Cand linistea se asterne...

Iubesc linistea. Si nu neaparat asurzirea, caci nu despre ea e vorba. Ci iubesc linistea sufletului. Atunci cand, dupa o zi in care ti-au trecut prin urechi mii de vorbe, unele aspre, altele banale, cand zgomotul si larma strazilor se linistesc si ele, cand sufletul incearca sa-si astearna culcusul de noapte, iubesc, pur si simplu, acea liniste. Atunci cand esti egal cu tine insuti, cand esti impacat sufleteste, cand ai lasat relele sa treaca departe de tine si cand ai incuiat portile celor nedorite...
Atunci iese sufletul parca afara din tine si danseaza ca o fee, ca o zana buna, alintandu-ti si alinandu-ti gandurile, in asa fel incat, cand te duci la culcare sa nu mai ramana niciun gand neostoit, niciun gand neintrebat daca ii e bine sau daca ii e rau si niciunul care sa se simta stingher sau neluat in seama.
Sunt gandurile de peste zi, cele care te-au format, cele care ti-au marcat ziua. Sunt cele care acum se duc la culcare. E patul somnului tau asternut pentru odihna pentru a doua zi. Si e o zi buna, fiindca ti-s gandurile in ordine. Fiindca ai regasit armonia in tine. Si fiindca sufletul tau este acolo unde trebuie sa fie. Iar inima ta e acasa.
Noapte buna!