Stateam zilele astea si ma gandeam la complexitatea firii umane. "Inutil!" - ati zice voi. "Asta stim si noi!". Da, dar tocmai pt ca este o complexitate, nu exista niciodata ceva, care, daca este adaugat, sa o intregeasca. Nu, este doar o adaugire. Daca vreti, puteti sa o numiti divagatie, dizertatie sau cum va mai vine la indemana.
Ma gandem bunaoara la mecanismele nevazute care detemina comportamentul uman. Ma gandeam la behaviorism, ma gandeam la cauzalitate, ma gandeam la cenzura, precum si la interactiunea dintre afectivitate si dorinta reflectarii propriei imagini asupra celorlati.
Gasisem iarasi si imi reamintisem insemnatatea celor doua emisfere cerebrale si chiar ma dusesem pana ca recitirea definitiilor sistemului limbic, si facusem libere analogii avand ca suport constatarile din viata reala.
Am ajuns sa rasfoiesc pagini despre dominantele cerebrale, pe care, recunosc, nu le-am mai rasfoit cam de multisor. Si asta nu pt ca nu mi-ar fi trezit deloc intereseul, dimpotriva, ci doar pt faptul ca eram atata de cuprinsa in corvoadele mele sociale cotidiene, incat abia mai avusesem timp sa ma gandesc mai profund la anumite lucruri care chiar mi-ar fi facut placere. Am redescoperit acum aceste placeri, pt ca, intamplator, situatia in care ma aflu, imi permite acest lucru: umplerea timpului cu idei.
In fine...
Asa dupa cum spuneam, ma intorsesem si la alt lucru pe care il iubeam: desenatul, pictatul.
Postasem acum cateva zile, la unul din articole, o pictura suprarealista: The Temptation of St. Anthony a lui Dali. In acelasi timp, cautasem din interes si exprimari ale cubismului: clar, Picasso. (Asta nu are mare legatura cu ce vreau sa subliniez, e doar un punct, o idee.)Contemporani si totusi atata de diferiti, celebri amandoi, au marcat istoria artelor prin lucrarile lor.
In fine, asta probabil ca ar fi avut rolul unei note introductive...
Candva spuneam ca mi-ar fi placut sa ma fi nascut la inceput de secol XX. Mie mi se pare ca a fost una dintre cele mai indraznete si pline de avant perioade. Si nu numai inceputul secolului XX, cat si dovezile aparute pe la mijlocul acestui segmet de timp, lucru care nu are voie sa omita si aselenizarea.
Iar dezvoltarea asta a avut loc nu numai in ceea ce priveste arta si stiinta, ci chiar intreaga imagine despre viata.
Cat priveste dezvoltarea psihologiei, chiar nu mai trebuie amintit. Revolutia a avut loc pe parcurs. Ea s-a nascut din evolutie, din necesitatea de adaptare. Si nu e de mirare cum un Freud sau un Jung au reusit sa faca atata zarva, dar si lumina prin interpretarile lor.
Ma gandeam doar ca (ma rog, in mintea mea profana), omul, evoluand, incerca sa dea alt aspect naturii sale animalice. Isi punea mintea la contributie, crea, inventa, adauga, inova, schimba, si chiar purta razboaie. Era o sete de stiinta. Era o sete de afirmare, de descoperire.
Chiar asa cum a fost nazismul si chiar asa cum au fost ideile lui Hitler sau ale staff-ului nazist, trebuie, totusi, sa acceptam ideea arianismului si ca pe o dorinta de experimentare. Trista si macabra, sadica si deloc laudativa pt speta umana, insa noi am fost proprii nostri cobai, platind cu sange si viata evolutia, respectiv dorinta, ideea de evolutie.
Ulterior, desi aceasta pornire animalica de a domina si controla nu a fost stinsa, ea definindu-ne pe noi ca indivizi capabili de a merge inainte si prin asta dovedind doar faptul ca intr-adevar cele doar treizeci de procente din totalitatea capacitatilor noastre le exploatam (oh, ar fi bine daca ar fi atatea, desi dupa parerea mea e mult mai putin!), incercarcam sa mergem mai departe.
Postbelic, agresivitatea bruta este inlocuita cu un fel de agresivitate aristocratica, ascunsa in spatele manierelor elegante. Razboaiele reci, scepticismul, istoria spionajului, evolutia stiintei si tehnicii odata cu introducerea cipurilor si a dezvoltarii accesului la informatie prin internet si toata aceasta suma de factori, duc la o schimbare de manifestare a agresivitatii.
De pilda, asa, pe intelesul tuturor, daca inainte un barbat vroia sa-si arate superioritatea asupra unei femei, o miscare de mana si o punea jos. Evident, necavaleresc gestul, insa haideti sa recunoastem, absolut real. In ziua de azi, aceasta palma se materializeaza astfel: "Uite, bai, ce diploma am!" sau: "Vezi ca dintre noi doi, tot eu castig bani mai frumosi!". OK, nu am absolut nimic de comentat. Dar de aici si pana la dominare, respectiv supunere, mai e mult. Exista, clar, diferente. Dar de ce intram noi mereu in cursa de a fi primii? Ce ne mana pe noi din urma? Care sunt mecanismele care ne dau branci sa actionam asa si nu altfel? Nu suntem, cumva, inca primate in ceea ce priveste afirmarea si confirmarea propriilor noastre capacitati? Chiar nu observam ca, inainte de a accepta pe cineva, il cantarim daca e mai bun, mai slab, mai destept, mai prost, mai frumos, mai hidos decat noi? Si lista poate continua. Iar apoi intrebarea se pune: chiar il acceptam? Sau e doar un fel de resemnare in fata realizarii a ceea ce am descoperit fata de ceea ce am sperat noi sa descoperim: oameni fantastici, super-eroi, super-femei s.a.m.d., cu care sa ne luam la intrecere sau sa ne ascutim spadele mintii.
Eu cred ca am uitat sa contemplam. Eu cred ca am uitat sa ingaduim altuia sa fie altel decat noi. Si asta de teama de a nu ajunge celalat sa ne domine. Eu cred ca, uneori, din atata goana, am uitat sa fim noi insine. Si, mai rau, am uitat cum e sa ne acceptam pe noi insine. Chiar unii dintre noi poarta mereu cu sine un razboi. Acea agresivitate mocnita care s-a transformat in mod de trai. Trebuie sa dovedim ca putem si singuri. Dar oare nu tocmai acest mod de a aborda lucrurile ne duce pe noi la carente de comunicare? Sa nu uitam, pacea exterioara are mai intai nevoie de pace interioara. Iar asta inseamna echilibru si acceptarea de sine, care aduce automat si acceptarea celorlalti. Inseamna deschidere si nu intoleranta. Inseamna intelegere.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Aici imi puteti scrie ce ganditi. Va rog, simtiti-va liberi...