Run away. Why?

Ma intrebam intr-o zi de ce nu ne raman anumiti oameni alaturi in viata. Si de ce, dupa plecarea lor, ne simtim atat de goi si suferinzi. Insa nu ma refer la cei dusi dintre cei vii, ci la cei ramasi vii, dar care nu ne-au vrut ei in viata lor. Cei plecati, cei care au dat bir cu fugitii, cei care ne-au inselat asteptarile, cei care ne-au facut sa suferim.
Asteptand, asa cum a vrut vremea, am gasit un raspuns. Cei care au plecat in acest mod de langa noi, nu ne-au meritat. Eu presupun ca exista un mecanism in fiecare dintre noi, pe care de fapt noi nici nu dorim sa-l constientizam, pentru ca nu ne-ar place ce am gasi dincolo de el, fiindca este fata noastra cea urata. Si nimeni nu vrea sa se faca sau sa se vada urat. Toti ne credem buni, frumosi, destepti etc...
In fine, acest mecanism, atunci cand intalnim oameni mai buni decat noi, care ne considera cu adevarat buni, adica mai buni decat suntem noi in realitate, ne face sa ne dorim sa echivalam lucrurile. Nu ma intrebati de ce. Asa este. Este o chestie de instinct. E un lucru pe care uneori nici macar nu-l constientizam.
De pilda: cineva ne ridica la rangul de "inger". Noi stim ca vizavi de aceasta persoana numai inger nu ne putem numi. sau, in general. Incercam asadar sa-l facem pe celalalt constient de adevarata stare de fapt. Incercam sa-i explicam asta intai instinctiv, indirect. Sunt rare cazurile in care abordam direct situatia si-i spunem: "Uite, eu nu sunt asa de bun/-a precum ma crezi." Acest lucru se intampla doar in cazurile in care nu suntem superficiali si dorim sa fim sinceri inclusiv cu noi insine, dar, clar, si cu celalalt. E vorba de a fi fair-play.
Insa lucrurile nu stau intotdeauna asa. Se intampla uneori, chiar si noua, nu numai altora, desi in acest sens exista deja tendinte caracterologice, sa dezamagim si/sau sa dam bir cu fugitii. Nu vrem sa dam explicatii, fugim - mai mult sau mai putin acceptat - de explicatii. O data in functie de, asa cum spuneam, de tendintele noastre de moment, o data in functie de simpla conjunctura. Desigur, nu putem face lege din aceste conjuncturi, insa in momentul in care aceasta atitudine devine obisnuita deja prin repetitivitatea ei in viata unei persoane, vorbim deja nu numai de tendinte, ci ele ilustreaza si contureaza deja un caracter. Este caracterul las, superficial, temator in fata vietii sau a realitatilor ei. De regula, el denota slabiciune, un caracter, slab, nedispus sa lupte, o persoana care nu are formata o disciplina interioara stricta nici vizavi de sine si, ca atare, nu o poate manifesta nici vizavi de semeni.
O categorie foarte aparte a acestor "fugari" o constituie cei care isi constientizeaza deja aceasta slabiciune si, in functie de caz, fie profita la momentele oportune de semeni - vezi imaginea "inger" - adica dau lovitura si apoi se dau disparuti, fie - in cel mai fericit caz - nu lovesc, dar dispar pur si simplu. Fara explicatii, fara "de ce"-uri, fara urme. Insistarea reluarii unei legaturi cu astfel de persoane este, in ambele cazuri, inutila.
Sunt extrem de rare cazurile in care, o persoana care recunoaste ca e slaba, sa si constientizeze nevoia de ajutor. Va spune: "Am nevoie de o persoana puternica langa mine". Bine, dar in acel moment, noi nici nu putem banui la ce se refera, de fapt, aceasta "putere". Cel putin, nu in faza initiala. Pentru asta trebuie sa se dezvolte o relatie. Si, chiar in aceasta relatie, chiar si daca mai schioapata, lasitatea persoanei respective tot nu este absoluta. Ea poate fi si mascata. Deci, persoana isi recunoaste propriile slabiciuni si se lupta, ma rog, pe cat poate, sa le suprime, sa le transforme in victorii. Atentie acum la atitudinea noastra! Ce facem? Daca vom lua in deradere slabiciunea lui, am semnat deja ruperea relatiei. Chiar daca nu asta am urmarit. Daca insa incercam sa-i acordam atentie, s-ar putea sa mai salvam cate ceva. Insa, cine se apuca sa salveze ceva ce, in sine, are valoare atata de mica? De regula consideram ca nu se merita efortul. Insa asta, doar dupa ce ne-am cam saturat de lupta. Si iata ca fiecare este raspunzator de sine, de ceea ce face, de ceea ce este el, pentru sine si pentru ceilalti.

Revenind acum la ideile de inceput, cei ce accepta cu usurinta detasarea de noi, chiar daca noi am fi dorit sa fie altfel si in ciuda eforturilor sau dovezilor noastre de a fi fair-play, se dovedeste ca nu au fost demni de noi.
Astfel, in ziua in care realizezi acest lucru, iti dai seama ca natura lucreaza cu alte masuri si iti trimite langa tine persoanele de care ai nevoie. Sunt cele care reverbereaza ca tine in fata problemelor vietii. Evident, pentru asta va mai trece ceva vreme. Insa, nimic nu e intamplator...
Si eu as spune: "Multumiti-le fugarilor!"