marți, 22 iunie 2010

Marturisiri

Atunci cand mi-e dor de tine, inchid ochii si ma gandesc ca esti aici. Ca pot sa te ating, ca intind mana si te simt langa mine. Ma gandesc ca iti simt mirosul, ca te adulmec, familiarizandu-mi simturile cu tine. Ma gandesc la degetele tale care se plimba firesc pe obrazul meu, dandu-mi suvitele de par la o parte. Imi imaginez vocea ta care ma linisteste seara, inainte de culcare, cand incerci sa-mi soptesti incet un "noapte buna" cat mai aproape de ureche, simtindu-ti incet respiratia pe obraz. Te simt cum tragi aer adand in piept inainte de a-ti potrivi perna sub cap, pentru a adormi si mana trecuta pe dupa gatul meu, sprijinindu-mi usor capul.
Imi las gandurile sa zboare.
Te vad in bucatarie, ajutandu-ma la gatit. Ti-am promis un sort si o boneta. Fiindca asa ai vrut. Zambesc. Azi ce vom gati?...
Intr-o zi ti-am promis ca te duc intr-un loc. Undeva unde o sa-ti placa. Si nu ti-am spus unde. Ei bine, in acea zi am sa te duc acolo. Stiu ca vei zambi. Pentru ca stiu ca-ti va placea. Si ma simt bine sa te vad ca te bucuri.
Cred ca atunci voi avea si eu timp pentru odihna. Pentru ca te voi sti langa mine. Si voi putea in orice minut sa-ti spun cum ma simt. Vei vedea mereu ce fac. Vei sti mereu starea mea. Vei putea sa vezi live prin sufletul meu. Nu va mai trebui s-o luam pe cai intortocheate.
Ti-am spus cat de obosita sunt? Ti-am spus ca am obosit? Ti-am spus ca vreau sa ma odihnesc? Ca vreau sa imi odihnesc sufletul? Ajuta-ma sa ma limpezesc. Doar tu poti asta.
Te astept.
Te astept de mult...

luni, 7 iunie 2010

Multumesc...


Multumesc ca existi!
Multumesc ca nu ma condamni niciodata si ca incerci sa ma intelegi.
Multumesc ca te gandesti cu drag la mine.
Multumesc ca si atunci cand nu-mi esti aproape, ma faci sa te simt ca-mi esti alaturi.
Tot tie iti multumesc ca stii sa-mi iei pietrele de pe umeri, cele de care nici nu ma plang. Altii nici nu ar sti ca ele exista. Dar tu le vezi.
Iti multumesc in fiecare zi cand ma trezesc, ca-mi spui "Buna dimineata" si, la fel, in fiecare seara cand imi urezi "Noapte buna!". Stiu ca mereu te gandesti la mine.
Mi-e drag sufletul tau. Asa cald cum e, asa grijului cum e fata de mine.
Mi-esti drag ca nu m-ai intrebat niciodata cum as arata cu 15 kg mai grasa sau cu 100 fire albe mai mult in par. Tu nu m-ai intrebat niciodata cum asa arata cu riduri sau peste 15 ani. Mi-esti atat de drag, fiindca tu privesti in sufletul meu si nu acolo unde mereu s-au oprit privirile altor barbati.
Mi-s dragi suvitele tale de par carliontat, cele in care se impletesc timid cateva fire albe, cele de care tu pomenesti mereu, facandu-ma sa zambesc.
Mi-esti drag, ca atunci cand ma gandesc la grijile de peste zi, stii sa ma faci sa rad si imi arati ca viata e facuta si din lucruri frumoase, iar celelalte nu merita sa te faca sa te incrunti.
Mi-esti drag cand te vad mai puternic decat mine. Mi-esti drag cand te vad ca lupti in fiece zi cu viata si incerci mereu s-o invingi. Si nu te dai batut. Chiar daca esti obosit.
Imi esti atat de drag, incat, atunci cand inchid ochii, iti simt degetele inclestate intre ale mele si te simt incurajandu-ma.
Mi-esti drag pentru ca tu, desi nu ti-am spus-o niciodata, stii ce vreau. Stii de ce simt nevoia.
Iar acum, simt nevoia de tine. Vreau sa te stiu aproape.
Multumesc ca existi!

vineri, 4 iunie 2010

Cirese de iunie

Ciresele pe care le cumparasera din piata si le spalasera la cismeaua de la colt, pe repezite, ca ea nu mai apuca odata sa guste din ele, erau aproape gata. Era mai bine de un kilogram de cirese...Rosii, coapte, mari, carnoase si dulci. Marc zambea:
- Adnana, eu inca nu te-am mai vazut niciodata mancand cu atata pofta cirese. De altfel, trebuie sa recunosc, ca nu te-am mai vazut niciodata infruptandu-te cu atata pofta din ceva....! Si, mai ales, pe strada!
Ochii lui o priveau mari si curiosi, dar in acelasi timp cu drag. Zambea. Ea se purta ca un copil. Ea - femeia care pe strada era o doamna. Ea, cea care mergea sigura pe sine, acum se purta usor altfel, ciudat. Nerabdarea ei de a incepe din punga de fructe, pofta ei...era ceva ce pe Marc il mirase.
Dar el nu-si batea capul in mod deosebit despre noua ei atitudine. Ii cara poseta mai departe linistit, ca si cand asa ar fi fost legea...Ea se preocupa acum de stapanirea poftei ei pentru cirese.

Mersesera o buna bucata de drum doar atenti la trafic, neputand sa faca alfel, fiindca forfota din acea zi de iunie de pe strazi era mai incarcata decat cea a Buenos-Aires-ului. Cel putin asa i se paruse lui. Poate tocmai pentru faptul ca tocmai acum trei zile ajunsese inapoi din delegatie...Uf! Vesnicele lui delegatii, vesnicele lui plecari! Parca era un alergator de cursa lunga! Parca trebuia toata vremea sa fie pe picior de duca. Parca nu mai avea vreme sa se linisteasca. Intre doua plecari ii parea timpul atat de scurt, incat nici nu ajungea bine acasa, pana se gandea la planurile de investitii care trebuiau finalizate pana la urmatoarea data, cand trebuia din nou sa plece...
I se parea ca doar din asta era facuta viata lui. Din alergatura. Din bucati si fragmente. Parca isi traise toata viata numai in episoade.
Reflectand putin la asta, isi daduse seama ca parca obosise. Parca ar fi avut nevoie de o pauza. Sau, cel putin, de schimbarea directiei. Dar alunga si gandul acesta, ca pe toate celelalte. El era un mergator-inainte! Asa ca asociase pentru moment aceste ganduri mai mult cu oboseala. Nu avea prea mult chef acum sa se lanseze in alte ganduri care l-ar fi facut sa se simta ca un tip ce renunta. Nu era el acesta...Ba se mai gandea ca si caldura verii si ziua prea incarcata, petrecuta in intregime cu iubita lui, Adnana, dorul de ea, dragostea din noaptea trecuta si zarva orasului doar ar fi fost de vina pentru tot ce simtea el acum si modul in care simtea el asta...

Masinile circulau deja haotic, iar soferii nerabdatori claxonau si incepeau deja s-o apuce care-ncotro, dupa propriile legi, lucru care pe Marc incepuse sa-l extenueze si il incerca chiar si o usoara deprimare din aceasta cauza. Pietonii care circulau in sens opus se loveau uneori de ei, ba cu umarul, ba cu bratul in mers. O doamna il izbise chiar cu poseta, dar el o luase totusi fara suparare, fiindca, uitandu-se inapoi dupa ea si meditand scurt la kilogramele pe care le cantarise madama si la tocurile pe care se incapatanase sa se catere pe o astfel de vreme, vedea si el ca erau un supliciu pentru o femeie care inca vroia cu orice pret sa mai atraga atentia, chiar daca nu numai cu momentul inoportun al tinutei ei, ci si volumul ei si cu varsta, pe care tinea neaparat sa si-o ascunda. Erau niste lucruri care luate impreuna erau doar prin sine un chin. Asa ca mersese linistit mai departe si, in gandul lui, o ierta...De fapt, o compatimise...Din aceasta cauza, lasase chiar sa-i scape necontrolat un zabet usor, amarui...

Adnana isi arunca in mers ochii prin vitrine si mai comenta cand vedea cate ceva. Si ea era obosita. Se citea asta pe fata ei. Insa mergeau mai departe, fiind nevoiti uneori aproape sa strige unul la celalalt cate ceva, pentru ca zarva orasului acoperea aproape orice sunet.

Traversasera deja artera pincipala si intrasera de acum in parc.
- Doamne-ajuta! Un pic de liniste! spuse el si inspirase adanc de doua ori.
Copacii isi daruiau generosi umbra coroanelor si fosnetul lin al frunzelor suna acum ca un balsam pentru urechile lor proaspat ajunse din larma. De asta aveau nevoie. De un pic de liniste.
Mersesera, totusi pe alee, mai departe, spre partea cealalta a parcului.
La un moment dat, Marc, zarind o banca pe jumatate ascunsa dupa tufisuri si la vreo cativa metri de lac, cu fata spre apa, o trase usor pe Adnana spre ascunzis...Simtea nevoia s-o sarute, s-o mangaie, s-o stranga in brate. Era un sentiment exact ca cele din vremea liceului, cand iesea cu fetele dupa orele de cursuri, oferindu-se sa le conduca acasa. Si aproape de fiecare data, iesea cu sarutari...El stia bine lucrul acesta... Chiar foarte bine. Acum isi amintise, ca pentru un astfel de sarut primise odata o palma. Radea. Da, Adnana n-o sa-l palmuiasca...Acum era matur. Iar Adnana era iubita lui... Erau oameni in toata firea... Ce trece timpul asta...!

Au ramas o vreme doar discutand despre pantofii vazuti in vitrina de la Mall, despre filmele ce vor fi rulate la Cinemax si chiar despre rubiconda doamna ce-si izbise poseta din greseala de el. Au ras.
La un moment dat, parea ca toate aceste lucruri nu au nici un sens. Si chiar nu aveau. Avea sens doar ca acum erau din nou impreuna, ca puteau sa se stranga in brate, ca el ii putea simti mirosul ei din nou umplandu-i fiinta si rasul ei rascolindu-i simtirile.
Marc o apucase usor pe dupa umeri cu bratul si ii mangaiase obrazul, dandu-i la o parte o suvita de par pe care vantul o asezase pe fata Adnanei. Facuse o scurta aluzie la felul in care mancase ea ciresele, cu pofta, de parca
n-ar mai fi trebuit sa ramana nici una nemancata in cateva secunde!!! Uitandu-se la ea, realiza cat de mult ii lipsisesra aceste trasaturi. S-o vada din nou aproape de el, in fata lui, langa el. Acolo! O privea de parca acum o vedea cu adevarat, cu toate ca-i stia orice trasatura a fetei atat de bine: si ridicatura sprancenelor ei si comisurile gurii si ochii ei, ca adancurile fara fund...
Se simtise brusc subjugat de dorinta de a o avea, sau, cel putin, de a o saruta si incepuse, mai mult instinctual, sa-i caute buzele cu gura si sanii cu mana...Ca un liceean! Parca nu mai putea fi stapanit!

- Marc - spuse ea, mai mult in soapta, gatuita de impulsuri. Marc, opreste-te! Stii...continua ea incurcata.... Ar trebui sa stii...
Marc se oprise. Realizase brusc, ca nu mai e liceean si ca in fata lui se afla acum o femeie in toata firea, pe care o iubea si nu o pustoaica pe care o asteapta acasa parintii. Brusc, imaginea lui asupra vietii sale de pana atunci, cat si asupra lui insusi se schimbase. Parca era altceva. Era ca o revelatie...Nu realiza inca ce. Simtea doar...
- Marc...Stii... Ar trebui sa stii...Trebuie sa-ti spun... Aaaa, trebuie sa-ti marturisesc ceva...
- Da, Adnana. Spune-mi. Ce e? Spune-mi! Spune-mi orice ar fi... iar dupa o pauza: Adnana? spuse el, uitandu-se adanc in ochii Adnanei, stiind ca urma ceva foarte important. Nu stia insa ce...Nu stia, daca timpul scurs de cand nu s-au mai vazut ei a adus ceva ce i-ar fi putut strica fericirea si iubirea pentru femeia pe care o visa el noapte de noapte, inca de cand o vazuse prima oara in fata statiei de metrou. Parca o vedea si acum, imbracata intr-o rochie rosie ce se lasa desfacuta de adierile usoare de vant in vara torida, dezvelind cu dezinvoltura si totodata cu nevinovatie pulpa bronzata de soare a Adnanei. Era singura pata de culoare in intreg orsul- se gandi atunci Marc, de parca toate culorile nu se mai decalau decat intre gri - asa cum ii paruse lui in caldura de inceput de august - si acea rochie rosie....

- Marc...nici nu stiu cum sa incep...

El o privi lung si tacut, linistit, asteptand si continuandu-si gandul lui despre prima lor intalnire.
Isi amintise siragul ei de dinti albi ca niste perle, pe care ii dezvaluia cand radea acolo, impreuna cu prietena ei - Raluca. Nu stia niciodata de ce rasesera si nici nu o intrebase niciodata. Nu i se parea deloc relevant. Pentru el avea relevanta doar faptul ca ea ii aparuse lui atunci, ca o naluca, din nimic, din neant, imaginea ei strabatand ca o sageata printre toti ceilalti muritori. Acea imagine nu o s-o uite niciodata. L-a urmarit de-a lungul vremii, in tot timpul cat a fost plecat. Delegatii. Sedinte. Conferinte. Adunari de presa....
Insa ea era omniprezenta. O visa de atatea ori. Se trezea de fiecare data cu acel ciudat sentiment ca ea era acolo, ca e de ajuns sa dea la o parte perdeaua si s-o vada asteptandu-l si facandu-i semn cu mana, surazanda. Deschidea usa de la baie uneori, cu senzatia certa ca ea era acolo, ca se trezise inaintea lui si ca acum se machia, isi aplica rujul sau crema de maini... sau ca-si aranja parul...Erau imagini care l-au urmarit ca o naluca vie atata vreme.
I se parea ca o vede in piata, pe la orele tarzii ale diminetii, targuindu-se cu precupetele pentru cele mai frumoase mere. O zarea trecand senina strada prin fata vreunei masini, a carui sofer ii urmarea cu privirea miscarile line ale soldurilor ei frumoase si rotunde, pasind parca, totodata mandra, constienta de frumusetea ei, insa deloc infumurata.
Da, ea stia ce femeie este. Isi cunostea si inima foarte bine si stia ca nu se poate vinde pentru nimic, decat pentru dragoste. Aceasta dragoste care a asteptat atata vreme...Iar el nu stia daca ea, in toata frumusetea naturaletii ei, se gandea la fel la el. Daca avea el macar dreptul de a-i cere acest lucru. Desi o dorea atat! Lui i se parea intotdeauna nefiresc sa-i ceara ei ceva, sa pretinda mai ales, in ciuda statutului meseriei sale, sa-l astepte, sau macar sa-si faca planuri impreuna. Ar fi luat-o cu el peste tot. Dar nu era posibil. Asta o stia dinainte si inlaturase gandul acesta precum alungi piaza rea. Era multumit ca o poarta in gand. Era fericit de cate ori citea vesti de la ea, chiar daca unele erau scurte si aparent nesemnificative. Acesta nu era decat felul ei de a-si ascunde dorul ei fata de el, care incoltise atata in tot acest timp lung de absente. Timp cu care ea deja se obisnuise, ca si cu o a doua natura... Ea nu striga niciodata in gura mare sentimentele. Ea doar privea. Cu ochii ei mari si adanci. Iar el se cufunda in ei de fiecare data precum se scufunda un submarin in adancuri, simtindu-se ferit de forfota de afara, lasat sa patrunda in interiorul fiintei ei, pt cateva clipe, care ramaneau de fiecare data parca nemiscate de timp, agatate undeva acolo, ca niste rufe albe in bataia vantului pe o plaja unde numai palmierii domnesc. Rupt de lume - asa se simtea el de fiecare data...

- Marc! La ce te gandesti, Marc? Maaaarc?
Marc isi scuturase usor de cateva ori capul, incercand sa revina la realitate.
- Da. Aaaa... Scuze, m-a cam luat gandul.... Ti-am spus astazi cat esti de frumoasa? ingana el incercand un zambet...
- Marc, eu incerc sa-ti spun ceva serios.
- Adnana, dar spune. Tu stii ca eu te ascult de fiecare data... Iar acum se gandea la de cate ori ii asculta tacerile, in fata focului de la cabana, asta iarna, cand ea se cuibarea in bratele lui ca-ntr-o scoica, stand cu fata la focul din camin si auzind cum trosneau butucii...

Fata lui parea absenta.
Adnana era oarecum iritata, incurcata. Sa-i spuna? Cum sa nu-i spuna? Dar tocmai asta era: Cum sa-i spuna?! In ce mod??? Nu vroia sa-l oblige la nimic, dar nici sa-l piarda. Il iubea mai mult decat ar fi fost rational. Il iubea pur si simplu si nu vroia sa se puna in situatia de a cersi sentimentele lui. De a-l detremina sa faca el ceva impotriva sentimentelor lui. Ea il iubise asa cum era el si pana atunci, desi el nu ii ceruse niciodata nimic si nici nu-si promisesera unul altuia nimic. Traiau clipele asa cum veneau. Cu bune si cu rele. Cu plecarile lui, cu intoarcerile lui, cu iubirile frematatoare si vulcanice uneori, sau tandre si blande, alteori. Nu si-au jurat niciodata nimic. Nu si-au impus nimic niciunul celuilalt. Se iubisera asa cum veneau vremurile. Adnana era incurcata...Nici nu stia ce sa-i spuna. Si, mai ales, cum sa-i spuna.
Scancea.

El o privea mai departe asteptand, dincolo de gandurile sale, vorbele Adnanei.
El se gandea mai departe la concursul de ski, unde de fapt nu participasera, insa care ii declansase Adnanei o bucurie de copil. Isi amintea de bataile cu bulgari si de tavaleala prin zapada, care ii extenua ca pe doi copii pusi pe sotii. Isi amintise zambind de nasul ei inrosit de gerul de afara si de degetele ei ingrosate de frig, cum apuca, ca amortita, cana de ceai fierbinte cu rom. Asa ii placea ei - ceai cu rom. Invatase asta de la bunica si asta insemna pt ea caldura....Asta era pentru ea iarna. Si mai era si ceaiul de fructe de padure si prajitura cu mere si scortisoara...Mai ales cand o pregatea ea, acasa, in bucatarie si se umplea casa de miros de scortisoara...

Il napadeau brusc atatea amintiri. Il inundau. Parea ca se comprimase toata existenta lor traita impreuna intr-un singur moment in timp, care, si ala, uitase sa se mai scurga...

Ea era acum iar in fata lui. O putea atinge, ii putea saruta buzele pe care le dorise atat, putea sa-i mangaie parul, putea sa-i sopteasca acum in ureche cat de mult o iubeste si cat a dorit-o in tot acest timp, putea sa-i stranga mijocul in brate, s-o aduca spre el, s-o faca din nou, a lui....
Dar statea acolo inmarmurit, de parca o vraja il atinsese si-l inlemnise. Ii fusese atat de dor de ea, incat acum, constientizarea prezentei ei il paralizase... Se ciocneau ideile absentei ei cu cele ale prezentei ei. Era coplesit fiindca realizase atunci, parca mai acut decat oricand pana acum, cat de mult o iubeste. Vocea lui launtrica ii urla in urechi: "Cere-o de sotie!!!!!" Iar el statea acolo, de parca cineva turnase beton pe el si se-ntarise. Parca era una din statuile de ceara din muzeul Madame Tussauds. Dar realizase, in acel momemt, ca viata lui fara Adnana nu ar mai face doi bani. Realizase atunci, ca ea era singura femeie din viata lui, care ar fi putut sa-l intregeasca, sa-l defineasca si singura cu care s-ar vedea el impreuna pentru tot restul vietii. Ea ar fi singura femeie care ar putea fi mama copiilor lui, inca nenascuti...
Isi amintise de cate ori o lasase singura, plecand cu zilele sau cu saptamanile si de cate ori o lasa dormind, sarutand-o usor, pentru a nu o trezi si pecand pentru cine stie cata vreme. Mereu serviciul, mereu cariera...
Dar stia, ca daca n-o face acum, nici o clipa nu va mai fi la fel de perfecta ca aceasta. Vroia s-o ceara de sotie, insa nu stia cum va reactiona ea la aceasta veste. Dar acum o va face!

Marc trase adanc aer in piept, pentru a se descatusa de povara impulsului si de a face loc sentimentelor lui.
Adnana incerca sa formuleze cat mai clar situatia, pentru respectarea sinceritatii din relatie. Cauta cuvinte pentru a delimita sentimentele, dar nu gasise. Nu stia nimic altceva ce ar fi putut sa-i spuna si cum ar fi trebuit sa fi fost conceput.

Au inceput a vorbi amandoi deodata. Se avantasera amandoi, fiecare fara sa mai tina cont de ce urmeaza, stiind doar ca trebuie spus si ca de asta tinea viata lor.
- Adnana, te rog, fi sotia mea! Te iubesc mai mult decat orice pe lume!
- Marc, sunt insarcinata! Ultima oara, acum sase saptamani, cand ai venit acasa pt o zi, mai bine-zis pentru o noapte... Si se oprise brusc, realizand ce spusese Marc.
Marc era buimac. Nu mai stia de ce era uimit mai tare: ca reusise, in sfarsit, sa-i spuna Adnanei ceea ce vroia inca de pe cand o vazuse in rochia rosie (numai ca atunci nu-si daduse seama), sau de afirmatia Adnanei. Marc era inlemnit de fericire.
Adnana ridicase ochii spre el, muta.
S-au privit cu ochii mari de mirare si de fericire totodata. A urmat un moment in care nu se mai auzea decat fosnetul frunzelor si vuietul indepartat al orasului.
Iar Lumea era perfecta! Rotunda, coapta, calda, carnoasa si dulce, ca o cireasa de iunie...

joi, 3 iunie 2010

Iubirile la distanta

Cred ca fiecare dintre voi s-a aflat, macar intr-un moment dat in viata sa, in situatia de a nu putea fi impeuna cu persoana iubita. Ori unul, ori altul era ori plecat, ori, pur si simplu, locuia intr-alta localitate, tara sau, poate, de ce nu, continent. Relatiile de astazi le stim cu totii: sunt mult mai dinamice decat cele ale parintilor nostri. Evenimentele, oricare ar fi ele, se succed cu mai mare rapiditate, dorintele noastre sunt mai mari, nu mai vrem sa ne multumim cu putin, pretentiile sunt crescute s.a.m.d..
Insa, spre deosebire de vremurile trecute, unde de abia puteai sa-i auzi vocea prin telefonul fix - si ala cu disc si cablu -, astazi caile de comunicare sunt deja mult mai numeroase: telefonul mobil, internetul, utilizarea mesageriei vocale sau a SMS, respectiv MMS-ului, in cazul in care celalalt nu e pentru moment disponibil, camerele web, castile si microfoanele pentru convorbirile prin internet si asa mai departe.
Astazi, daca ne pleaca iubitul sau iubita intr-o delegatie, chiar daca dureaza o saptamana pana se intoarce sau chiar doua, nu ne mai facem atatea probleme. Stim ca il/o putem contacta la orice ora. Uneori aproape ca nici nu ne mai facem griji in ceea ce priveste comunicarea. Utilizam aceste mijloace pentru a-i transmite tot felul de fleacuri, pentru a-i pune uneori chiar intrebari stupide, neesentiale, pentru a o/il vedea ori nebarbierit, respectiv nemachiata, doar asa, de-amoru´ artei. Insa, uneori uitam ce e mai important: fundamentul relatiei, comunicarea a ceea ce cu adevarat simtim.
Astfel, se intra cu usurinta intr-o idee ca celalalt trebuie sa ne iubeasca asa cum suntem, ca totul e firesc, ca nu trebuie sa facem prea mari eforturi pentru a pastra relatia, fiindca ori ne dam "buzz" sau "bip" de cate ori avem chef, ori stie ea/el ce vrem noi sa spunem. Se intra astfel, intr-un automatism al comunicarii, insa se pierde din valoarea relatiei. Niciunul dintre noi nu ar fi multumit numai cu "buzz"-uri sau "bip"-uri si nici macar cu "te sarut, noapte buna" si "buna, puiu´! te-ai trezit?" transmise prin telefon sau internet, indiferent cat de bun semnal ai avea sau cat de performante ar fi web-cam-urile.
Suntem oameni. Avem nevoie de oameni langa noi. Ii vrem in viata noastra, in fata ochilor nostri, in bratele noastre, in paturile noastre. Nicio camera de hotel, oricat de primitoare ar fi ea, nu poate sa inlocuiasca caldura patului conjugal si nici o cafea, oricat de performant ar fi aparatul de la receptia/barul hotelului nu e mai buna decat cea bauta acasa, asa cum stii tu, dupa tabieturile tale: fie ca esti somnoros si citesti ziarul in fata cestii, fie ca nici nu mai stii unde ti-ai pus servieta si te grabesti in drum spre birou.
Indiferent cum, acasa e acasa!

La fel e si cu iubirea: daca nu esti ACASA, degeaba iti porti iubirea printre straini...

miercuri, 2 iunie 2010

Run away. Why?

Ma intrebam intr-o zi de ce nu ne raman anumiti oameni alaturi in viata. Si de ce, dupa plecarea lor, ne simtim atat de goi si suferinzi. Insa nu ma refer la cei dusi dintre cei vii, ci la cei ramasi vii, dar care nu ne-au vrut ei in viata lor. Cei plecati, cei care au dat bir cu fugitii, cei care ne-au inselat asteptarile, cei care ne-au facut sa suferim.
Asteptand, asa cum a vrut vremea, am gasit un raspuns. Cei care au plecat in acest mod de langa noi, nu ne-au meritat. Eu presupun ca exista un mecanism in fiecare dintre noi, pe care de fapt noi nici nu dorim sa-l constientizam, pentru ca nu ne-ar place ce am gasi dincolo de el, fiindca este fata noastra cea urata. Si nimeni nu vrea sa se faca sau sa se vada urat. Toti ne credem buni, frumosi, destepti etc...
In fine, acest mecanism, atunci cand intalnim oameni mai buni decat noi, care ne considera cu adevarat buni, adica mai buni decat suntem noi in realitate, ne face sa ne dorim sa echivalam lucrurile. Nu ma intrebati de ce. Asa este. Este o chestie de instinct. E un lucru pe care uneori nici macar nu-l constientizam.
De pilda: cineva ne ridica la rangul de "inger". Noi stim ca vizavi de aceasta persoana numai inger nu ne putem numi. sau, in general. Incercam asadar sa-l facem pe celalalt constient de adevarata stare de fapt. Incercam sa-i explicam asta intai instinctiv, indirect. Sunt rare cazurile in care abordam direct situatia si-i spunem: "Uite, eu nu sunt asa de bun/-a precum ma crezi." Acest lucru se intampla doar in cazurile in care nu suntem superficiali si dorim sa fim sinceri inclusiv cu noi insine, dar, clar, si cu celalalt. E vorba de a fi fair-play.
Insa lucrurile nu stau intotdeauna asa. Se intampla uneori, chiar si noua, nu numai altora, desi in acest sens exista deja tendinte caracterologice, sa dezamagim si/sau sa dam bir cu fugitii. Nu vrem sa dam explicatii, fugim - mai mult sau mai putin acceptat - de explicatii. O data in functie de, asa cum spuneam, de tendintele noastre de moment, o data in functie de simpla conjunctura. Desigur, nu putem face lege din aceste conjuncturi, insa in momentul in care aceasta atitudine devine obisnuita deja prin repetitivitatea ei in viata unei persoane, vorbim deja nu numai de tendinte, ci ele ilustreaza si contureaza deja un caracter. Este caracterul las, superficial, temator in fata vietii sau a realitatilor ei. De regula, el denota slabiciune, un caracter, slab, nedispus sa lupte, o persoana care nu are formata o disciplina interioara stricta nici vizavi de sine si, ca atare, nu o poate manifesta nici vizavi de semeni.
O categorie foarte aparte a acestor "fugari" o constituie cei care isi constientizeaza deja aceasta slabiciune si, in functie de caz, fie profita la momentele oportune de semeni - vezi imaginea "inger" - adica dau lovitura si apoi se dau disparuti, fie - in cel mai fericit caz - nu lovesc, dar dispar pur si simplu. Fara explicatii, fara "de ce"-uri, fara urme. Insistarea reluarii unei legaturi cu astfel de persoane este, in ambele cazuri, inutila.
Sunt extrem de rare cazurile in care, o persoana care recunoaste ca e slaba, sa si constientizeze nevoia de ajutor. Va spune: "Am nevoie de o persoana puternica langa mine". Bine, dar in acel moment, noi nici nu putem banui la ce se refera, de fapt, aceasta "putere". Cel putin, nu in faza initiala. Pentru asta trebuie sa se dezvolte o relatie. Si, chiar in aceasta relatie, chiar si daca mai schioapata, lasitatea persoanei respective tot nu este absoluta. Ea poate fi si mascata. Deci, persoana isi recunoaste propriile slabiciuni si se lupta, ma rog, pe cat poate, sa le suprime, sa le transforme in victorii. Atentie acum la atitudinea noastra! Ce facem? Daca vom lua in deradere slabiciunea lui, am semnat deja ruperea relatiei. Chiar daca nu asta am urmarit. Daca insa incercam sa-i acordam atentie, s-ar putea sa mai salvam cate ceva. Insa, cine se apuca sa salveze ceva ce, in sine, are valoare atata de mica? De regula consideram ca nu se merita efortul. Insa asta, doar dupa ce ne-am cam saturat de lupta. Si iata ca fiecare este raspunzator de sine, de ceea ce face, de ceea ce este el, pentru sine si pentru ceilalti.

Revenind acum la ideile de inceput, cei ce accepta cu usurinta detasarea de noi, chiar daca noi am fi dorit sa fie altfel si in ciuda eforturilor sau dovezilor noastre de a fi fair-play, se dovedeste ca nu au fost demni de noi.
Astfel, in ziua in care realizezi acest lucru, iti dai seama ca natura lucreaza cu alte masuri si iti trimite langa tine persoanele de care ai nevoie. Sunt cele care reverbereaza ca tine in fata problemelor vietii. Evident, pentru asta va mai trece ceva vreme. Insa, nimic nu e intamplator...
Si eu as spune: "Multumiti-le fugarilor!"

marți, 1 iunie 2010

Cand linistea se asterne...

Iubesc linistea. Si nu neaparat asurzirea, caci nu despre ea e vorba. Ci iubesc linistea sufletului. Atunci cand, dupa o zi in care ti-au trecut prin urechi mii de vorbe, unele aspre, altele banale, cand zgomotul si larma strazilor se linistesc si ele, cand sufletul incearca sa-si astearna culcusul de noapte, iubesc, pur si simplu, acea liniste. Atunci cand esti egal cu tine insuti, cand esti impacat sufleteste, cand ai lasat relele sa treaca departe de tine si cand ai incuiat portile celor nedorite...
Atunci iese sufletul parca afara din tine si danseaza ca o fee, ca o zana buna, alintandu-ti si alinandu-ti gandurile, in asa fel incat, cand te duci la culcare sa nu mai ramana niciun gand neostoit, niciun gand neintrebat daca ii e bine sau daca ii e rau si niciunul care sa se simta stingher sau neluat in seama.
Sunt gandurile de peste zi, cele care te-au format, cele care ti-au marcat ziua. Sunt cele care acum se duc la culcare. E patul somnului tau asternut pentru odihna pentru a doua zi. Si e o zi buna, fiindca ti-s gandurile in ordine. Fiindca ai regasit armonia in tine. Si fiindca sufletul tau este acolo unde trebuie sa fie. Iar inima ta e acasa.
Noapte buna!