Incremenirea in proiect sau de ce sunt unii nefericiti

Ante-Scriptum:
Deja de acum imi cer scuze pentru duritatea acestui articol. Oricat as incerca sa menajez anumite persoane, nu exista decat o cale: sa le-o retezi scurt.

Nu am putut sa inteleg niciodata persoanele care se agata de trecut si spera, in acelasi timp, sa realizeze ceva in viitor.
Bunaoara, acum vreo doua zile, imi scrie o anume amica cu care nu am mai discutat de cateva luni bune(hai s-o numim amica, desi nu am avut prea multe chestii comune cu ea si cu mentalitatea ei, n-o placeam, mai precis, o toleram) si, din vorba-n vorba, dupa intrebarile de rigoare cu "ce mai faci?" si "cum o duci?", face ce face si salta din nou in trecut. O problema pe care o rasneste ea de vreo 4-5 ani de zile, sa chiar mai bine - nu stiu - si pe care inca nu a reusit s-o rezolve. Era vorba de o iubirea de a ei neimpartasita. Eu considerasem ca am lamurit-o deja acum un an, cand ii cerusem foarte amabil sa nu mai insiste asupra problemei, cel putin, nu in ceea ce ma priveste pe mine. Nu ma bag si nu ma intereseaza. Iar de ajutat, nu o pot ajuta. Era obositoare in incapatanarea ei de a sustine niste neadevaruri si in incercarile ei de a da nuanta sau coloratura dorita de ea intregii tevaturi, aprecieri cu totul deplasate, in majoritatea puntelor de vedere si avea un mod foarte ciudat de a atribui anumitor lucruri sau persoane o cu totul alta importanta sau valoare decat o aveau ele in sine. De fapt, acestea erau nemultumirile ei, doar acest lucru reflectau.
Hmmm... Greu cu unii. Cum zic, a abordat din nou subiectul. Scuzati-ma, dar eram pe punctul de a face iar o criza. Si-mi stapanesc bine nervii, zic eu. Insa, pur si simplu, la busculada ei de fantezii nu am mai putut rezista. Am spus, OK, ii mai explic pentru o ultima oara, problema sta asa: nu ma intereseaza, nu face parte din viata mea, ii explic realitatea pe care ea refuza s-o creada, s-o accepte si-i spun foarte dur, ca daca mai insista cu astfel de probleme, o blochez.
Evident, madama cu pricina nu a inteles. Drept urmare, am blocat-o. Nu stiu daca o sa-i convina. Si nici nu-mi pasa. Chestiunea este pentru ea forever deschisa, pt ca s-a impotmolit in ea ca-n nisipurile miscatoare si cu cat se agita mai mult, cu atat se afunda mai tare.
Si ma intreb: oare cate bobarnace ii trebuie cuiva, ca sa priceapa odata ca viata inseamna a merge inainte si nu de-a-ndaratelea??? E singura intrebare pe care mi-o mai pun. Cat de prost trebuie sa fie cineva??? Sau e vorba doar de... nebunie?
Ufffffffff!!!!!!!! Greu cu unii!!!