joi, 29 iulie 2010

Descarcerare

Prologul e simpla filosofie...
Candva ma gandeam la iubiri si la felurile lor. La modul in care ele actioneaza asupra noastra, la ceea ce simteam versus ceea ce gandeam. Si cat de greu este sa desparti ce simti de ceea ce gandesti! Pentru ca in aceeasi masura sentimentele te determina sa rationezi, la fel cum gandurile iti creaza sentimente.
"Sunt o fiinta ce se ghideaza dupa ratiunea inimii". "Ba nu, ne spunem mai apoi, sunt o fiinta rationala! Nu ma pot lasa dusa de val."
Dar se intampla cand insasi contradictia dintre sentimentele noastre e care ne da bataie de cap: Iubirea sau teama?
Oricum, fericirea nu are reteta.
Fericirea poate fi doar azi, daca traiesti netradându-ti propriile simturi...
Si acum intreb: putem sa ne detasam in asa masura de noi, incat sa ne dam seama de fiecare data exact in acel moment ce simtim si sa si reactionam adecvat? Nu. Si tocmai acest lucru ne face oameni. E granita acea extrem de sensibila intre ratiune si afectivitate, e cand una, cand alta, dar niciodata in aceeasi masura si una si alta. Si, cand una, cand alta peia conducerea. Deci, cine suntem noi?
Uneori se pare, ca, atunci cand incercam sa mentinem un timp cat mai indelungat balanta dintre cele doua in echilibru, ne aflam intr-o stare vecina levitatiei, amortelii. Iar asta nu stiu daca e buna. E buna doar pentru ca ne da ragazul sa reflectam. Insa devenim din activi, pasivi. Iar prea multa reflectie e ca moartea inainte de nastere. Ne stagneaza. Si ce mai suntem noi la spectacolul acesta unic al vietii? Nu devenim oare, asa, spectatorii propriei noastre posibilitati de devenire?



Traind cu frica de-a ne naste
Murim cu fiecare clipa
Fara sa stim, fara-a cunoaste
Trairea care se-nfiripa.

Fugind mereu ca de-o naluca
Temandu-ne c-o sa ne doara
Pierdem iubiri care ne-apuca
La fel ca si intaia oara...

Si alergam prin vis, cu totii
Si cautam - un nu-stiu-ce -
Si ne ascundem ca si hotii
Fara sa stim macar de ce!

Si ne mintim a mia oara...
Si juram iar ca n-o sa fie
La el ca si ultima oara,
- Ca e doar una intr-o mie! -

Si credem toti minciuna asta!
Si facem toti exact la fel!
Fugim, crezand ca e napasta
Nedand un timp pentru un tel.

Nedand un timp nici pentru-o noapte
Sa stam cu ochii larg deschisi,
Privind in cerul mintii noastre...
Insa traim ca si proscrisi...

Cautand acolo unde nu e
(Si neavand nici cum sa fie!),
Lasam speranta sa se-unduie
Mereu in alta poezie,

Mereu in alta rima vida
Mereu in alte straie lungi
Ba dezgolita, ba timida
Ba "Te iubesc", ba "Ma alungi"

Asa suntem pe lume unii
Strigam pe nume fericirea
Si alergam ca si nebunii
Si iar ne pierdem toti cu firea...

Dar nu ne dam deloc ragazul
In loc o clipa sa ne-oprim,
Sa asezam pe perna obrazul
Si sufletul sa-l oglindim,

Sa ne-ntrebam: "Acuma ce e?
E dragoste ceea ce simt?
E doar o simpla amagire,
Ce trage iarasi doar de timp?"

Raspunsul numai timpu-l stie
Si sufletul cel dezlegat
Descarcerat de poezie
Lasand un loc pentru-un oftat...

miercuri, 28 iulie 2010

About being lonely (ganduri mai vechi)

Uneori singuratatea inseamna dovada iubirii si iubirea inseamna acceptarea singuratatii. Uneori izolarea de lume ne curata si ne adanceste in eu-l nostru profund. Uneori tacerea inseamna mai mult decat cuvintele si asteptarea mai mult decat faptele. Uneori seninatatea apare tocmai acolo unde s-au strans mai multi nori si linistea vine de acolo de unde bateau cel mai tare clopotele... Uneori gasim in noi mai multa putere cand credeam ca am cazuti infranti si ne dam seama ca, de fapt, am invins. Uneori, gasim fericire si in tristete. Pentru ca ne gasim pe NOI!!!

marți, 27 iulie 2010

Crede in tine. Pentru azi, pentru maine, pentru oricand. Pentru totdeauna.

Cand nu te lasa sufletul sa te vinzi, cand inima striga in tine a razvratire si vocea ta interioara iti sopteste doar despre nesupunere, iti dai seama ca traiesti ceea ce nu ti-era dat sa fii.
Cand simti ca in tine fierbe mocnit ceva ce inca nu ai scos tu la iveala, pentru ca, sau nu ai avut curaj, sau inca nu te-ai increzut destul in tine, cand simti ca, de fapt inoti impotriva curentului, cand nu-ti mai gasesti locul in lume si cand tot ce ar trebui sa faci nu te indeamna deloc si toate in jur iti par neimbietoare, atunci esti acolo unde nu trebuie sa fii. Esti un neapotrivit, esti un neadaptat, un neasimilat.
Simti ca nu ai somn, simti ca nu ai liniste, simti ca mereu e ceva in tine ca o alarma: tu nu esti unde trebuie sa fii, nu ti-ai gasit locul, nu ti-ai indeplinit menirea, nu asta esti tu.
Te vezi in mintea ta in alte circumstante, incercuit de alti oameni, te vezi intr-alta lume, in aceea in care iti spune tie sufletul ca ar trebui sa fii. Inseamna ca pana atunci ceva in tine a dormit, ca ar fi trebuit sa faci deja alte lucruri, sa iei alte decizii, sa vezi mai multe decat ai acceptat pana acum sa vezi.
Ar trebui sa te trezesti din vis si sa incepi sa faci ceva, acel ceva la care tanjeai si al carui inteles l-ai pierdut in vreme.
Nu renunta niciodata la a-ti ramane tie credincios. A te minti pe tine e cea mai cruda minciuna. E cea pentru care nu te vei putea privi in oglinda. Si te va duce la a-i acuza pe ceilalti mereu, vei tinde sa cauti tapi ispasitori in cei din jurul tau, doar de teama de a te vedea pe tine cu slabiciunile tale.
Invata sa lupti din nou cu demonii din tine! Exista precis un tarm acolo, dincolo de mare si acela e tarmul tau. Incearca doar sa inoti spre el si nu spre alte tarmuri. Nu te mai uita cat de fin e nisipul pe alte plaje, bucura-te de ajungerea ta. Tu nu ai de unde sa stii ca, desi nisipul altora pare mai fin, insula lor poate e infinit mai mica. Ia hatisurile in piept, multumeste-I lui Dumnezeu pentru ca te-a lasat asa la lume si incearca sa faci ceva din tine.
Urmeaza-ti vocea launtrica! Iar atunci cand nu mai vezi cu ochii drumul, inchide-i si cauta-l cu sufletul. Poti sa fii si orb, caci inima iti va spune mereu incotro sa te indrepti. Ascult-o si fa cum iti spune. Caci tot in ea iti vei gasi si puterea si, mai apoi, multumirea.

Cand imi e dor de vremurile trecute, mi-e dor de viata mea!

Cand nu mai pot de dorul casei si a vremurilor trecute, caut febrila prin Youtube si accesez Phoenix. Accesez si Colibri si alte multele, dar Phoenix imi spune vcel mai bine de unde vin. E muzica cu care am crescut. E discul - Mugur de fluier - pe care-l asculta tata la pick-up. E muzica ce mi-a intovarasit copilaria. Sunt sunetele care nu le voi uita niciodata. Sunt acordurile pe care mi-am desavarsit si tineretea si linia de care m-am tinut, impreuna cu altii de varsta mea, prieteni, care acum sunt plecati si ei, majoritatea prin alte colturi ale lumii: Canada, Spania, Germania, Argentina, Portugalia, Anglia, SUA, Irlanda si altii de care nu mai stiu de ani si ani nimic.
Altii, putini, au mai ramasa acasa. Ei sunt cei la care ma intorc, ei sunt cei pe care-i caut cand ajung acasa, de fiecare data. Punem aceleasi intrebari: "Ce mai faci?", "Cum o duci?", "Ti-e bine?" etc. Despre familii vorbim, atat despre parinti, cat si despre copii. Abia dupa ce se epuizeaza subiectele superficiale, incepem sa ne spunem dorurile, ofurile, neimplinirile si grijile. Caci, cine nu le are? Vorbim despre dureri, vorbim despre suferinte, despre vise sfaramate, despre evenimentele care ne-au azvarlit vietile in alta parte decat cea in care ne-am dorit noi. Ne inghitim lacrimile si zambim amar si cu ingaduinta vremurilor care ne-au ingenuncheat: de ce am plecat de acasa, ce ne ofera strainatatea, cat din noi s-a rupt prin dezradacinare, care jumatate nu e completa. Iar noi, cei plecati, ne intrebam mereu: "A fost blestem peste acest popor, sa trebuiasca sa-si izgoneasca fii si fiicele pentru a putea trai o viata mai linistita?". Iar cei ramasi se intreaba: "Este blestem pentru noi, cei ramasi, sa trebuiasca sa inghitim zi de zi alte si alte constrangeri, compromisuri, minciuni si alte injosiri si neajunsuri? Pana cand? Si de ce?".
Iata intrebarile la care nu gasim nici unii, nici altii raspunsuri. Traim vremurile asa cum vin ele peste noi: unii neintelesi si cu dor de casa, altii, neimpliniti si cu dor de mai bine.
Si ma intreb acum: Care era calea cea dreapta? Si de ce nu ne-am nascut si noi intr-o tara din care sa nu trebuiasca sa plecam sa ne fie mai bine sau, daca ramanem acolo, sa nu trebuiasca sa furam si sa ne lipsim de coloana vertebrala, pentru a trai civilizat?
Desigur, nu toti cei ramasi sunt la pamant, dar nervii tuturor sunt incinsi.

Si atunci ascult, de dragul vremurilor trecute, Phoenix. Si-mi aduc aminte de izul Busuioacei de Bohotin si al Tamaioasei, cand muzichia canta si ne veselea, cand stam pana noaptea tarziu, pornind de la discutii simple si ajungand la filozofia vietii, cand inimile noastre inca erau pline de avant si ochii inca erau atintiti spre un orizont pe care vroiam sa-l atingem.
Mi-e dor de drumurile Timisoarei si de strazile Lugojului si ale Timisoarei. Mi-e dor de locurile in care m-am nascut si am crescut. Mi-e dor de tot ce odata am trait. Mi-e dor de toti ai mei, de parinti, de prieteni, de amici si cunoscuti.
MI-E DOR DE CASA!
Dar viata e aproape intotdeauna altceva: viata este ceea ce se intampla cu noi, in timp ce ne facem planuri de viitor (John Lennon). Iar atunci, cand noi ne faceam planuri de viitor, era VIATA. Aceea era VIATA MEA!

sâmbătă, 24 iulie 2010

O vara de asteptare


De-atata asteptare mi s-a copt iubirea.
Sta parguita, sus, pe creanga unui prun
Si de atata vreme imi pierd si ratacirea
Din dimineati cu soare si seri care apun...

De-atata asteptare mi-e ziua vesnicie;
Nici ceasul nu se-nvarte, pe loc parca a stat
Si gandurile-mi nebune imi par zadarnicie
Si inima-mi suspina: tresar cu un oftat...

De-atata asteptare nici apa nu mai curge
Iar vara asta lunga in iarna s-a schimbat,
Ca-n mine asteptarea cu lacrimi simt ca-mi plange
Si ce as vrea sa vina, nu vine, a-nghetat!

Si-mi ratacesc fioruri in zilele cu soare
Si gandul tot la tine ma duce, infrigurat,
Dorintele simtite cu-atata tremurare
Cu ochii-nchisi, visarea in viata am schimbat...

marți, 20 iulie 2010

Drumetul

Drumetul isi tara pasii egali prin colb, incercand, cand si cand, sa-si scuture picioarele ostenite de praful adunat de pe drum. Privirea-i era ratacita undeva in zare, parea ca cauta ceva ce nu mai aparea, ce intarzia sa vina.
Langa el, cu haine ponosite, simple, parca lipsit de asezare in timp si de o varsta cu neputinta de deslusit, un Om. Omul il privea pe Drumet, cumva intrebator, dar, totusi, neinsistent, obisnuit, parca, cu ratacitii. Avea o voce blanda, domoala, fara graba si plina de ingaduinta. Ochii Omului pareau ca stiau toate tainele si privirea lui parca detinea toate raspunsurile la toate intrebarile nerostite ale oricui. Te facea sa te simti bine insotit de o astfel de prezenta.
Drumetul nu isi pusese nicicum intrebarea cand i-a aparut Omul alaturi, pe drum, dar parca era dintotdeauna acolo. Era firesc. Si nu se simtea incomodat de prezenta Lui alaturi. Dimpotriva.
De aceea, isi dadu drumul firesc la gura, ca si cand Omul trebuia sa stie povestea. Dar El, chiar o stia!...

-Am incercat sa merg mai departe pe strada...
-Si?
-Nu am mai putut. Nu era strada mea.
-Nu era strada ta? Adica tu stiai pe ce strada o luasesi?
-Nu stiu. Ma ratacisem la un moment dat. Ajunsesem sa o iau pe o strada care semana cu strada mea, dar, totusi, nu era.

Dupa un moment de tacere si cativa pasi:
- Si ce ai facut?
-Nimic. La inceput nimic. Am continuat sa merg pe ea, in speranta ca undeva voi intalni un indicator si ca astfel sa ma pot intoarce in directia buna, insa am pierdut si timp si energie.
-Aha! -venise vocea Omului si privirea parca i se lumina, uitandu-se, parca, la ceva inexistent, insa vizibil doar pentru El.

Apoi ii spuse:
-Pai mai ai timp sa ajungi la destinatie.
-Da, stiu, dar uite cat timp am pierdut deja.
-Nu conteaza, o iei de la inceput. Energie mai ai? Intreba Omul cu ochi iscoditori, desi era vadit ca El stia totul. Vroia insa sa auda din gura Drumetului.
-Da, insa ma loveste sentimentul esecului. Ma vad ca un pierzator. Ma simt ca un las.
-De ce las?
-Fiindca ar fi trebuit sa ma intorc atunci din drum, cand am vazut ca sunt pe alta strada, dar am mai fost si incapatanat, am perseverat in greseala.
-Da, orgoliul se plateste scump...

Soarele era trecut de amiaza, era pe la orele 2.00-3.00 ale dupa amiezii si incepea sa arunce deja umbre piezise spre pamant. Mai era destul de mult pana in seara. Si era in plina vara. Vara, noaptea nu se lasa atat de repede. Si e si cald...

-Mai ai chef sa-ti cauti drumul? intreba Omul nostru, cu voce blanda.
-Hmmmmm... Chef mai am. Si inca cum! Mi-e dor de strada mea.

Trecura alte minute si pasii celor doi, egali, masurand in continuare colburile, se indreptau inspre ceva. Insa, inspre ce? Caci in acel moment, drumul nu intrevedea nicio curba, nicio raspantie, doar cale.

-Te asteapta multi acasa?
-Toti cei ce cred in mine.
-Si tu crezi in ei?
-Ei mi-au dat speranta de a-i cauta.
-Atunci continua-ti drumul! Casa ta te asteapta, oricat de intortocheata ti-ar fi calea.
-Crezi?
-Nu cred, ci am aceasta convingere! -sclipeau ochii Insotitorului.

In mersul lui, Drumetul aproape ca nu mai constientiza trecerea timpului. Timpul era o masura de care atunci nu avea nevoie. Avea nevoie de o tinta. Avea doar nevoie de Strada Lui.

-Stii, am o stranie senzatie ca, desi pe tine te intalnesc pe drum, parca si tu esti una din persoanele care ma asteapta acasa.
-Si cine crezi ca sunt eu?
-Cel care trebuia sa-mi apara in cale, ca sa-mi aminteasca mie de drumul cel bun. Esti un semn. Nici nu ma mai intreb daca esti real sau nu si nici daca in clipa urmatoare mi te spulberi ca un nor. Tu trebuia sa vii sa-mi spui ca am un tel. Ar trebui sa intind pasul.
-Da, dar mai ai nevoie de alti drumeti, care sa te insoteasca.
-Mi i-ai trimis Tu, Doamne?
-Altfel de ce crezi ca ti-am iesit in cale?

-Spune-mi, Lumina, mai lucesti pentru mine?
-Dar pentru cine crezi ca am iesit?

-Ma voi grabi acasa. Daca Tu mi-ai dat si Drumul si Indicatorul, atunci, eu trebuie sa ma indrept spre Casa... Cu voia Ta!

vineri, 16 iulie 2010

...Si iarasi multumiri...

Da, stiu ca de la o vreme nu am mai scris. Am fost si trasa de maneca si intrebata: de ce nu mai scriu, ce s-a intamplat?

Pai ce sa se intample? Evenimentul pentru care ma pregateam mai de mult, adica nasterea primului meu copil, a avut deja loc. Surpinzator, cu doua luni mai devreme.
Soc, da, soc! Am fost in spital pentru un control de rutina, trimisa de catre ginecologul meu. Ma internasem pentru niste analize: glicemie mare, tensiune ridicata. Urmase sa stau de fapt 2 sau 3 zile, dar dat fiind faptul ca ma internasem joi si ca dieteticienii nu lucreaza in weekend-uri, ar fi trebuit sa urmeze sa fiu externata abia luni. Ei, nu s-a intamplat asa. Sambata seara, pe 12.06, pe la ora 20.00, dupa ce m-au controlat o gramada de medici si m-au asistat la controale o alta suita de moase si asistente, unul dintre medici vine la mine si-mi spune direct, fara sa mai am timp de gandire: "Stiti, dumneavoastra trebuie sa nasteti mai devreme." Ei, pentru asta ma pregatisem deja sufleteste, ca probabil nu in saptamana 40, ci 37 sau 36 ar urma sa nasc si, cu toate ca mi se dadusera in acele zile de spitalizare doua injectii pentru ajutarea maturarii mai rapide a plamanilor viitorului meu nascut, am raspuns ca stiu, ca abia ce mi se spusese ca probabil doar doua saptamani voi mai putea tine sarcina. "Nu"- venise raspunsul medicului, -"copilul dumneavoastra va vani pe lume si mai repede de doua saptamani." "Poftiiiim???" Nu-mi puteam crede urechilor. "Da. E vorba doar de cateva zile sau ORE!" "OREEEEE???" M-am scuturat cuprinsa de friguri, ducandu-mi instinctiv mainile spre cap, apoi spre gura. Mi se facuse frig, foarte frig si incepusem sa tremur din toat corpul. Desi afara erau calduri caniculare, care nici noaptea nu te lasau sa dormi, mie imi era teribil de frig. Vestea m-a socat total.
"Duceti-va sus in salon si sunati-va familia si pe cine mai aveti de sunat. Veti fi operata asta-seara."
Adica aproape imediat, pe loc. Nu puteam inca asimila realitatii spusele lui. Am reactionat automat, ca o hipnotizata. Ma intorsesem apoi in sala de nasteri si am mai avut o singura rugaminte: "Va rog, nu rahi! Nu as mai rezista psihic inca o data la asa ceva. Va rog, faceti-mi anestezie totala."
Nu mai stiu mare lucru ce a urmat dupa aceea. Am semnat hartia pentru operatie, m-au intins, am mai simtit tuburile de oxigen si nu m-am mai gandit decat la apele limpezi, de care mi-a spus Mimi si la el. Atat. Copilul meu a vanit pe lume la 22:23. Marc Patrick. Primul nepotel al parintilor mei.

A doua zi, duminica, la orele 10 am reusit sa ma trezesc. Era o zi frumoasa de vara. Sora Jessica ma trezise cu un zambet drag: "Treziti-va! Soarele luceste sus pe cer atata de luminos si e asa o zi frumoasa!" Eram inca ametita de anestezic. Mai ca nu-mi venea sa fac nimic, nici sa ma spal pe dinti. Inca nu-mi simtisem operatia, insa ma simteam grea. Corpul nu-mi asculta comenzile. Era firesc, fusesem operata. Aveam insa niste dureri ingrozitoare de spate. Adormisem cu acea incordare a muschilor spatelui si nu cred ca am reusit dupa aceea sa ma relaxez. Urmasera apoi ritualurile postoperatorii de refacere. A mers repede, mult mai repede de data aceasta. Nici durerile si nici starile nu erau comparative cu cela traite la 25 ani dupa operatie in Romania si, la fel, nici tratamentele, atat cele medicamentoase, cat si cele umane. Aici aveam parte de o echipa de adevarati specialisti. Team-ul din clinica a fost premiat anul trecut ca fiind ca cel mai bun si competent din land. Nu suporta comparatie cele doua experiente si nici nu vreau sa insist asupra lor. Daca ar fi trebuit sa traiesc acest eveniment in Romania, nici nu vreau sa ma gandesc la ce as fi putut ajunge! Dar de ajuns acum!

De ce nu mai scriu atat de des ca inainte pe blog? Pai vedeti: sunt mama! Si Pati are nevoie mai multa de mine.

Insa nu voi parasi blogul. Ma voi intoarce si voi scrie oridecate ori pot si voi avea ragaz si inspiratie, sau, pur si simplu, dor de scris.
Si va multumesc voua, celor care ma cititi, celor care, chiar daca nu am mai postat zilnic cate ceva, tot accesati zilnic (sau foarte des) pagina mea. Pana la urma, am o legatura de suflet cu acest blog, pentru ca asa cum am spus, e o bucatica din mine. Sunt EU, asa cum simt, asa cum gandesc si asa cum e si lumea mea interioara. Iar de devenit, devin si prin el.