Prisme

Mai deunazi povesteam cu o prietena despre viata. Despre lucruri care ni se intampla, despre lucruri asa cum vin ele, despre evenimente, trairi, dorinte, realizari etc. Despre viata. E o prietena veche si buna. Simplul fapt ca nu suntem impreuna zi de zi ca inainte si ca distanta ne desparte, nu ne face sa ne ascundem una de alta si am ramas, din punctul de vedere al deschiderii, aceleasi. Am ramas insa inlemnita, la un moment dat, sa observ ca in toti acesti ani in care viata ne-a tinut departe una de cealalta, ea a devenit mai ingradita sufleteste, deschiderea ei spre viata si spre lume a luat tente pesimiste, acre uneori, negative si care, in mod absolut firesc, o duc la randul lor la esec. Era trista, sictirita de propria-i viata in care "nu se mai intampla nimic". Si atunci ma intrebam: cum ar putea sa se intample ceva frumos in viata cuiva, cand deschiderea a disparut si in locul ei a ramas o firida prin care doar alene si arar mai lasa sa razbata cate un strop de lumina, de soare, de speranta? Ma intrebam: unde erau zambetele acelea din nimic, rasetele la orice gluma, oricat de buna sau de proasta era, cheful de viata, spontaneitatea, deciziile ad-hoc de a face cutare sau cutare lucru sau de a merge in cutare sau cutare loc?
In loc sa gaseasca solutii la ce i se intampla, cauta scuze prin care sa-si explice lipsa de initiativa. Eu nu zica ca avem in fiecare zi energia necesara sa incepem ceva nou. Asa ceva nici nu se poate. Si apoi, mai avem nevoie si de continuitate, nu numai mereu de explorarea noului. Insa nu sa ne ingropam in banalitatea cotidiana si sa punem totul pe seama semenilor, partenerului, parintilor, vecinilor, sefului de la serviciu, colegului de birou etc. Fiecare are viata lui. Fiecare are problemele lui. Fiecare are telurile, idealurile, visele, dorintele si durerile lui.
M-am gandit atunci ca poate ca acest lucru tine si de capacitatea de focalizare a fiecarui individ asupra proprieiilor dorinte, asupra luptei de devenire a ceea ce ne dorim sa fim si a capacitatii noastre de lupta impotriva a ceea ce nu vrem sa devenim. Desigur ca nu toti ne nastem egali ca si constructii interne, insa totusi, nu a putut sa nu ma izbeasca tonul total demoralizator si sceptic si prisma prin care privea ea acum viata. Era ea, prietena mea, si totusi, parca nu mai era ea.
Am preferat sa nu raspund e-mail-ului. Dar am ramas cu un gust amar.
Ce se intampla in timp ce inaintam in varsta? Ne acrim? Ne plictisim? Nu mai gasim puterea de a rade? Nu ne mai gasim pe NOI? Unde se pierd toate aceste dorinte, unde ramane elanul? Ce mai reprezinta pt noi lupta? Pt noi - ma refer pt fiecare in parte. Si cine ne spune incotro sa ne indreptam cand nu mai vedem calea? Cati dintre noi asculta de vocea launtrica? Cati dintre noi isi dau frau liber imaginatiei? Cati dintre noi mai pastreaza in sine copilul de odinioara? Cati dintre noi cauta mereu solutii noi in momemtele de impas si cati renunta luati de val? Si inca o intrebare? Cati dintre noi realizeaza momentul din viata in care ne intalnim cu fatalitatea, cu inevitabilul, cu soarte, cu destinul? Ce facem in fata destinului? Intalnim mereu si mereu noi persoane. Cati dintre noi suntem dispusi de a ne schimba? Cati dintre noi suntem dispusi de a ne accepta propriile greseli atat fata de altii cat mai ales fata de noi insine? Nu este nici o rusine sa gresesti. Nu este nici o rusine sa ai esecuri. Este insa de plans cand nu mai vrem sa ne ridicam, sa incercam sa reparam ce am facut gresit, sa analizam problemele "la rece", chiar daca subiectivismul dintre noi ne da in mod inevitabil tarcoale.
Pt ca eu raman, asa cum am mai spus, la ideea ca, singura lupta pe care o poate castiga omul este lupta cu el insusi. Restul nu-si au rostul. Daca fiecare ar castiga macar 10% in plus din luptele cu sine, lumea ar fi cu siguranta mai luminoasa si am putea privi cu mai multa incredere semenii cat si viitorul. Am fi mai constructivi. Nu ne-am mai impiedica in acele bariere pe care tot noi ni le punem, ci am lupta sa le depasim. Si am fi surprinsi cand ne-am da seama ca acele bariere erau doar in mintea noastra, ca noi am fost cei care ne-am pus de atatea ori piedici, noi am fost cei care am purtat raspunderea cantitatii noastre de fericire.
Poate sunt o idealista, poate acestea sunt doar semnele unei naivitati si ale unui infantilism incurabil ce salasluieste in capul meu, poate ca e azi doar o zi fericita, fara un motiv anume, dar azi, asa gandesc. Nu-mi atribui intelepciuni caracteristice marilor filosofi. Eu nu spun decat ceea ce poate spune o fiinta ca mine, intr-o zi de inceput de februarie, cand nici soarele nu s-a aratat pe cer, care nici pe iubit nu-l are aproape sa-l poata mangaia, saruta sau sa danseze macar pt el, dar care in astfel de zile nu vede decat iubire si lumina... Am nevoie de ochelari?