Cirese de iunie

Ciresele pe care le cumparasera din piata si le spalasera la cismeaua de la colt, pe repezite, ca ea nu mai apuca odata sa guste din ele, erau aproape gata. Era mai bine de un kilogram de cirese...Rosii, coapte, mari, carnoase si dulci. Marc zambea:
- Adnana, eu inca nu te-am mai vazut niciodata mancand cu atata pofta cirese. De altfel, trebuie sa recunosc, ca nu te-am mai vazut niciodata infruptandu-te cu atata pofta din ceva....! Si, mai ales, pe strada!
Ochii lui o priveau mari si curiosi, dar in acelasi timp cu drag. Zambea. Ea se purta ca un copil. Ea - femeia care pe strada era o doamna. Ea, cea care mergea sigura pe sine, acum se purta usor altfel, ciudat. Nerabdarea ei de a incepe din punga de fructe, pofta ei...era ceva ce pe Marc il mirase.
Dar el nu-si batea capul in mod deosebit despre noua ei atitudine. Ii cara poseta mai departe linistit, ca si cand asa ar fi fost legea...Ea se preocupa acum de stapanirea poftei ei pentru cirese.

Mersesera o buna bucata de drum doar atenti la trafic, neputand sa faca alfel, fiindca forfota din acea zi de iunie de pe strazi era mai incarcata decat cea a Buenos-Aires-ului. Cel putin asa i se paruse lui. Poate tocmai pentru faptul ca tocmai acum trei zile ajunsese inapoi din delegatie...Uf! Vesnicele lui delegatii, vesnicele lui plecari! Parca era un alergator de cursa lunga! Parca trebuia toata vremea sa fie pe picior de duca. Parca nu mai avea vreme sa se linisteasca. Intre doua plecari ii parea timpul atat de scurt, incat nici nu ajungea bine acasa, pana se gandea la planurile de investitii care trebuiau finalizate pana la urmatoarea data, cand trebuia din nou sa plece...
I se parea ca doar din asta era facuta viata lui. Din alergatura. Din bucati si fragmente. Parca isi traise toata viata numai in episoade.
Reflectand putin la asta, isi daduse seama ca parca obosise. Parca ar fi avut nevoie de o pauza. Sau, cel putin, de schimbarea directiei. Dar alunga si gandul acesta, ca pe toate celelalte. El era un mergator-inainte! Asa ca asociase pentru moment aceste ganduri mai mult cu oboseala. Nu avea prea mult chef acum sa se lanseze in alte ganduri care l-ar fi facut sa se simta ca un tip ce renunta. Nu era el acesta...Ba se mai gandea ca si caldura verii si ziua prea incarcata, petrecuta in intregime cu iubita lui, Adnana, dorul de ea, dragostea din noaptea trecuta si zarva orasului doar ar fi fost de vina pentru tot ce simtea el acum si modul in care simtea el asta...

Masinile circulau deja haotic, iar soferii nerabdatori claxonau si incepeau deja s-o apuce care-ncotro, dupa propriile legi, lucru care pe Marc incepuse sa-l extenueze si il incerca chiar si o usoara deprimare din aceasta cauza. Pietonii care circulau in sens opus se loveau uneori de ei, ba cu umarul, ba cu bratul in mers. O doamna il izbise chiar cu poseta, dar el o luase totusi fara suparare, fiindca, uitandu-se inapoi dupa ea si meditand scurt la kilogramele pe care le cantarise madama si la tocurile pe care se incapatanase sa se catere pe o astfel de vreme, vedea si el ca erau un supliciu pentru o femeie care inca vroia cu orice pret sa mai atraga atentia, chiar daca nu numai cu momentul inoportun al tinutei ei, ci si volumul ei si cu varsta, pe care tinea neaparat sa si-o ascunda. Erau niste lucruri care luate impreuna erau doar prin sine un chin. Asa ca mersese linistit mai departe si, in gandul lui, o ierta...De fapt, o compatimise...Din aceasta cauza, lasase chiar sa-i scape necontrolat un zabet usor, amarui...

Adnana isi arunca in mers ochii prin vitrine si mai comenta cand vedea cate ceva. Si ea era obosita. Se citea asta pe fata ei. Insa mergeau mai departe, fiind nevoiti uneori aproape sa strige unul la celalalt cate ceva, pentru ca zarva orasului acoperea aproape orice sunet.

Traversasera deja artera pincipala si intrasera de acum in parc.
- Doamne-ajuta! Un pic de liniste! spuse el si inspirase adanc de doua ori.
Copacii isi daruiau generosi umbra coroanelor si fosnetul lin al frunzelor suna acum ca un balsam pentru urechile lor proaspat ajunse din larma. De asta aveau nevoie. De un pic de liniste.
Mersesera, totusi pe alee, mai departe, spre partea cealalta a parcului.
La un moment dat, Marc, zarind o banca pe jumatate ascunsa dupa tufisuri si la vreo cativa metri de lac, cu fata spre apa, o trase usor pe Adnana spre ascunzis...Simtea nevoia s-o sarute, s-o mangaie, s-o stranga in brate. Era un sentiment exact ca cele din vremea liceului, cand iesea cu fetele dupa orele de cursuri, oferindu-se sa le conduca acasa. Si aproape de fiecare data, iesea cu sarutari...El stia bine lucrul acesta... Chiar foarte bine. Acum isi amintise, ca pentru un astfel de sarut primise odata o palma. Radea. Da, Adnana n-o sa-l palmuiasca...Acum era matur. Iar Adnana era iubita lui... Erau oameni in toata firea... Ce trece timpul asta...!

Au ramas o vreme doar discutand despre pantofii vazuti in vitrina de la Mall, despre filmele ce vor fi rulate la Cinemax si chiar despre rubiconda doamna ce-si izbise poseta din greseala de el. Au ras.
La un moment dat, parea ca toate aceste lucruri nu au nici un sens. Si chiar nu aveau. Avea sens doar ca acum erau din nou impreuna, ca puteau sa se stranga in brate, ca el ii putea simti mirosul ei din nou umplandu-i fiinta si rasul ei rascolindu-i simtirile.
Marc o apucase usor pe dupa umeri cu bratul si ii mangaiase obrazul, dandu-i la o parte o suvita de par pe care vantul o asezase pe fata Adnanei. Facuse o scurta aluzie la felul in care mancase ea ciresele, cu pofta, de parca
n-ar mai fi trebuit sa ramana nici una nemancata in cateva secunde!!! Uitandu-se la ea, realiza cat de mult ii lipsisesra aceste trasaturi. S-o vada din nou aproape de el, in fata lui, langa el. Acolo! O privea de parca acum o vedea cu adevarat, cu toate ca-i stia orice trasatura a fetei atat de bine: si ridicatura sprancenelor ei si comisurile gurii si ochii ei, ca adancurile fara fund...
Se simtise brusc subjugat de dorinta de a o avea, sau, cel putin, de a o saruta si incepuse, mai mult instinctual, sa-i caute buzele cu gura si sanii cu mana...Ca un liceean! Parca nu mai putea fi stapanit!

- Marc - spuse ea, mai mult in soapta, gatuita de impulsuri. Marc, opreste-te! Stii...continua ea incurcata.... Ar trebui sa stii...
Marc se oprise. Realizase brusc, ca nu mai e liceean si ca in fata lui se afla acum o femeie in toata firea, pe care o iubea si nu o pustoaica pe care o asteapta acasa parintii. Brusc, imaginea lui asupra vietii sale de pana atunci, cat si asupra lui insusi se schimbase. Parca era altceva. Era ca o revelatie...Nu realiza inca ce. Simtea doar...
- Marc...Stii... Ar trebui sa stii...Trebuie sa-ti spun... Aaaa, trebuie sa-ti marturisesc ceva...
- Da, Adnana. Spune-mi. Ce e? Spune-mi! Spune-mi orice ar fi... iar dupa o pauza: Adnana? spuse el, uitandu-se adanc in ochii Adnanei, stiind ca urma ceva foarte important. Nu stia insa ce...Nu stia, daca timpul scurs de cand nu s-au mai vazut ei a adus ceva ce i-ar fi putut strica fericirea si iubirea pentru femeia pe care o visa el noapte de noapte, inca de cand o vazuse prima oara in fata statiei de metrou. Parca o vedea si acum, imbracata intr-o rochie rosie ce se lasa desfacuta de adierile usoare de vant in vara torida, dezvelind cu dezinvoltura si totodata cu nevinovatie pulpa bronzata de soare a Adnanei. Era singura pata de culoare in intreg orsul- se gandi atunci Marc, de parca toate culorile nu se mai decalau decat intre gri - asa cum ii paruse lui in caldura de inceput de august - si acea rochie rosie....

- Marc...nici nu stiu cum sa incep...

El o privi lung si tacut, linistit, asteptand si continuandu-si gandul lui despre prima lor intalnire.
Isi amintise siragul ei de dinti albi ca niste perle, pe care ii dezvaluia cand radea acolo, impreuna cu prietena ei - Raluca. Nu stia niciodata de ce rasesera si nici nu o intrebase niciodata. Nu i se parea deloc relevant. Pentru el avea relevanta doar faptul ca ea ii aparuse lui atunci, ca o naluca, din nimic, din neant, imaginea ei strabatand ca o sageata printre toti ceilalti muritori. Acea imagine nu o s-o uite niciodata. L-a urmarit de-a lungul vremii, in tot timpul cat a fost plecat. Delegatii. Sedinte. Conferinte. Adunari de presa....
Insa ea era omniprezenta. O visa de atatea ori. Se trezea de fiecare data cu acel ciudat sentiment ca ea era acolo, ca e de ajuns sa dea la o parte perdeaua si s-o vada asteptandu-l si facandu-i semn cu mana, surazanda. Deschidea usa de la baie uneori, cu senzatia certa ca ea era acolo, ca se trezise inaintea lui si ca acum se machia, isi aplica rujul sau crema de maini... sau ca-si aranja parul...Erau imagini care l-au urmarit ca o naluca vie atata vreme.
I se parea ca o vede in piata, pe la orele tarzii ale diminetii, targuindu-se cu precupetele pentru cele mai frumoase mere. O zarea trecand senina strada prin fata vreunei masini, a carui sofer ii urmarea cu privirea miscarile line ale soldurilor ei frumoase si rotunde, pasind parca, totodata mandra, constienta de frumusetea ei, insa deloc infumurata.
Da, ea stia ce femeie este. Isi cunostea si inima foarte bine si stia ca nu se poate vinde pentru nimic, decat pentru dragoste. Aceasta dragoste care a asteptat atata vreme...Iar el nu stia daca ea, in toata frumusetea naturaletii ei, se gandea la fel la el. Daca avea el macar dreptul de a-i cere acest lucru. Desi o dorea atat! Lui i se parea intotdeauna nefiresc sa-i ceara ei ceva, sa pretinda mai ales, in ciuda statutului meseriei sale, sa-l astepte, sau macar sa-si faca planuri impreuna. Ar fi luat-o cu el peste tot. Dar nu era posibil. Asta o stia dinainte si inlaturase gandul acesta precum alungi piaza rea. Era multumit ca o poarta in gand. Era fericit de cate ori citea vesti de la ea, chiar daca unele erau scurte si aparent nesemnificative. Acesta nu era decat felul ei de a-si ascunde dorul ei fata de el, care incoltise atata in tot acest timp lung de absente. Timp cu care ea deja se obisnuise, ca si cu o a doua natura... Ea nu striga niciodata in gura mare sentimentele. Ea doar privea. Cu ochii ei mari si adanci. Iar el se cufunda in ei de fiecare data precum se scufunda un submarin in adancuri, simtindu-se ferit de forfota de afara, lasat sa patrunda in interiorul fiintei ei, pt cateva clipe, care ramaneau de fiecare data parca nemiscate de timp, agatate undeva acolo, ca niste rufe albe in bataia vantului pe o plaja unde numai palmierii domnesc. Rupt de lume - asa se simtea el de fiecare data...

- Marc! La ce te gandesti, Marc? Maaaarc?
Marc isi scuturase usor de cateva ori capul, incercand sa revina la realitate.
- Da. Aaaa... Scuze, m-a cam luat gandul.... Ti-am spus astazi cat esti de frumoasa? ingana el incercand un zambet...
- Marc, eu incerc sa-ti spun ceva serios.
- Adnana, dar spune. Tu stii ca eu te ascult de fiecare data... Iar acum se gandea la de cate ori ii asculta tacerile, in fata focului de la cabana, asta iarna, cand ea se cuibarea in bratele lui ca-ntr-o scoica, stand cu fata la focul din camin si auzind cum trosneau butucii...

Fata lui parea absenta.
Adnana era oarecum iritata, incurcata. Sa-i spuna? Cum sa nu-i spuna? Dar tocmai asta era: Cum sa-i spuna?! In ce mod??? Nu vroia sa-l oblige la nimic, dar nici sa-l piarda. Il iubea mai mult decat ar fi fost rational. Il iubea pur si simplu si nu vroia sa se puna in situatia de a cersi sentimentele lui. De a-l detremina sa faca el ceva impotriva sentimentelor lui. Ea il iubise asa cum era el si pana atunci, desi el nu ii ceruse niciodata nimic si nici nu-si promisesera unul altuia nimic. Traiau clipele asa cum veneau. Cu bune si cu rele. Cu plecarile lui, cu intoarcerile lui, cu iubirile frematatoare si vulcanice uneori, sau tandre si blande, alteori. Nu si-au jurat niciodata nimic. Nu si-au impus nimic niciunul celuilalt. Se iubisera asa cum veneau vremurile. Adnana era incurcata...Nici nu stia ce sa-i spuna. Si, mai ales, cum sa-i spuna.
Scancea.

El o privea mai departe asteptand, dincolo de gandurile sale, vorbele Adnanei.
El se gandea mai departe la concursul de ski, unde de fapt nu participasera, insa care ii declansase Adnanei o bucurie de copil. Isi amintea de bataile cu bulgari si de tavaleala prin zapada, care ii extenua ca pe doi copii pusi pe sotii. Isi amintise zambind de nasul ei inrosit de gerul de afara si de degetele ei ingrosate de frig, cum apuca, ca amortita, cana de ceai fierbinte cu rom. Asa ii placea ei - ceai cu rom. Invatase asta de la bunica si asta insemna pt ea caldura....Asta era pentru ea iarna. Si mai era si ceaiul de fructe de padure si prajitura cu mere si scortisoara...Mai ales cand o pregatea ea, acasa, in bucatarie si se umplea casa de miros de scortisoara...

Il napadeau brusc atatea amintiri. Il inundau. Parea ca se comprimase toata existenta lor traita impreuna intr-un singur moment in timp, care, si ala, uitase sa se mai scurga...

Ea era acum iar in fata lui. O putea atinge, ii putea saruta buzele pe care le dorise atat, putea sa-i mangaie parul, putea sa-i sopteasca acum in ureche cat de mult o iubeste si cat a dorit-o in tot acest timp, putea sa-i stranga mijocul in brate, s-o aduca spre el, s-o faca din nou, a lui....
Dar statea acolo inmarmurit, de parca o vraja il atinsese si-l inlemnise. Ii fusese atat de dor de ea, incat acum, constientizarea prezentei ei il paralizase... Se ciocneau ideile absentei ei cu cele ale prezentei ei. Era coplesit fiindca realizase atunci, parca mai acut decat oricand pana acum, cat de mult o iubeste. Vocea lui launtrica ii urla in urechi: "Cere-o de sotie!!!!!" Iar el statea acolo, de parca cineva turnase beton pe el si se-ntarise. Parca era una din statuile de ceara din muzeul Madame Tussauds. Dar realizase, in acel momemt, ca viata lui fara Adnana nu ar mai face doi bani. Realizase atunci, ca ea era singura femeie din viata lui, care ar fi putut sa-l intregeasca, sa-l defineasca si singura cu care s-ar vedea el impreuna pentru tot restul vietii. Ea ar fi singura femeie care ar putea fi mama copiilor lui, inca nenascuti...
Isi amintise de cate ori o lasase singura, plecand cu zilele sau cu saptamanile si de cate ori o lasa dormind, sarutand-o usor, pentru a nu o trezi si pecand pentru cine stie cata vreme. Mereu serviciul, mereu cariera...
Dar stia, ca daca n-o face acum, nici o clipa nu va mai fi la fel de perfecta ca aceasta. Vroia s-o ceara de sotie, insa nu stia cum va reactiona ea la aceasta veste. Dar acum o va face!

Marc trase adanc aer in piept, pentru a se descatusa de povara impulsului si de a face loc sentimentelor lui.
Adnana incerca sa formuleze cat mai clar situatia, pentru respectarea sinceritatii din relatie. Cauta cuvinte pentru a delimita sentimentele, dar nu gasise. Nu stia nimic altceva ce ar fi putut sa-i spuna si cum ar fi trebuit sa fi fost conceput.

Au inceput a vorbi amandoi deodata. Se avantasera amandoi, fiecare fara sa mai tina cont de ce urmeaza, stiind doar ca trebuie spus si ca de asta tinea viata lor.
- Adnana, te rog, fi sotia mea! Te iubesc mai mult decat orice pe lume!
- Marc, sunt insarcinata! Ultima oara, acum sase saptamani, cand ai venit acasa pt o zi, mai bine-zis pentru o noapte... Si se oprise brusc, realizand ce spusese Marc.
Marc era buimac. Nu mai stia de ce era uimit mai tare: ca reusise, in sfarsit, sa-i spuna Adnanei ceea ce vroia inca de pe cand o vazuse in rochia rosie (numai ca atunci nu-si daduse seama), sau de afirmatia Adnanei. Marc era inlemnit de fericire.
Adnana ridicase ochii spre el, muta.
S-au privit cu ochii mari de mirare si de fericire totodata. A urmat un moment in care nu se mai auzea decat fosnetul frunzelor si vuietul indepartat al orasului.
Iar Lumea era perfecta! Rotunda, coapta, calda, carnoasa si dulce, ca o cireasa de iunie...