...Si iarasi multumiri...

Da, stiu ca de la o vreme nu am mai scris. Am fost si trasa de maneca si intrebata: de ce nu mai scriu, ce s-a intamplat?

Pai ce sa se intample? Evenimentul pentru care ma pregateam mai de mult, adica nasterea primului meu copil, a avut deja loc. Surpinzator, cu doua luni mai devreme.
Soc, da, soc! Am fost in spital pentru un control de rutina, trimisa de catre ginecologul meu. Ma internasem pentru niste analize: glicemie mare, tensiune ridicata. Urmase sa stau de fapt 2 sau 3 zile, dar dat fiind faptul ca ma internasem joi si ca dieteticienii nu lucreaza in weekend-uri, ar fi trebuit sa urmeze sa fiu externata abia luni. Ei, nu s-a intamplat asa. Sambata seara, pe 12.06, pe la ora 20.00, dupa ce m-au controlat o gramada de medici si m-au asistat la controale o alta suita de moase si asistente, unul dintre medici vine la mine si-mi spune direct, fara sa mai am timp de gandire: "Stiti, dumneavoastra trebuie sa nasteti mai devreme." Ei, pentru asta ma pregatisem deja sufleteste, ca probabil nu in saptamana 40, ci 37 sau 36 ar urma sa nasc si, cu toate ca mi se dadusera in acele zile de spitalizare doua injectii pentru ajutarea maturarii mai rapide a plamanilor viitorului meu nascut, am raspuns ca stiu, ca abia ce mi se spusese ca probabil doar doua saptamani voi mai putea tine sarcina. "Nu"- venise raspunsul medicului, -"copilul dumneavoastra va vani pe lume si mai repede de doua saptamani." "Poftiiiim???" Nu-mi puteam crede urechilor. "Da. E vorba doar de cateva zile sau ORE!" "OREEEEE???" M-am scuturat cuprinsa de friguri, ducandu-mi instinctiv mainile spre cap, apoi spre gura. Mi se facuse frig, foarte frig si incepusem sa tremur din toat corpul. Desi afara erau calduri caniculare, care nici noaptea nu te lasau sa dormi, mie imi era teribil de frig. Vestea m-a socat total.
"Duceti-va sus in salon si sunati-va familia si pe cine mai aveti de sunat. Veti fi operata asta-seara."
Adica aproape imediat, pe loc. Nu puteam inca asimila realitatii spusele lui. Am reactionat automat, ca o hipnotizata. Ma intorsesem apoi in sala de nasteri si am mai avut o singura rugaminte: "Va rog, nu rahi! Nu as mai rezista psihic inca o data la asa ceva. Va rog, faceti-mi anestezie totala."
Nu mai stiu mare lucru ce a urmat dupa aceea. Am semnat hartia pentru operatie, m-au intins, am mai simtit tuburile de oxigen si nu m-am mai gandit decat la apele limpezi, de care mi-a spus Mimi si la el. Atat. Copilul meu a vanit pe lume la 22:23. Marc Patrick. Primul nepotel al parintilor mei.

A doua zi, duminica, la orele 10 am reusit sa ma trezesc. Era o zi frumoasa de vara. Sora Jessica ma trezise cu un zambet drag: "Treziti-va! Soarele luceste sus pe cer atata de luminos si e asa o zi frumoasa!" Eram inca ametita de anestezic. Mai ca nu-mi venea sa fac nimic, nici sa ma spal pe dinti. Inca nu-mi simtisem operatia, insa ma simteam grea. Corpul nu-mi asculta comenzile. Era firesc, fusesem operata. Aveam insa niste dureri ingrozitoare de spate. Adormisem cu acea incordare a muschilor spatelui si nu cred ca am reusit dupa aceea sa ma relaxez. Urmasera apoi ritualurile postoperatorii de refacere. A mers repede, mult mai repede de data aceasta. Nici durerile si nici starile nu erau comparative cu cela traite la 25 ani dupa operatie in Romania si, la fel, nici tratamentele, atat cele medicamentoase, cat si cele umane. Aici aveam parte de o echipa de adevarati specialisti. Team-ul din clinica a fost premiat anul trecut ca fiind ca cel mai bun si competent din land. Nu suporta comparatie cele doua experiente si nici nu vreau sa insist asupra lor. Daca ar fi trebuit sa traiesc acest eveniment in Romania, nici nu vreau sa ma gandesc la ce as fi putut ajunge! Dar de ajuns acum!

De ce nu mai scriu atat de des ca inainte pe blog? Pai vedeti: sunt mama! Si Pati are nevoie mai multa de mine.

Insa nu voi parasi blogul. Ma voi intoarce si voi scrie oridecate ori pot si voi avea ragaz si inspiratie, sau, pur si simplu, dor de scris.
Si va multumesc voua, celor care ma cititi, celor care, chiar daca nu am mai postat zilnic cate ceva, tot accesati zilnic (sau foarte des) pagina mea. Pana la urma, am o legatura de suflet cu acest blog, pentru ca asa cum am spus, e o bucatica din mine. Sunt EU, asa cum simt, asa cum gandesc si asa cum e si lumea mea interioara. Iar de devenit, devin si prin el.