Way back into love

"Ti-o trimit pe Carla sa te ia. Vine cu barbatu-sau. Sa fii pregatita!"
Eu eram pregatita deja de o luna. Bagajul nu il mai desfacusem. Ramasese pe partea libera a patului dublu din dormitor. Puneam acolo mereu cate inca un articol de imbracaminte, pt cand era sa plec. Adunasem fotografiile, pt ca i le promisesem. Am spus ca aduc tot ce pot cu mine. Tabloul de pe peretele din sufragerie, pe care il pictasem acum 3 ani in vara, ma gandisem sa-l duc cand duceam si restul de mobila, cand lichidam apartamentul.
Devenise universul meu. Ma hraneam din el si se hranea din mine. Coexistam. Era o simbioza. Ne serveam drept hrana unul celuilalt. Dadeam ce puteam si cum puteam, ba intreg, ba trunchiat, uneori plin de frustrare, alteori plin de temeri, dar, de mai fiecare data, plin de dorinta. Si ne intrebam mereu: "Oare in realitate cum ar fi?"
Traiam cu gandurile doar, cu simtirea. Nu aveam alte alternative. Sa ne atingem era cu neputinta. De aceea, imaginatia a devenit mai importanta decat realitatea. Ne cufundasem in fantezie, devenind a doua noastra natura. Traiam virtual, precum in filmele Sci-Fi. Ceea ce nu aveam la indemana erau masinariile de produs holograme. Doar fictiunea ne ajuta.
Pt mine era ca un exercitiu al creierului. Eram pusa mereu si mereu in situatii noi. Le-am acceptat cu foarte mare usurinta. Eram avida de viata, de traire, de evenimente. In lumea imediat inconjuratoare mi se parea ca se plimbau monstri de beton gri, impenetrabili si neinteresati. Nu aveam ce reflecta. Nu puteam primi nimic inapoi din ce dadusem. O suprafata mata, poroasa, nu reflecta lumina. La fel, mediul unde traiam, nu numai ca nu producea lumina necesara mintii mele si/sau sufletului meu, ci si mai mult decat atat, nu era in stare nici sa ma sustina in viziune. Eram pe un teren arid de prea multa vreme. Ma secatuia de puteri. Nu puteam nici macar incolti sub uscaciunea terenului, darmite inflori. Nu era lumea mea. Erau atata de putine lucrurile pt care ma bucuram: un rasarit de soare, un tril de pasari, lucruri simple. Dar, aceste lucruri simple le gasesti oriunde in lume.
In ultima vreme ma intrebam din ce in ce mai des, daca asta este lumea in care imi doream sa traiesc. Si de fiecare data am ajuns la aceeasi concluzie: NU!
Vroiam sa traiesc, vroiam sa iubesc, vroiam sa daruiesc. Aveam atatea de daruit! Dar nu poti darui mereu si mereu ceva cuiva care nu este in stare nici macar sa inteleaga ce ai tu de dat. Nu, categoric, nu era lumea mea.
Dar ce aveam sa fac? Oricum, o schimbare era imperios necesara. In ce directie? Ideea noua ma ajuta sa merg mai departe. Imi usura viata, dar viata interna. Ma regaseam in el. El ma facea sa intru in lumea mea. Intraseram cu atata usurinta amandoi in noile noastre roluri incat la un moment dat aproape ca crezusem ca era adevarat.
DAR: orice realitate a fost mai intai o idee. Iar eu simt nevoia sa merg pe acest fir al ideii. Imi urmez instinctul. Fac ceea ce simt. Iubesc. Traiesc. Visez. Si merg mai departe. Undeva, drumul asta ma va duce!