga, cu bordura de flori de mac, impartea lumina din zambete. Era foarte moderna atunci. Erau anii saptezeci si radiourile difuzau Beatles, Gil Dobrica, Margareta Paslaru... "Doua randunici/de trei zile vin mereu/pe la geamul meu si din aripi bat/parca-mi cer un sfat...". Da, ce n-ar da acum Adina sa mai aiba de unde cere un sfat!? Mama ei era acum moarta. Sfaturi de la ea nu are sa mai primeasca niciodata. O planse in aceste zile si parca ii secase si izvorul lacrimilor.
Se alina acuma cu amintirile ei, cu imaginile ce-i ramasesera in memorie, de cand si-o adusese ea aminte si pana acum.

Luni dimineata trecuse pe la ea s-o intrebe ce sa-i aduca din piata. Vroia sa faca piata. De regula, ea facea piata marti dimineata, dar nu stia nici ea de ce, in acea luni, s-a decis sa mearga pe la precupete. Plecase cu masina si se gandise ca, in drum spre casa, sa intre cu ea si la spalatorie. "Arata ca un porc!" se mustra singura, in sinea ei.

-Mama, daca mergi azi in piata, treci, te rog si pe la biserica. M-a rugat vecina Marioara sa-i pun niste bani pentru slujbe.
Mama Adinei a fost toata viata credincioasa. Nu s-ar fi zis asta, dupa felul ei mereu modern de a se purta. Excentrica nu a fost niciodata, dar era o femeie care stia ce i se sade. Nici habotnica nu era. Tinea, insa, toate posturile si isi sfatuia copiii mereu de bine. Tinea la ei ca la lumina ochilor. Nu a facut niciodata diferente intre Adina si Adrian.
El, fiul cel mare, nu putuse sa fie acum cu ea. Singurul lucru pe care-l putea face, era sa o consoleze telefonic.

Adrian era plecat de ani buni in America. Castigase la Loteria Vizelor. Acolo a incercat sa-si faca un rost. Mai intai, cu greu, apoi, incet, incet, se pusese pe picioare. Tot acolo o cunoscuse pe Doina. Ea era originara din Baia Mare, dar parintii ei reusisera sa plece prin ´90, imediat dupa revolutie. De atunci, de cand o cunoscuse Adrian pe Doina, viata i se schimbase in bine. Avea un mare sprijin in ea. Parca toti acei ani de singuratate i se stersesera cand o intalnise. "Ce noroc au avut ei doi!" se gandea mereu Adina. Doina e o femeie cu suflet mare si pentru asta ii era recunoscatoare, ca asa isi stia fratele in maini bune.
Cand mergeau in America, ea si maica-sa, erau primite cu tot dragul.

Cuscrii, parintii Doinei erau acum la pensie. Dar aveau pensii bune. Mama ei era contabila in Romania, inainte de plecare iar acolo se angajase la o firma cam pe acelasi post. "Deh, ca sa socotesti, nu-ti trebuie sa stii limba" obisnuia ea sa glumeasca. Iar asta spunea, pentru ca dupa atatia ani de rusa invatata in scoala, ii venea greu sa invete acum o alta limba. Accentul insa, si-l pastra. O dadea mereu de gol.
Tatal Doinei era pe vremea comunistilor director la Fabrica de Lapte. Nu ca ar fi avut el pe atunci mari legaturi cu limba engleza, insa o asimilase mult mai usor decat sotia lui. Iar accentul era doar foarte slab, parca ar fi fost doar dintr-o alta parte a Americii.
Isi faceau amandoi acum de lucru cu Anduta, nepotica lor de 4 ani si jumatate. O dulceata de fetita, cu niste obraji bucalati si un par carliontat, cu rezonante ba aramii, ba blonde, ba nisipii, de parca nu stiai niciodata clar ce culoare de par are.
Adrian nu putuse sa vina la inmormantare, fiindca Doina tocmai il fericise cu inca doi gemeni si chiar duminica noaptea sunasera la "Mama Ana", asa cum o numisera toti ai casei pe mama Adinei, sa-i spuna vestea cea mare. Acelasi telefon il primise si Adina. Ziua de duminica a avut deci, o insemnatate aparte in familia Rusu. Duminica, intreaga zi, vorbisera amandoua despre micuti, despre nastere, despre familie, planuri si asa mai departe.
Mama Ana chiar se gandise la alte proiecte mari pentru anul ce se desfasura. Avea de gand sa termine cu renovarea casei, la zidul din spate, cel care dadea spre gradina. "Mereu l-am amanat"-zicea ea, constienta ca si acel lucru facea parte din casa, nu numai fatada si interiorul. Camerele erau gata, curtea era betonata, via umbrea frumos jumatate de curte si facea o bolta minunata vara, cand soarele dogorea si, in septembrie, cand strugurii erau copti, raspandea un miros de tamaioasa, de-ti era mai mare dragul sa stai la umbra, la masuta din curte, cu o ceasca de cafea in fata dimineata, sau cu o carte in mana, dupa amiaza.
Sezlongul era mereu in acelasi loc, inca de cand murise tatal ei, acum doi ani. Nimeni nu vroia sa-l mute de acolo. Era locul lui preferat. Si nimeni nu vroia sa se aseze pe el, parca din semn de respect pentru cel dus. Chiar si pisica, cand se aseza, era gonita. Parca il asteptau pe el, sa vina, asa, cum venea el de fiecare data, sa se aseze. Iar aceasta asteptare era o asteptare muta nascuta dintr-o durere surda si inca nelecuita.

Familie cucernica, simpla, care se bucurase de viata si de ce ii oferise ea, atat pe vremurile comunistilor, cat si dupa revolutie.
Dom´ Nelu, ca asa-i zicea lumea, asa era el stiut peste tot, era un om sfatos si muncitor. Ii placea sa mai traga cate un paharel de tuica din cand in cand pe gat si mereu avea aceeasi replica:"Buna-i! Ce arde!". Nu era el un bautor in adevaratul sens al cuvantului. Nici nu i-ar fi placut. Si nici serviciul nu i-ar fi permis. Bea rar. Tinea tuica doar pentru musafiri sau cand si cand, cand se simtea el bine, chiar si in tovarasia vreunui vecin sau a familiei. Bere bea ca tot omul, vara si, la fel ca tot romanul, ii placea sa aibe alaturi si cate un mititel, sau vreo bucata de friptura la gratar. "Nimic nu-i mai bun decat ceafa la gratar si apoi cu o gura de bere!" Zicea el...

Dar acum era dus si el...

O viata intreaga fusese sofer. Mai intai pe autobuz, apoi pe TIR si in anii din urma facea curse internationale cu autocarele: Portugalia, Spania, Italia, Franta, Austria sau pe unde se mai nimerea, prin Europa. Asta i-a permis mereu sa castige bine. Dar era mereu plecat. El cu Mama Ana se sprijineau mereu. Cate nopti nu asteptase Mama Ana singura si ingrijorata?! Copiii aproape tot singura ii crescuse. Dar nu s-a plans niciodata de asta. Era mandra de cei doi copii ai lor, care facusera amandoi facultatea. Acum, Adrian era la casa lui. Mai Adina trebuia sa se marite. "Doar si-o gasi un baiat bun" isi spuneau mereu, unul altuia, in semn de incurajare pentru ce va sa vina.
De cand se stinsese Dom´ Nelu, mama Adinei era tot mai obosita. Cu toate ca tot atata muncea, ba poate chiar si mai putin. Dar nu mai era "Nelutu meu", asa cum ii spunea ea, in nume de alint, cand erau numai ei doi, sau cand, in gluma, mai relata cate o isprava de-a lui rudelor, vecinilor sau prietenilor de familie.
"Incredibil ce inseamna sa ai pe cineva alaturi!" se gandea de atatea ori Adina. Isi lua mereu ca exemplu familia ei. "Oare eu am sa gasesc pe cineva care sa ma iubeasca neconditionat toata viata? Uite, mama a avut noroc. Adrian la fel." Nu isi acorda insa prea mult timp unor astfel de ganduri. Treburile zilnice o sileau sa tina pasul cu actualitatile. Numai cand era singura isi lasa gandurile sa zboare. O incerca atunci un fel de nostalgie, o incolteau niste intrebari, mai le intreba pe colegele maritate cam cum e, in fine, incerca sa vada daca poate si ea sa duca vreodata o astfel de viata, daca i-ar fi fost harazita...

-Adina, mama, unde sa-ti pun paharele? o trezi brusc, vocea matusii Margareta.
-Of, tusica draga, pune-le unde vrei.
-Ti le pun in vitrina de la dulapul din camera din colt, impreuna cu celelalte?

Faptul ca Adina era de acum stapana casei, si a acestei case, nu numai a aprtamentului in care locuia, o facuse pentru un moment sa se simta descumpanita. "Of! Inca o grija in plus!" se gandi ea. Apoi raspunse:
-Da, acolo, Reti. Lasa, ca le aranjez eu intr-o zi. Pune-le alaturi de celelalte.

O ingramadeala de pahare de cristal, alturi de pahare de la setul pe care-l primisera parintii ei la nunta lor, pictate cu flori albe si frunze verzi si cu linii aurii la buza, linii care in decursul timpului incepusera sa se duca, de la atata utilizat si vopseaua care destrama desenul de primavara de pe ele, de atata amar de vreme. Alte cesti de cafea, unele dintre ele ramasite de la service-uri vechi, unele si fara toarta, dar pe care Mama Ana nu se indurase sa le arunce.
"Ce mai vrei cu ele, mama?" o certa Adina de multe ori. "Eh, lasa-le acolo! Nu stii niciodata ce vremuri vin!". "Mama, doar nu crezi ca vine Adrian acuma din America si are nevoie de paharele astea. Uite ce adunatura de cioburi mai ai aici!" "Ei, stiu ca nu, dar e bine sa fie." Si asa se terminasera toate discutiile Adinei cu maica-sa. Ea le stia pe ale ei. Si aduna pentru copii.
Acum, ea era cea care a ramas. Intr-adevar, lui Adrian nu-i trebuisera aceste lucruri. Ce sa si faca cu ele, acolo unde este? Dar ce sa faca Adina acum cu ele? Nu de ele avea nevoie. Acum isi daduse seama si izbucnise din nou in plans. De MAMA avea nevoie!!! Cum sa mai intre ea in aceasta casa, acum, cand casa era pustie? La cine sa mai vina ea? Pe cine sa mai viziteze? Pe cine sa mai intrebe de sanatate? Cui sa-i mai faca aprovizionarea? La cine sa mai alerge de sarbatori?

Brusc se simti singura, dar singura-singura, fara nimeni in sufletul ei si simti ca se prabuseste pe interior. Acuma abia isi dadu seama, ca ea ramasese, de fapt, fara familie. Cata vreme o vazuse in cosciug, parca ii mai simtea inca prezenta. Nu era inca DUSA. Era inca acolo pentru ea. Cu zambetul ei cuminte si sfatos, mandra cumva de ea, pana in ultima clipa a vietii...

"Pe cine o sa mai am eu acuma?" se gandea ea. Erau rudele, era buna tanti Reta, erau toate prietenele ei, dar NU ERA MAMA! O cascada de plansete o zdruncina din nou si fata i se intuneca mai tare. Era livida si buzele ii erau albastrii, la fel ca cearcanele ochilor. Nu mai avea nimeni ce ii face. Trebuia sa treaca prin asta. Trebuia sa se elibereze. Simtea ca lacrimile ii spala sufletul la fel ca si obrajii.

A fost pentru prima data in viata cand a regretat ca nu are langa ea un barbat. Nicio legatura de pana atunci nu o regreta. Niciuna. Ultima si cea mai usturartoare, era legatura ei cu Razvan. Se surprinsese singura ca se gandeste acum la barbati. Nu stia nici daca trebuie sa se mustre pentru acest gand sau sa-l considere firesc. Nu parea pana acum sa fi avut cu adevarat nevoie de un barbat langa ea. Era independenta, desi totusi, firava. Avea o delicatete sufleteasca pe care si-o cunostea atat de bine, incat nu lasa pe oricine sa se apropie de sufletul ei. De aceea nu s-a gandit pana acum la legaturi atat de intense. Acum, insa, viata i se parea lunga, infinita, seaca si se vedea pe sine ca era atat de lipsita de putere, incat nicio decizie simpla nu mai era in stare sa ia.
Ii erau indiferente acum paharele, casa, covoarele, zidurile neterminate din spatele casei, gradina si tot ce mai era pe acolo. Era prea singura.

..................................................
Soarele se lasa spre asfintit, trebaluiala din casa se estompase, covoarele erau curatate si rearanjate. In bucatarie, vasele erau asezate pe storcator intr-un morman, toate curate, numai sa mai fie puse inapoi in dulapuri.
Mirosul inca mai persista, insa acum era adaugit si de mirosul de detergenti de vase, facand aerul, parca, mai respirabil.
Caldura se mai stamparase. Ici si colo, cate o musca isi facea de zbor printre vesela. Nu mai avea nimic pe ce sa se aseze. Mancarea ce mai ramasese era in frigider. Casa era in ordine. Matusa Reta, tacuta, fara sa o tulbure, trista si obosita si ea, mai punea in ordine ultimele lucrusoare: pernele de pe scaune, colturile de la fata de masa, scrumierele le puse si pe acelea la loc.

-Tusa Reta, dormi cu mine in noapte asta?
-Dorm, mama, dorm!

Adina nu mai vroia sa se gandeasca la nimic. Ii ajunsese pe ziua de azi. Cand seara se lasa, cazu franta.

miercuri, 11 august 2010

Lampa cu licurici

Am crescut in causul palmei tale
Ca si cand tu m-ai fi plamadit
dintr-un aluat cu multa drojdie.
M-am asezat apoi pe umarul tau,
sa-ti privesc mai departe munca.

-Hai sa aprindem lumea! - mi-ai spus.
Dar cum Lampa Lumii nu mai avea nici petrol
si nici fitil,
din veacurile-i de traire
am luat licurici, o mie
si i-am asezat inauntru,
rugandu-i sa zboare.

- Am aprins lumea! ti-am spus
- Asa? - m-ai intrebat. Iti amintesti?
Apoi mi-ai spus ca lampa lumii nu se aprinde cu licurici.

Si-apoi m-ai luat de mana si m-ai dus la
Capatul Lumii.
La marginea prapastiei m-ai intrebat:
- Mai vrei sa traiesti?
- In bezna? am raspuns eu cu o intrebare.
- Nu. In iubire.
- ??? Mi-e teama ca nu inteleg...
- Inchide ochii si mergi inainte!
- Inainte e hau!
- Nu, inainte abia incepe Iubirea.
Am lauat lampa goala si am vrut sa plec in cautarea Iubirii. Inainte. In hau.
Doar mana ta m-a oprit.

-Ce faci? Nu ma lasi acum sa plec?
-Nu. Tocmai ai gasit-o?
- Eu? Cum?
- Erai gata sa te arunci in hau pentru ea. Iubirea e in tine.
Hai sa aprindem lumea!

luni, 9 august 2010

Dictionar de iubire. Ghid de conversatie

De cand esti departe,
Imi vorbesti despre cazane, bani si inspectii,
Dar eu stiu ca ma iubesti.

Eu iti vorbesc despre spitale, copii si lapte,
Despre asistente si medici,
dar tu stii ca te iubesc.

Ieri am vorbit despre facturile de telefon
Si ai stiut ca te iubesc
Tu mi-ai spus, in schimb despre catel
Si am stiut ca ma iubesti.

Mai stii, cand ne-am cunoscut,
Ne-am povestit vietile.
Atunci nu am stiut ca ne vom iubi.
Si nici nu am cautat sa traducem asta.
Acum ne iubim
Vorbind despre toate
Si stiind despre noi.

Cand imi vorbesti despre vreme,
Stiu ca ai vrea sa ma strangi in brate.
Cand iti spun despre plimbari,
Tu stii ca te-as mangaia. Sau te-as tine de mana.
La fel precum un zbor de pasare inseamna un sarut
Si cum o tacere inseamna o privire adanca.

Stiu cand vrei sa ma imratisezi
Si sa-ti lipesti obrazul de al meu,
Pentru ca am invatat sa-ti ascult
pauzele dintre cuvinte.

Spune-mi, daca ti-as spune ca te iubesc
Ai intelege ca azi merg la cumparaturi?
Nu. Nici macar nu e nevoie.
Tu trebuie doar sa stii ca te iubesc.
Dar aia stii si fara s-o mai spun...
Pentru ca ti-o spun cu atatea alte mii de cuvinte...

Vezi? Ti-am spus, sunt omul cuvintelor simple: Viata, Iubire, Sarut.

vineri, 6 august 2010

Maria Magdalena

Asa, doar ca sa stiti...M-am intins de doua zile cu un artist la vorba. Ma citeste. Deodata, el ma intreaba: "Ce suflet ai tu? De inger?".
Fara sa-mi dau seama, ii raspund:

"Apoi, eu nu am suflet de inger.
Sunt o biata Marie Magdalena ratacitoare pe acest pamant,
supusa ispitelor, ibovnica a pacatului, oarba in fata patimii si si schioapa pe drumul maracinos al vietii. Desavarsita am sa fiu cand am sa trec bariera. Iar Sfantul Petru ma va intreba:
-Pacatuit-ai?
-Sfinte, da!
Asa am sa trec eu pragul de Dincolo.
Iara daca el ma va considera demna, ma va lasa sa trec.
Asa ca pana atunci, va trebui sa mai fac cazne si matanii,
sa mai pierd picuri din sangele meu pe bolovanii Drumului Ispitelor,
dar sa gasesc cu sufletul calea spre Adevar.
Iar calea spre Adevar o gasesti cu ochii inchisi.
Destul e sa crezi in Steaua ta.

Sunt o biata muritoare, cum am zis, cu naframa legata la spate, cu parul despletit si toale zdrentuite si desculta ma tarasc prin colb.

Galbenii i-am dat saracilor cu duhul. Si le-am zis: "Sa-ti cumperi Duh!".
Dar, vai, ei n-au prea inteles.
Ei si-au luat pe-acei arginti doar straie si buti de vin.
Ce trebuiau ei sa faca? Sa-i dea mai departe, celor nevoiasi. Asa si-ar fi cumparat Duh.
Dar eu sunt doar o biata Marie Magdalena."

Atat!...

Divizia A, Divizia B

Acum cateva zile mi-am propus sa fac un exercitiu. Am intrat sa asist la doua meciuri, testand doua echipe. Nefiind pretentioasa, am decis sa calc si un teren de divizie A, dar si un teren de divizie B.
Rezultatul, dupa doar 3 zile: am ales sa raman la Divizia A. De ce? Simplu. Diferenta de clasa.

No comments.

joi, 5 august 2010

Bal mascat in padure - Din ciclul: Povesti de trezit adultii

In padure a fost odata un afis: "Nu treziti leul care doarme!". Dar era bal mascat in acea zi acolo si fiecare dansa.
O cioara s-a gasit ea mai desteapta, ca de altminteri, guraliva era mereu si se apucase sa croncaneasca. Beata cum era, de fericire, ca deh, bause vin in acea zi cu ursul si asta nu-i zisese nimic, ca nici el nu era alfel atunci decat ametit, luand-o ursul prea mult de aripa, incepuse sa se dea puternica: "Vai, mama, muschii mei!". Dar deh, cioara noastra era acuma travestita in pasarea paradisului. Asa i se parea ei ca arata, cand se uita-n ciobul de oglinda pe care-l furase de pe o gramada de gunoi de la groapa orasului.
Fandosindu-se ea asa si trecand sa se laude cu penajul ei cel de-mprumut, ca vezi, treaba era clara: croncanitul ei o dadea de gol, dar ea nu si nu, ca ea e pasarea paradisului, incepea sa dea din cioc pe la toti invitatii.
Mai tarziu, se gandi se se faca paun. Isi puse pene luuungi in coada si croncani cu lauda mai departe.
Acum, cu doua straie noi, se simtea regina zburatoarelor.
Nici asta nu i-a fost de-ajuns. Ce si-a zis?:"Ma fac si pasare-lira!". Bine. Isi luase si pene curbate, si le asezase si pe acestea in coada si chiaaaar i se paru ca stie si sa cante la lira. Era virtuoasa de acum, ce mai! Pe langa ca stia sa cante, mai era si frumoasa! Mai e vreo zana ca ea in padure? Dar vai! Ea nu intelegea, biata de ea, ca ce stia ea sa faca cel mai bine, era sa croncane! Si, la betia de acolo, nu prea baga nimeni de seama cum ajunsese cioara noastra sa se creada desteapta padurii.
Insa, proasta de gura, cum o stim si cu judecata nu prea lunga, acum si cu pene glazurate, se apropie in obraznicia si ingamfarea ei prosteasca, prea tare de leu. Bietul de el! El dormea. Nici nu se sinchisea de balul mascat. De cioara cu atat mai putin! Pentru asta era el prea batran. Si de un astfel de concert chiar ca nu avea nici cea mai mica nevoie... El nu vroia decat sa stea linistit in padure. Si in acea zi, chiar sa doarma! Sa se bucure de liniste la umbra unui copac de la liziera padurii.
Of! Nefericita cioara! Nefericit moment pentru tine sa croncani! Si ieri certasi o biata privighetoare, care, sub mantia-i modesta, canta cu sufletul deschis si tril curat. Of, cioara, prea desteapta tu te-ai dat!
Dar leul nostru, ca orice leu, nu suporta prea multe calcari pe batatura. Era batran si stia el vietatile ce pot sa misune prin paduri, de la melci, la iepurasi si pana la varul tigru. Si n-avea cum s-o confunde pe cioara noastra cu vreo maiastra. Se ridica el, asa, deodata, isi scutura alene coama si o privi intrebator, ridicand dintr-o spranceana. Dar cioara noastra, beata, râse... Vai! Nefericita! Uitase ca leul, cand doarme, nu e pus pe sotii si trase-un raget ca-ncet-incet, incepuse cioara a-si aminti cam cine e. Dar de betia vinului cum inca n-a scapat si-n avantarea ei, tot se-ntreba: Sunt cioara, sau sunt altceva?
Raspunsul veni insa curand: cum norii se roteau pe cer, grei si intunecati, dadu o ploaie! Dar ce ploaie! De-i dezlipise penele de decor si-i spala fardul.

Acum, viermisorii si ramele iersira de sub pamant si asteptasera sa vada ce spun ceilalti cand se vor trezi din somn si betie. Unde e pasarea-lira? Dar paunul? Dar pasarea paradisului? Cum? Nici nu au fost la bal? Pai si cine a fost?

Doar cioara croncanea de undeva, de pe un copac, visand, neagra cum era, la noaptea ei de glorie...

Sarpele cu pene sau pieirea zburatorilor

Am invatat sa devenim mici
Fiindca lumea ne cere
Sa nu ne ridicam
De frica inaltarii noastre ca un zmeu.
Dar cerul lor e jos, e mult prea jos
Si-n lumea lor trebuie sa inveti sa te tarsti
Nu exista pene acolo, in lumea lor
Sunt solzi si colti ce nu te lasa sa te-nalti.
Si stii ca la fiecare secunda, un zburator piere...
Iti spui apoi, ca stii, ca aripile-ti vor creste la loc.
Intr-o zi.
Dar de atata asteptare in lumea taratoarelor,
Ai devenit sarpe.
Te tarasti ca un sarpe,
Actionezi ca un sarpe,
Vezi de la inaltimea unui sarpe
Si astepti ziua in care se va da dezlegare la zbor.
Iar tu vei fi...
Un sarpe cu pene!

Cand vom invata ce e fericirea?

Traim cu jumatati de masura,
Iubim la fel, dar cerem totul.
Aruncam cu vorbe ca niste suliti de otel
Si le infigem la intamplare, in oricine,
Crezand ca ne scapa acest lucru
De propriile dureri, de propriile frici.
Putinii dintre noi care au mai ramas
Sa-l aibe pe Dumnezeu in ei
Sunt licariri de stele
In neantul lumii negre si ignorante.
Zbieram, strigam si ne urlam deznadejdile
Incercand sa parem tot timpul
Mai puternici decat suntem,
Nevrand sa acceptam
Ca noi doar suntem Creatia,
Nu suntem Creatorul.
Ca atare, nu in mainile noastre sta puterea,
Ci-ntr-ale Lui.
Fire de colb arogante, ce maine vom pieri.
Asta suntem noi!
Si cand ne vom intoarce fata inspre adevar?
Si cand o sa-l recunoastem?
Nu inainte de a fi umiliti
De propriile noastre ingamfari,
De proriile noastre hauri
Si infranti de ura din noi.
Abia atunci vom sti ce e durerea,
Insa doar apoi, fericirea!

miercuri, 4 august 2010

Azi as fi preferat sa ma fi nascut oarba


alerg
azi as fi preferat sa ma fi nascut oarba
sa nu stiu cum arat
sa nu stiu cum arata altii
sa fie si ei orbi
si sa ma perceapa doar dupa suflet

alerg
si este pentru prima data
cand alerg cu ochii inchisi
nu ma mai uit inapoi fiindca nu am cum
pe unde alerg nici asta nu stiu

alerg
acum mi-am pus basmaua pe ochi
si mi-am astupat fata cu un val
sunt oameni undeva in stanga mea
soptesc
ii aud doar si nu deschid ochii
prefer sa-i vad cu sufletul

stiai ca sufletul niciodata nu minte?

marți, 3 august 2010

Miez de noapte in gandul tau

Timpul - globul de foc ce parjoleste
in rostogolirea lui cautarile neimplinite.

Veacurile sparte-n secunde
tasnesc din ceasuri spre neant.

Din cand in cand, se aude lugubru
bataia unui clopot de catedrala,

Catedrala a rugilor ridicate spre inimi,
pentru a le deschide.

Lacate puse de mult, ruginesc,
prinse in poarta amintirilor tale, ferecandu-le.

Ochii tai - doua lacuste verzi, ce ma iscodesc,
flamande si rugatoare, de sub streasina genelor.

Caderi de ploi si grindini
in gradina gandurilor tale. Le vad. La fel ca atunci...Si stiu.

Amestec de iz de grau copt in spic si de tamaie.
Picuri rotunzi ce lasa rotocoale colbului din drum.

Cazatoare stele - lacrimi ce-ti scrijelesc sufletul...

Incet, cazi, aluneci si te aud soptind:
"E viata de acum? E viata de-apoi? Ce e?
Mai am timp? Sau a trecut?

................................................

E miez de noapte in gandul tau si negura-i din asfintit.
Rasaritul inca nu se vede...

Ce va veni?

luni, 2 august 2010

Incremenirea in proiect sau de ce sunt unii nefericiti

Ante-Scriptum:
Deja de acum imi cer scuze pentru duritatea acestui articol. Oricat as incerca sa menajez anumite persoane, nu exista decat o cale: sa le-o retezi scurt.

Nu am putut sa inteleg niciodata persoanele care se agata de trecut si spera, in acelasi timp, sa realizeze ceva in viitor.
Bunaoara, acum vreo doua zile, imi scrie o anume amica cu care nu am mai discutat de cateva luni bune(hai s-o numim amica, desi nu am avut prea multe chestii comune cu ea si cu mentalitatea ei, n-o placeam, mai precis, o toleram) si, din vorba-n vorba, dupa intrebarile de rigoare cu "ce mai faci?" si "cum o duci?", face ce face si salta din nou in trecut. O problema pe care o rasneste ea de vreo 4-5 ani de zile, sa chiar mai bine - nu stiu - si pe care inca nu a reusit s-o rezolve. Era vorba de o iubirea de a ei neimpartasita. Eu considerasem ca am lamurit-o deja acum un an, cand ii cerusem foarte amabil sa nu mai insiste asupra problemei, cel putin, nu in ceea ce ma priveste pe mine. Nu ma bag si nu ma intereseaza. Iar de ajutat, nu o pot ajuta. Era obositoare in incapatanarea ei de a sustine niste neadevaruri si in incercarile ei de a da nuanta sau coloratura dorita de ea intregii tevaturi, aprecieri cu totul deplasate, in majoritatea puntelor de vedere si avea un mod foarte ciudat de a atribui anumitor lucruri sau persoane o cu totul alta importanta sau valoare decat o aveau ele in sine. De fapt, acestea erau nemultumirile ei, doar acest lucru reflectau.
Hmmm... Greu cu unii. Cum zic, a abordat din nou subiectul. Scuzati-ma, dar eram pe punctul de a face iar o criza. Si-mi stapanesc bine nervii, zic eu. Insa, pur si simplu, la busculada ei de fantezii nu am mai putut rezista. Am spus, OK, ii mai explic pentru o ultima oara, problema sta asa: nu ma intereseaza, nu face parte din viata mea, ii explic realitatea pe care ea refuza s-o creada, s-o accepte si-i spun foarte dur, ca daca mai insista cu astfel de probleme, o blochez.
Evident, madama cu pricina nu a inteles. Drept urmare, am blocat-o. Nu stiu daca o sa-i convina. Si nici nu-mi pasa. Chestiunea este pentru ea forever deschisa, pt ca s-a impotmolit in ea ca-n nisipurile miscatoare si cu cat se agita mai mult, cu atat se afunda mai tare.
Si ma intreb: oare cate bobarnace ii trebuie cuiva, ca sa priceapa odata ca viata inseamna a merge inainte si nu de-a-ndaratelea??? E singura intrebare pe care mi-o mai pun. Cat de prost trebuie sa fie cineva??? Sau e vorba doar de... nebunie?
Ufffffffff!!!!!!!! Greu cu unii!!!

duminică, 1 august 2010

O vacanta, la vremea ei...


-Of, daca ai stii ce ganduri ma bantuie!
-Ce ganduri? Ce e cu tine?
-Nu stiu, sunt deprimata.
-TUUU? Deprimata?
-Da, eu, deprimata!
-Nu se poate! Ce ti s-a intamplat?
-Nu s-a intamplat nimic. Tocmai asta e! Si in momentul acela izbucni in plans: De ani de zile nu mi se mai intampla nimic! Nimic din tot ce am asteptat. Tu stii ca suntem impreuna de 6 ani. In octombrie, de ziua mea se fac 7.
-Pai bine, dar asta e in ordine. Totul decurge normal! Ar trebui sa fii fericita.
-Da, dar la noi chiar nu se mai intampla nimic!!!!
-Nu mai inteleg! Fa-ma sa inteleg!
Dau nelamurita din cap, cobor comisurile gurii, incretindu-mi fruntea si ridicand din sprancene si incerc s-o privesc mai indeaproape si sa aflu ce o macina.
Apoi incepu:
-Totul decurge monoton. Mult prea monoton: serviciu, acasa, sambata merge la bere cu baietii sau la tenis, eu mai fac cate untur de shopping...
-Pai asta si-ar dori orice femeie, o intrerup eu...Uite, tu-ti permiti sa mergi la shopping si sa iti cumperi orice doresti: de la cizme de firma, la perdele ultra-costisitoare, mai acum un an v-ati renovat locuinta, tu ai un serviciu stabil, el la fel, sunteti bine vazuti la locurile voastre de munca, aveti o gasca de prieteni cu care va intalniti in weekend-uri sau, uneori, seara... Nu vad ce-ti lipseste. Iar dupa o scurta pauza: Vrei un copil?
-NUUUUUUUU!!!
Dau buimaca din cap.
-Atunci fa-ma sa inteleg! Te-a inselat? Are pe altcineva?
-Nu!
-Atunci??? Cercul meu de suspiciuni se micsoreaza. Nicio alta problema nu mai poate fi majora....
-Nu mai pot! Simt ca innebunesc!
-Mai, fa-ma sa inteleg! insist eu.Ce e cu tine? Asa nu te-am vazut niciodata...
-Nu-l mai iubesti?
Aceasta intrebare a socat-o. Sari mirata si se uita brusc in ochii mei. Stiam doar ca-l iubeste. -Bine, atunci spune ce ai!
-Nu stiu... sunt epuizata...

Soarele ardea afara in luna lui cuptor. Asfaltul era incins si pe soseaua care se mai zarea in departare, pierduta si serpuinda, se vedeau mirajele de la caldura. Nicio boare nu improspata aerul. Parca incremenise natura in lava de aer. Era atat de cald, incat pana si zgomotele motoarelor de masini se auzeau parca mai estompat. Aveai impresia ca te afli intr-un balon de aer fierbinte ce se invaluia in jurul tau si ca transpiratiile care curg pe tample nu mai au si un robinet de oprire. Te simteai ca o fantana arteziana. De mai bine de cinci saptamani nu plouase. De pe la inceputul lui iunie.
-Vai! Simti ca mori fara aer conditionat! La noi in firma nu avem aer conditionat si asta, mai ales cand avem de lucru, face atmosfera insuportabila. Noroc ca e strandul in spatele blocului nostru...
-Da, am consimtit eu. Stiu cum e la voi la lucru.
Fusesem de mai multe ori la ea unde lucrase si avea dreptate. Era sufocant. Si sa stai 8-10 ore pe zi acolo, doar gandul e de ajuns si te face sa innebunesti. E drept. Nici mie nu mi-ar fi convenit. Dar ea era veche in firma. Lucra acolo deja de 10 ani. Stia totul, stia rostul, mersul treburilor, inlocuia sefii in plkecarea lor in concediu... ce mai, era ca si crescuta locului.
Apoi ma gandisem ca si aceasta stare, de a face mereu si mereu aceleasi lucruri, te poate duce la disperare. Sa vezi ca fiecare zi e egala cu cealalta si ca nimic nou nu se intampla. Da, si asta ar putea fi un motiv de depresie.
Apoi am intrebat-o:
-Auzi, tu nu-ti iei concediu vara asta?
La auzul acestor cuvinte, s-a luminat la fata.
-Ba da! Si plecam in Croatia! Chiar saptamana viitoare! Abia astept!

Pentru mine era de ajuns. Atunci a facut click...
Discutia asta am purtat-o acum 3 saptamani.
Apoi a urmat o saptamana in care am sps ca o sa ne vedem, dar nu am mai ajuns si doar am telefonat.

Azi dupa masa suna telefonul. O voce noua, total schimbata, exuberanta si plina de energie imi inunda auzul, de la celalat capat al firului:
-Maaaaaaaaaiiiiiiii!!!!!!!! Ce faaaaaaaaci? Sunteti OK?
Fata mi se lumina si zambisem, ba chiar mi-am permis un foarte zgomotos salut, pe care nu aveam chef sa-l cenzurez, fiindca deja primisem primele semnale auditive, ca vocea de la celalalt capat al firului nu se mai afla in suferinta. Bucuria si exuberanta ii luasera acuma locul si nu se sfia s-o arate.
-Ati venit din concediu? Cum a fost?
-Daaaaaaa!!! Uite, abia ce am ajuns. Inca nu am despachetat si m-am grabit sa te sun.
-Ma bucur! Si o imbratisam in gand. Vocea mea insa lasa sa se simta ca o imbratisez si de-adevaratelea, in sufletul meu. Chiar ma bucurasem s-o aud iarasi exuberanta si plina de viata. Nu ajunsesem nici macar sa scot doua vorbe despre noi sau despre mine, considerasem intrebarea ei, in acel moment, retorica. Stiam ca se va intoarce la ea, de indata ce-si va fi epuizat ea stocul de noutati.

Apoi, incepu ca o cascada:
-Am fost si cu ski-jet-ul, am fost si cu hidrobicicleta, am avut conditii de cazare super, nu au fost nici preturi mari unde am fost, vremea a fost magnifica, peisajele superbe, am inchiriat si biciclete si ne-am plimbat si cu bicicleta, am mancat ce am vrut si cat am vrut, am baut toate cocktailurile care-mi faceau cu ochiul, puteam, ca doar era al-inclusive, ne-am distrat, am fost 8 persoane, A FOST SUPER, SUPER, SUPER!!! Si pe desupra, nu m-am ingrasat decat 1 kg! Dar ce conteaza, ca nici nu se vede...

Si-n timp ce ascultam mai departe cum povestea ea de infocata toate aventurile petrecute timp de doua saptamani pe unde fusesera, zambeam dragalas si plina de intelegere la amintirea lacrimilor ei de acum trei saptamani.
Caci, deh, o vacanta, la vremea ei, iti face ca viata sa para cu adevarat magnifica...