Surogatul de adevar

Si ea se intoarse spre el cu o privire plina de amaraciune si durere, care luasera locul luminii sale din ochi de pana atunci. Ii venea sa plece in lume, sa uite de toate, dar cum sa uite de ea insasi? De tine nu poti sa scapi, orinde te-ai duce si orice ai face.
Se simtea prizoniera a unei dureri pe care nu o meritase. Se simtea tradata, inselata, folosita ca o papusa ieftina. Si ii daduse doar tot te avusesese ea ma bun in ea. Ii daduse dragostea ei. Ii daduse timpul ei, gandurile ei, viata ei. Isi facusera planuri impreuna, dar ea vedea acum ca erau doar planurile ei. El nu o iubea. Sau nu asa cum trebuia. Daca o iubea, nu o mintea. De ce ii trebuia ei astfel de durere? Nu ii erau de ajuns toate cele pe care le traise pana atunci? Nu ii era de ajuns ca viata ei si asa era in raspantie? El ii daduse aripi pt o vreme. Dar de ce i le daduse? Mai bine nu ar fi facut-o, decat sa se foloseasca de o minciuna. Intorcandu-se, vazuse alceva decat pana atunci. Si, totusi, nu putea sa nu-l iubeasca. Erau sentimentele inca prea puternice. II iertase in sufletul ei pt toate greselile lui, pt toata invalmaseala de minciuni in care se incurcase ca intr-o panza de paianjen. Ea nu mai stia acum cine era el. O iubea? O iubise? Stia el, mai inainte de toate, ce simte pt ea? Incerca el macar sa descopere in sine granita dintre micnciuna si adevar? Nici el nu se simtea bine. Lucrul acesta era cert. Si doar ii placea atata sa aibe dreptate. Dar, de data aceasta, nu avea. Ii parea rau acum pt ce facuse, dar se afla intro profunda disonanta cognitiv-afectiva. Nu stia nici el incotro. Era complet confuz. Avea remuscari? Ii parea rau? Era o stare de disconfort pe care o resimtea si nu era sa intremeze nici macar o scuza. Ce scuza sa gaseasca? O scuza gasesti cand gresesti pur si simplu, dar nu poti evoca o scuza cand gresesti deliberat. Iar ea stia asta. A fost prea de tot, a fost prea mult, a fost peste puterile ei, oricat l-ar fi iubit. Si, la naiba, chiar l-a iubit!!! Il iubea inca. Dar o iubire ce doare.
Lui ii era ciuda pe el. Chiar se intrebase si el, cum putea fi atata de prost? El, in toata genialitatea lui sa faca astfel de greseli tampite.
Se crease la un moment dat intre ei o intelegere tacita, era o anume liniste, era o anume incredere, era pace. Dar toate acestea erau cladite pe o minciuna. Era placut, dar nu era real. Nu din partea lui. In timp ce el se putea bucura cu adevarat de dragostea ei, ea se bucura doar de cuvintele lui. Ea dadea dovezi, el facea afirmatii. Pana cand, intr-o zi, facuse o afirmatie care nu se mai potrivea cu nimic din acel joc. Atunci aparuse explozia. Se descatusasera toate intrebarile pe care ea le mai avea de lamurit cu privire la el. Nu mai putea sa stea ca o oarba si sa asculte tot ce ii turna el. Lucrurile nu se mai legau. Era o stare grea, tensionata. Iar ea nu se putuse abtine sa nu izbucneasca. Si pe buna dreptate. Era necesara o lamurire. Ea nu era genul de persoana care sa traiasca in dubii. Ea vroia lucruri limpezi. Nu era si asa o experta in aparitii teatrale, dar lasase sa curga cascada de vorbe din ea, spre a-si elibera naduful. Nu mai avea nevoie nici macar de control, desi incerca sa se ordoneze. Ii reprosa totul, toate neclaritatile ei de pana atunci, toate intrebarile care o sfredelisera de-a lungul timpului si se intreba: oare cum avea sa sfarseasca? Pt ca cine incepe cu o minciuna, undeva trebuie sa se sfrseasca.
Ce se intampla cu el? Nu mai era stapanul propriei sale vieti? Ce dorea el de fapt? O iubea? Nu mai stia nici el. Nu putea nici el sa-si raspunda la asemenea intrebari. Si pt el era prea mult, desi stia clar ca el era cel care decalnsase avalansa. El a fost initiatorul bulgarelui. Iar acuma s-a surpat totul. S-a dus dracului! Si, evident, cu stricaciunile de rigoare. Nici nu avea dreptul sa se mire de aceste rezultate. Erau doar faptele lui. Nu avea destula incredere in el ca ar fi putut-o cuceri de la inceput daca era el insusi? Daca nu o mintea? Era atras de imaginea ei de cum o vazuse. Altfel nu ar fi abordat-o. Petrecea ore in sir cu ea, incercand s-o cunosca, s-o invete, s-o descopere asa cum e ea. Iar ea s-a dat, s-a daruit lui. Pt ca il vedea atat de flamand de ea. Iar ea avea nevoie sa se daruiasca. Ea avea atata de daruit, o gramada de iubire!!!
Erau tornade acuma in capul lui. Nu o mai putea suporta auzindu-i reprosurile. O blocase, renuntase la ideea de a mai comunica cu ea. Probabil avea nevoie de timp pt el. Poate ca trebuia sa se linisteasca si el. Probabil ca tocmai ajunsese timpul sa se intrebe ce vrea el? Ce asteapta el de la viata? Atat de tanar nu mai era. Insa simtea ca vrea sa traiasca. Avea impresia la un moment dat ca nu stia nici macar cum. Si, Doamne, era atat de simplu: el trebuia sa fie doar EL. Pt ca ceea ce el nu reusea sa vada, vazuse ea. Ea il iubise pe el, asa cum nu credea el ca este. Insa acum problema era ca el nu se acceptase. Ii era rusine sa accepte acest lucru. Ea era demna de iubire asa cum era, iar el credea ca va fi demn de iubire asa cum nu era. Cata nesiguranta si cata pierdere!
Ei ii parea rau si inca il iubea. Dar trebuia sa-l lase sa se regaseasca. Ea il vroia pe EL, nu o imagine contorsionata. Ea cerea viata, nu un surogat...