Povesti de adormit adultii

Uneori ne simtim ca niste neadaptati. Simtim ca societatea ne respinge pt ca nu suntem perfecti. Dar fiecare are aceleasi probleme cu sine. Descoperim in timp ca nu suntem cine ni s-a spus ca vom deveni. Descoperim ca nu suntem nici macar ceea ce ne doream sa fim. Descoperim ca intre ceea ce suntem si imaginea perceputa de altii despre noi e o mare diferenta. Ne intrebam, cine suntem noi, de fapt? Noi nu mai suntem cine ne stim, noi nu mai suntem cei ce ne-am dorit a fi. Suntem un amestec intre ceea ce asteapta altii de la noi si ceea ce putem sau nu putem noi da.
Mi-am propus odata sa scriu despre orologii care sa sparga noaptea in jumatate. Mi-am propus odata sa scriu despre pasari cu aripi de fier. Mi-am propus odata sa scriu despre o iubire impartasita. Am ajuns sa scriu despre lacrimi, despre sperante ca iluzii, despre dorinte ca absurditati si despre viata ca porti inchise.
Am ajuns sa scriu despre gust amar in loc sa scriu despre flori, scriu despre jumatati si franturi de viata in loc sa scriu despre croaziere.
Mi se impleticesc pasii in fiecare zi in diferiti indivizi care nu stiu singuri ce vor de la viata, zmei-paralei ai cuvintelor dar ale caror fundamente faptice le lipsesc. Traim intr-o lume in care ne jucam parca tot mai des si tot mai prost de-a "baba-oarba".
Vedem ca idealurile noastre se indeparteaza pe zi ce trece tot mai mult de lumea noastra. Toate notiunile de dreptate, bunatate, cinste si sinceritate se disipeaza tot mai tare. Dezamagirile pe care le traim zilnic ne tocesc simturile si capacitatile de lupta. Si, in acelasi timp, lumea a invatat sa se minta. Sa se minta si sa minta. S-au obisnuit sa spuna ca sunt fericiti cand se balacesc in intunerici.
Isi imbraca zilnic haina frumoasa si se afiseaza scancind pe scena vietii. In sufletele catora dintre ei se duc lupte si cati dintre ei recunosc asta? Cati au puterea de a-si recunoaste slabiciunea si lasitatea in fata propriei vieti?
E oare echilibrul o utopie??? Incotro se indreapta lumea? Si, mai ales, de ce alearga asa de nebuna? Fugim de noi? De propriile noastre probleme? Ne ascundem de propriul nostru eu? Ce speram sa gasim in lume si ce nu avem in sufletul nostru? De ce ne e teama sa recunoastem cand nu putem mai mult, cand nu stim mai departe? De teama de a nu cadea in ridicol? Care dintre noi este mai tare si care dintre noi are mai mult de castigat: cel ce inchide ochii zambind fals tuturor, aratand ceea ce de fapt nu este, sau cel ce spune sincer:"gata, asa nu mai merge mai departe!". Si de ce ar fi o rusine sa recunoastem ca ne aflam uneori pe drumuri inchise? Credem ca daca nu recunoastem se vor deschide? Ne comportam uneori ca si cand am fi omnipotenti. Dar suntem constienti ca nu e asa. Si apoi ne temem sa ii acceptam pe cei adevarati in jurul nostru. Purtam zilnic masti dupa masti dupa masti si in sufletul nostru plangem de singuratate. Nu stim sa mai comunicam. Nu stim sa NE comunicam. Uitam ca si durerea face parte din omenesc, la fel ca si infrangerea, la fel ca si singuratatea, la fel ca grija si caderea. Uitam ca si esecul e o forma de alegere a caii drepte, una fortata, ce-i drept, dar mai bine o astfel de usa, decat o usa inchisa pe veci. De ce am ajuns sa fugim de noi? De ce ne ascundem propriile identitati? De ce ne e teama? Ca am fost de atatea ori incercati si ca tot de atatea ori ne-a durut? Ce ne doare mai tare: ne doare durerea in sine, sau faptul ca nu ni s-a spus ca o sa ne doara? Ne doare tradarea fericirii? Ne doare surogatul de traire? Ne dor falsele amicitii? Sau propria noastra stare abisala in care cadem cand realizam ca in jurul nostru e doar funingine si spoiala? Ne doare neincrederea in altii sau teama de a spune cu adevarat cine suntem? Sunt ceilalti cei care ne produc durerea sau constientizarea propriei noastre imagini in ochii lor?
Si in tot acest timp, se gasesc indivizi care nu au altceva mai bun de facut decat sa ne bruieze la telefon cu insistenta dorinta de a ne intalni, de a ne face sa pierdem timpul ascultand aiureli pe care ei insisi nu le mai cred. E o ascunzatoare stricata a lumii, e o fuga de sine, o neacceptare si, repet, o spoiala.
Eu nu am nevoie de asta. Decat asa, mai bine nimic, iubit Fat-Frumos!
Si ma gandeam ca decat sa alergi cat de tare poti intr-o directie falsa, mai bine mergi, chiar tarsaindu-ti picioarele grele, intr-o directie buna, in cea care ti-o spune sufletul tau. Si nu stiu daca cineva imi da dreptate...