Drumuri si iubiri

Unele iubiri se destrama ca un abur usor si se transforma simplu in amintiri, fara remuscari, fara dureri, fara reminiscente. Se descompun liber si incet, ca si cand rostul pt care s-au intalnit cei doi deja s-a desfasurat. Scopul intalnirii lor a fost atins. Si, undeva, Dumnezeu vegheaza asupra sufletelor care s-au gasit spre a se desparti. Nu se stie niciodata de ce a trebuit sa fie asa. Nu se stie niciodata unde pleaca dragostea atunci cand pleaca. Nu se stie niciodata daca se va mai intoarce vreodata acel sentiment. Se destrama pur si simplu, ca un fum lasat in aer, ca o imbinare a culorii din penel cu apa in care intra. Se dizolva, se risipeste si nu stii uneori daca ai iubit culoarea, penelul sau pictorul. Nu stii niciodata daca ce ai simtit tu a fost exact ceea ce a vrut celalalt sa creeze din tine, sau s-a creat pur si simplu, prin contact cu el. Nu stii la un moment dat daca il iubeai pe el, sau daca te iubeai pe tine, pt ca te facea sa te simti astfel. Nu stii daca ideea de efemer sau ideea de continuitate te-a "prins". Nu stii nicodata ce e in sufletul celuilalt dupa despartire: e ura, e un gol imens, e negura sau e tristete. E poate indiferenta? E dezamagire ca nu ai fost tu altfel? Uneori nu stii nici macar ce e in sufletul tau. Si uneori nu stii nici tu daca ai fi putut merge mai departe.
Unele iubiri se termina ca si cand asta ar fi fost rostul lor: sa se termine. La unele dureaza mai mult despartirea decat iubirea in sine, idee ca l-ai avut pe celalalt. Sau, l-ai avut? Sau nu?
Uneori nu stii daca diferentele dintre voi v-au atras sau daca tocmai acestea au dus la despartire. Uneori nu stii decat ca ai simtit ceva si uneori ti-e ciuda sa descoperi ca nici tu nu stii ce s-a intamplat cu tine in acele momente. Stii ca nu mai erai tu, asa cum te stiai, nu mai esti rational, rece si calculat. Iti descoperi vulnerabilitati pe care ai vrut mereu sa le ascunzi. Si atunci, pierderea doare mai tare tocmai prin confuzia creata in tine: ai iubit? Si daca da, de ce e ea/el imperfect/-a? Se zbate ratiunea sa faca lumina in detrimentul inimii care uneori sufera. Si uneori nu stii daca ce ai iubit a fost persoana sau imaginea cu care ai vrut tu s-o invesmantezi. Impasul te enerveaza.
Exista iubiri care se destrama ca si cand nu ar fi fost. Iti dai doar seama ca nu mai ai ce sa cauti in joc. Ca orice prelungire ar fi inutila. E ca si cand se ridica cortina pt aplauzele finale si-ti dai seama ca aceea a fost scena finala, ca acum trebuie sa paraseasca toti actorii scena.

Dar exista si iubiri recursive.
Traim cu dorinta de a iubi, cu dorinta de a intalni iubirea care sa dureze, dar uneori nu stim ce sa facem pt ea. Rupem relatii, facem totul pt a le strica, inventand uneori mai mult pt noi, ca sa avem noi in ochii nostri o scuza ca nu a mers, tot felul de motive. Din teama de esec? Din teama de implicare? Din teama de a nu ne fi descoperite vulnerabilitatile? Dar cine ne-a promis noua ca viata ne va fi asa cum am dorit? Viata nu este un concert la cerere. Daca vrem sa traim, trebuie sa ascultam concertul care ne-a fost dat, iar daca vrem sa timen pasul, trebuie sa incepem macar prin a-l fredona. Altfel ne simtim straini in propria noastra viata, Unde sufletul nu mai are nimic de spus si ne ascundem dupa ratiuni care nu fac nimic altceva decat sa caute zi de zi si minut de minut motive pt care lucrurile nu merg. Ajungem sa ne justificam in fata noastra cu false judecati. Fugim de ce simtim, inventam povesti, cream alte explicatii si actionam tampit.
Durerea e ca un urma achizitionarii unui astfel de esec, tot noi, cei care l-am construit, suntem cei care ramanem cu un gust amar. Ne reorientam cu sclipirea noastra de inteligenta spre alti licurici. Lasam lumini in urma pt a cauta chibrite semi-arse carora vrem sa le dam iarasi foc.
Nimeni nu a spus ca viata e simpla. Si nimeni nu a spus ca nu vom avea de rabdat.

Ceea ce nu stiu eu insa, este ca nu stiu inspre ce tarmuri mi se vor indrepta mie pasii. Daca veti afla intr-o zi, va rog sa-mi spuneti...