Cand imi e dor de vremurile trecute, mi-e dor de viata mea!

Cand nu mai pot de dorul casei si a vremurilor trecute, caut febrila prin Youtube si accesez Phoenix. Accesez si Colibri si alte multele, dar Phoenix imi spune vcel mai bine de unde vin. E muzica cu care am crescut. E discul - Mugur de fluier - pe care-l asculta tata la pick-up. E muzica ce mi-a intovarasit copilaria. Sunt sunetele care nu le voi uita niciodata. Sunt acordurile pe care mi-am desavarsit si tineretea si linia de care m-am tinut, impreuna cu altii de varsta mea, prieteni, care acum sunt plecati si ei, majoritatea prin alte colturi ale lumii: Canada, Spania, Germania, Argentina, Portugalia, Anglia, SUA, Irlanda si altii de care nu mai stiu de ani si ani nimic.
Altii, putini, au mai ramasa acasa. Ei sunt cei la care ma intorc, ei sunt cei pe care-i caut cand ajung acasa, de fiecare data. Punem aceleasi intrebari: "Ce mai faci?", "Cum o duci?", "Ti-e bine?" etc. Despre familii vorbim, atat despre parinti, cat si despre copii. Abia dupa ce se epuizeaza subiectele superficiale, incepem sa ne spunem dorurile, ofurile, neimplinirile si grijile. Caci, cine nu le are? Vorbim despre dureri, vorbim despre suferinte, despre vise sfaramate, despre evenimentele care ne-au azvarlit vietile in alta parte decat cea in care ne-am dorit noi. Ne inghitim lacrimile si zambim amar si cu ingaduinta vremurilor care ne-au ingenuncheat: de ce am plecat de acasa, ce ne ofera strainatatea, cat din noi s-a rupt prin dezradacinare, care jumatate nu e completa. Iar noi, cei plecati, ne intrebam mereu: "A fost blestem peste acest popor, sa trebuiasca sa-si izgoneasca fii si fiicele pentru a putea trai o viata mai linistita?". Iar cei ramasi se intreaba: "Este blestem pentru noi, cei ramasi, sa trebuiasca sa inghitim zi de zi alte si alte constrangeri, compromisuri, minciuni si alte injosiri si neajunsuri? Pana cand? Si de ce?".
Iata intrebarile la care nu gasim nici unii, nici altii raspunsuri. Traim vremurile asa cum vin ele peste noi: unii neintelesi si cu dor de casa, altii, neimpliniti si cu dor de mai bine.
Si ma intreb acum: Care era calea cea dreapta? Si de ce nu ne-am nascut si noi intr-o tara din care sa nu trebuiasca sa plecam sa ne fie mai bine sau, daca ramanem acolo, sa nu trebuiasca sa furam si sa ne lipsim de coloana vertebrala, pentru a trai civilizat?
Desigur, nu toti cei ramasi sunt la pamant, dar nervii tuturor sunt incinsi.

Si atunci ascult, de dragul vremurilor trecute, Phoenix. Si-mi aduc aminte de izul Busuioacei de Bohotin si al Tamaioasei, cand muzichia canta si ne veselea, cand stam pana noaptea tarziu, pornind de la discutii simple si ajungand la filozofia vietii, cand inimile noastre inca erau pline de avant si ochii inca erau atintiti spre un orizont pe care vroiam sa-l atingem.
Mi-e dor de drumurile Timisoarei si de strazile Lugojului si ale Timisoarei. Mi-e dor de locurile in care m-am nascut si am crescut. Mi-e dor de tot ce odata am trait. Mi-e dor de toti ai mei, de parinti, de prieteni, de amici si cunoscuti.
MI-E DOR DE CASA!
Dar viata e aproape intotdeauna altceva: viata este ceea ce se intampla cu noi, in timp ce ne facem planuri de viitor (John Lennon). Iar atunci, cand noi ne faceam planuri de viitor, era VIATA. Aceea era VIATA MEA!