Linii de demarcatie

Cum zilele noastre stau sub semnul virtualului, al accesului rapid la informatie si a miscarii rapide de evenimente, a posibilitatilor trierii dupa bunul plac al semenilor si in functie de imaginea noastra despre perfectiune in ceea ce priveste viata de relatie, respectiv partenerul de viata, am si eu o experienta destul de bogata in aceasta privinta.
Acum sa stabilim criteriile mele: cel mai tare ma intereseaza inteligenta. Inteligenta ca punct de plecare in comunicare si ca piatra de temelie in viitoarea relatie. Scuzati-ma, dar chiar nu-mi pot imagina continuarea la o viata in care partenerul imi va spune in fiecare zi cat de palpitanta e munca la banda in fabrica in care lucreaza din momentul cand a fost notata prima zi de lucru in carnetul sau de munca sau ca unde ii sunt chilotii, ca el niciodata nu-i gaseste. In primul rand, asa nu mi-o pot deloc imagina.
De asemenea, nu ma intereseaza sa aud o abordare de genul: "Hei, sexy, nu ai vrea sa ne intalnim si noi o data, asa, sa vedem cum ne potrivim impreuna?". In acest caz "potrivirea" se traduce cu "culcatul". Thanks, but no thanks!
Iubesc dinamismul, provocarea dar nu haosul existential!
Asaaa. Deci, am stabilit odata partea cu inteligenta. Acum urmeaza partea de aspect. Este aceasta persoana ingrijita? Are grija de imaginea sa? Nu am fost niciodata iubitoarea metromanilor, sa fie clar. Un barbat e un barbat si asa trebuie sa ramana. Efeminatii nu isi au locul in tiparele mele. Dar asta nu inseamna ca burta de bere il face mai barbat. Si sa stiti ca nici pt un Waschbrettbauch (abdomen plin de muschi - in traducere absolut libera) nu ma dau peste cap. Nu. Pt mine este de ajuns sa stie sa fie suficient de barbat incat sa realizeze ca nu eu sunt cea care trebuie sa faca treburile brute intr-o gospodarie sau sa car de nebuna sacosele pline cu mancare in timp ce el devoreaza ultimul meci de fotbal sau nu stiu ce alta emisiune sportiva impreuna cu prietenii sai. La fel, nu trebuie nici sa faca tur de forta cand suntem impreuna undeva si nici sa sara demonstrativ de la trambulina de 10 m tragandu-si abdomenul si asteptand ca acel salt sa fie cumva, daca se poate, deja asteptat in ochii tuturor purtatoarelor de sutien de pe acel strand. Nu, hai sa fim seriosi, nu am nevoie de maimutareli in public.
OK, acum vin aspectele de comportament in relatie. Chiar credeti ca daca promiteti de la inceput sarea si marea, ma voi multumi sa va cred doar pt spuse? Nu credeti ca ar fi de asteptat si o confirmare a celor rostite de voi? Oricat de modeste ar fi asteptarile unei femei, tot nu se va mai multumi doar cu vorbe.
Acum alt aspect. Cineva imi spunea de arta de a sti sa te vinzi. Scuze, chiar trebuie sa ne vindem??? Probabil ca sunt prea putin precupeata pt asta si probabil ca dotarea mea intelectuala e deficitara la punctul marketing uman. Dar eu prefer totusi cunoasterea. Iar spun ceva ce nu trebuie? Uuuups!
Stiti, chestia asta cu a sti sa te vinzi mi se pare una dintre cele mai mari gogomanii ale ultimului timp. Dar apropo de chestia asta - acum trebuie sa fac o paranteza - am vazut nu de mult odata un afis: " Fake is the latest fucking trend and everyone seems to be in style" Am ras, desigur, dar era un ras amar. Chiar atata de departe am ajuns cu propria devalorizare??? Dom´le, sa fie clar: eu nu ma vand! Eu nu ma scot la mezat. Eu sunt o persoana in carne si oase si acelasi lucru il consider si despre voi, indiferent ca sunteti femei sau barbati. Daca era vorba de vanzare, atunci am fi putut vorbi de Hollywood, unde se vinde talentul, look-ul si charmul. Dar eu vorbesc aici de viata de relatie. Ce naiba vreti voi sa vand eu aici??? Ce nu pricepeti? Odata si odata vom fi satui de acele masti pe care ni le tragem, ca doar nici festivalul de la Rio nu dureaza 365 zile pe an! Iar voi vreti chestia asta zilnic. Nu se poate! Haideti sa fim rezonabili!
Aha! Ok. Unii dintre voi cauta o relatie. Buuuun! Dar cand esti intr-o relatie, ce faci tu? Care crezi tu ca e datoria ta ca relatia sa devina viabila, stabila, sa aibe cursivitate, sa se devolte? Hm... aici e o problema. Majoritatea nu stiu sa afiseze ce au de dat. Unii chiar nu stiu ce au de dat. Se incurca in propriile sentimente, in propriile temeri. Altii, mai rau, afiseaza ceea ce de fapt nu sunt, incercand sa salveze anumite imagini pe care au incercat sa le creeze in mintea ta si sa actioneze conform dorinteler tale, sau pt ca tu sa actionezi conform dorintelor lor. Ma intreb: au aceste persoane curajul de a fi ele insele? Ca doar nu suntem aici la plutonul de executie, nimenui nu i s-a taiat capul pt ca nu intrunea toate conditiile mult-asteptate de catre cineva. In fond, viata se rezuma si la a ceda, nu numai la a emite pretentii. Compromisuri exista peste tot. Si atunci, cum sa ne ferim de compromisuri tocmai in viata de relatie?
Mdaaaa... Prea multe criterii cand e vorba de apreciere si de autoapreciere. E drept ca nu e usor sa te descrii singur, e drept si ca intervin anumite stangacii, timiditati, temeri si impasuri cand suntem pusi fata in fata cu celalalt si unde mai pui ca si in fata noastra insine, a unei imagini pe care suntem constienti ca o cream. Dar totusi, in fond si la urma urmei suntem oameni! Ce? Ne e rusine sa admitem ca ne-am ingrasat 3 kg in ultimele 5 saptamani sau ca avem un inceput de calvitie, sau ca la serviciu nu suntem cei mai tari, ca sunt altii mai buni si asa mai departe? De ce? Bun, acum nu trebuie insa nici sa pedalam la nesfarsit pe lista noastra de nemultumiri. Cel din fata noastra am dori sa-l avem ca prieten, ca iubit, ca partener caruia sa-i impartasim atata cele bune cat si cele rele, si nu sa-l tinem pe rand ba pe post de fan al talentului nostru in teribilisme, ba ca psihoterapeut. Ca aceste roluri vor fi imbracate in timp, pe rand, benevol de celalalt, e o alta treaba. Asta face parte din rutina vietii. Dar hai sa incercam sa nu-l transformam intai in divinitate si apoi in cimitirul plangerii.
Oricat am vrea noi sa grabim o relatie, ea se va desfasura DOAR in ritmul sau real. Orice prelungire falsa de emotii sau orice salt peste anumite etape, e doar o imagine deficitara creata de noi si care duce de regula mai degraba la destabilizarea relatiei decat la cimentarea ei. Acele nesfarsite "Te iubesc"-uri se numara la sfarsit prin realitatea momentului. Se simt cele care erau spuse intr-o doara si cele care chiar isi aveau locul in timp.
Nu stiu, stiti, mi s-a intamplat si mie sa intalnesc in viata barbati pe care initial, din nu stiu ce motiv, chiar nu-i credeam capabili de sentimente stabile, sincere sau profunde. Ii consideram superficiali. Nu aveam nimic de comentat la ei (la unii), dar atata, credeam ca nu se poate intampla nimic mai mult intre mine si persoana respectiva. Dupa luni de zile (sau ani) am constatat ca persoana despre care vorbesc nu era deloc superficiala si ca atunci cand imi spusese ca are intentii serioase, chiar avea. Desigur, mi s-a intamplat si contrariul. Dar revenind la prima categorie, m-am bucurat de fiecare data sa constat ca am stat de vorba cu persoane reale. Ca spusele lor au fost chiar gandite si intentionate si nu doar scenarii menite sa ma cucereasca.
Greu de cernut in aceasta busculada virtuala ce e real si ce nu. Cel mai adesea, tot timpul este cel care ne arata calea.
In fond, totusi, as vrea sa cred ca cei mai multi dintre noi cautam OAMENI REALI. Eu, cel putin, DA!