sâmbătă, 27 februarie 2010

Intrebare

Intr-o lume in care nimic nu mai e frumos, sa stii sa cauti in sufletul tau si sa scoti la lumina ceva frumos e ca si cand Fecioara Maria l-ar naste pe pruncul Iisus din Duhul Sfant.
Este, oare, aceasta Dumnezeirea, samburele de Dumnezeu pe care-l purtam cu totii in noi?

vineri, 26 februarie 2010

Fotomodelul (probabil capitolul intai)


Ziua se intindea frumos pana la orele trei ale dupa amiezii, cand ea stia ca trebuia sa fie la sesiunea foto. Era alteori deja obosita cand ajungea acasa de la sedintele fotografice, insa pt ca ea stia ca daca vroia sa castige ceva, trebuia sa se speteasca, o facea de fiecare data cu profesionalism. Toti credeau ca o cariera de model e floare la ureche. Ea insa stia ca nu e asa. Cine priveste din afara vede doar frumosul. Momentele de incordare, curele de slabire, uneori noptile nedormite de la te miri ce premiere, o faceau uneori sa se simta sleita. Se bucura insa, sa-si vada chipul sau trupul in vreo revista sau chiar pe panourile mari ale oraselor. Facuse in ultimul timp si reclama. Isi castigase deja renumele si, ca atare, sumele ce le incasa din acest lucru nu mai erau neinsignifiante. Acum isi putea permite orice, dar timpul o cam ingradea. Alergatura dintr-un oras intr-altul, contractele, spectacolele de moda, sedintele foto, intalnirile cu diversi creatori cat si dorinta ei de a mai avea inca o viata privata - de care insa, din pacate, nu prea avea timp - o faceau sa se simta ca intr-un carusel ametitor.
Se putea spune ca-i sta lumea la picioare. Paparazzi erau acum si pe urmele ei, desi nu era ea chiar atat de celebra ca si primele mari modele ale lumii, dar timp inca mai avea. Era in ascensiune iar tot ce se intamplase in viata ei in ultimele optsprezece luni ii arata ca poate, ca are cu ce si ca toate caile ii stau deschise.
Era tanara si, in ciuda varstei ei, traise deja o gramada.

Saptamana trecuta la Monte Carlo, un armator grec ii ceruse mana. O amuzase cererea, el fiind cu aproape un cap mai scund decat ea, 32 ani mai in varsta, insa cu o avere considerabila.
Vara trecuta ii facuse curte un descendent de vita nobila, dar cu averea cam pe duca, mare amator de jocuri de noroc si nelipsit client prin cazinouri. O prezenta agreabila, dealtfel, dar cu care ea nu avusese de gand sa-si lege viata. "Mai am timp" isi spunea mereu. Si avea dreptate.

In primavara trecuta nu avea nici o idee ca peste cateva luni viata ei va arata atata de diferit. Se gandea ca va merge pe cariera de model, insa nici ea nu crezuse ca ajunge atata de departe. Si asta se datora sarmului ei aparte. Era o fiinta vie, clar, atat in adevaratul sens al cuvantului, cat si la figurativ. Intelegea glumele de societate, era isteata si de cele mai multe ori nu dadea raspunsurile asteptate. Era spontana. Acest lucru placea si camerei. Fotografii o considerau un model cu care era o placere de lucrat. Isi descoperise si singura avantajele si le servea din belsug manuitorilor de blitz-uri. Zambea. Chiar si cand era trista sau obosita stia sa scoata in evidenta ceva frumos. Chiar si o privire ingandurata, sub genele ei lungi capata un sens mistic. Nu aveau fotografii de ce sa se planga. Evident ca si lor, ca barbati, li se scurgeau ochii dupa asa o frumusete, insa aici era vorba de profesionisti.
Dintre toti fotografii cu care lucrase, cel mai mult il placuse pe Walter. Walter Ross. Il cunoscuse intamplator, in liftul cladirii editurii unei reviste in care ea urma sa apara pe coperta in luna noiembrie acum doi ani. Ea nu stia cine e el, el, pe atunci, inca nu stia cine e ea. Insa acolo avea loc intalnirea. Era 11 dimineata si in cateva minute trebuiau sa se intalneasca cu redactorul sef. Conversatia a fost de complezenta, simpla, ca intr-un lift, intre doua persoane necunoscute. Era insa de la inceput o complicitate intre ei. Zambete subtile si un clipit de pleoape. Si inca un zambet, cand vazusra ca trebuie sa coboare la acelasi etaj. Zambete si mai intetite cand se indreptasera in aceeasi directie pe acelasi hol. Si un hohot de ras, cand asteptasera in fata usii aceluiasi birou. Atunci stiau deja fiecare cine este. Au dedus. Le era clar. Acest inceput simplu avea sa duca la un lung sir de intamplari frumoase, asa cum doar din intamplare se intalnesc in viata. Nu sunt scheme prelucrate, ci evenimente pur si simplu. El devenise fotograful ei preferat si si confidentul ei. Ea devenise muza lui de inspiratie, un punct de baza in cariera lui si, la fel, prietenia fata de ea o resimtea si el.Era totul pe baza de reciprocitate.

Acum era cald. Foarte cald. In luna iulie la orele trei ale dupa amiezii, cand toata lumea cauta un bazin in care sa se racoreasca, ea trebuia sa faca sedinte de fotoshooting.
Vestea de saptamana trecuta o pusese pe ganduri. Vizita la cardiolog o nelinistise. Se nascuse cu o deformatie la atriul stang iar stressul din ultima vreme o facuse sa se simta slabita. Nu stia insa din ce cauza. Se decisese sa-si faca toata analizele iar la cardiologie aparuse surpriza. Nimeni nu stia despre acest lucru pana atunci, nici macar ea. Dar chiar afland vestea, isi spunea: "Ei, nu se moare dintr-atata! Sunt tanara, mai vreau sa fac atatea!" Si-si incorda vointa ca un arc de otel si mergea mai departe.

Treptele cladirii erau proaspat spalate, semn ca femeia de serviciu tocmai isi facuse datoria. Mirosea inca a solutie usor parfumata. "Macar face bine sa inspiri dupa praful de afara si mirosul tevilor de esapament si un pic de aer parfumat. Si, uf, bine ca am scapat de soare!" se gandise. Se indreptase spre lift. "DEFECT". "Bravo!" se gandea ea. "Acum trebuie sa mai si urc cele cinci etaje!" Pana la mansarda, unde isi avea Walter studioul, se gandea la o gramada: la arsita de afara, la prezentarea de moda de sambata trecuta, la creatoarea cu care nu se prea intelesese, ca era prea agitata, agitatie pe care pe ea o daduse peste cap, la stresul acumulat si apoi la dorinta de a merge undeva unde e liniste. Liniste si odihna. De asta avea ea nevoie. Simtea ca o cam lasa puterile pe la etajul trei, se oprise o clipa, trase adanc aer in piept, apoi urca mai departe...

"Buna, Walter! Uf, credeam ca nu mai ajung! Ce caldura insuportabila!"
Walter o cuprinse de umeri si o saruta prieteneste pe ambii obraji.
"Vino inauntru! Am pregatit o sticla de sampanie la gheata. Am si suc proaspat de portocale si fructe daca doresti. Hai, intinde-te pe canapea sa-ti mai tragi un pic sufletul." si disparuse in bucatarie. De acolo i se auzea vocea continuand: "Pune, te rog si niste muzica. Am cuparat zilele trecute un CD cu Enya. Il cautasem de mult timp, dar am dat acum din intamplare peste el."
"Oh, Enya!" se gandise ea. Ce bine era acuma sa asculte si muzica linistitoare... Chiar ii venea ca o manusa asta. Curma agitatia de afara. Pusese frumos CD-ul in CD player si parca era pe o alta lume. Din bucatarie se auzeau clinchete de pahare si un sunet metalic, semn ca Walter tocmai asezase paharele pe tava. Facuse cativa pasi spre geamul dispre peretele oblic al mansardei si privi pierduta si cu ochii mijiti intinderea orasului scaldat in soare. Acum nu se mai gandea la nimic. Era destinsa aproape. Se intorsese si se indreptase spre canapea. Lasase usor sa alunece pe fotoliul din partea dreapta a canapelei salul transparent de matase pe care il avusese la gat si se intinsese oblic, lenesa pe canapea. Trasaturile i se dezveleau frumoase in lumina oblica a mansardei. Firicele de praf ce se inaltau in incapere faceau ca razele soarelui sa devina absolut conturate: linii drepte dinspre geam inspre podea. Un joc de lumini si umbre care fascina. Se impletea atat de bine cu muzica.
Walter ajunsese cu tava pregatita. Un bol cu capsune prospete, mari si lucioase lasase loc in aer unul miros dulce-proaspat.
"Of, cat rasfat!" rasese ea, ridicandu-se un pic din pozitia de semi-somnolenta in care alunecase.
"Nu e mare lucru. Ma gandeam ca ne-ar face bine daca am incepe destinsi. Si eu am avut o noapte cumplita. Am dormit prost, m-am zvarcolit toata noaptea si abia spre dimineata am reusit sa adorm. Trebuia insa sa ma trezesc, fiindca am avut de facut retusurile la niste imagini pe care le filmasem saptamana trecuta si am promis ca pana luni le voi termina. Tu ce ai mai facut?"
"Stii bine, sambata am avut prezentarea aceea de moda. Trebuie sa-ti spun ca madama m-a scos din minti. Era atata de stresata incat e comportase aproape ca o isterica. Nu m-a obosit pezentarea atata cat m-a obosit ea psihic. Creatiile erau reusite si totul a mers ca pe roate. Nu inteleg insa, de unde atata nebunie pe ea. Am rasuflat usurata cand am ajuns acasa. Nu mi-a mai trebuit nimica, m-a terminat. Ma aruncasem sub dus si de acolo direct in pat. Nu mai aveam chef sa aud si sa stiu de nimeni si de nimic. Of! Dar tu stii cum e uneori la astfel de prezentari..." zambise ea usor amar.
"Da, stiu."
Conversatia urma apoi lejera despre alte lucruri care nu mai aveau nimic comun cu lumea modei sau a fotografiei, la subiecte mondene, la stiri cotidiene, la pana de curent de la metrou, la pisica vecinului lui Walter care ii da tarcoale prin bucatarie atunci cand el nu era acasa, la vecina lui supraponderala care il intreaba mereu daca nu doreste ceva din piata, cand ea are program de cumparaturi si la cate si mai cate altele. Se scursese cam trei sferturi de ora din programul lorinceput cu pauza. Sticla de sampanie era aproape goala, in bol mai erau doar cateva capsuni iar din sucul proaspat presat de portocale mai ramasese o jumatate de carafa. Pe sticla, pe pahare si pe carafa, pana la nivelul la care mai erau ele pline, se stransesera deja broboane mari de apa care lasau lumina piezisa a soarelui sa dea luciri de stele. Stele de stropi in lumina. Enya isi continua alene ritmurile: "Who can say where the road goes/ Where the day flows? Only time./ And who can say if your love grows/ As your heart chose? Only time..."

Visul

Un vis de azi noapte m-a facut sa ma trezesc linistita. Imi visasem pruncul. E prima oara cand visez asta. Si-l visasem la mine in brate, gangurind linistit si jucandu-se cu manuta lui micuta pe fata mea. Incerca sa-si bage araratorul miniatural la mine in gura. M-a facut sa zambesc. Era ca un sarut pe care doar asa stia sa-l arate. Era linistit si fata ii era surazatoare. Radia lumina si dragoste, bunatate si fericire in felul lui. Imi acaparase fiinta. Ma trezisem frumos, zambind, minunadu-ma parca de realitatea visului. Parca ar fi fost totusi, acolo. Probabil ca e fericit micutul la mine in burtica. Poate chiar ii place acolo. Poate isi iubeste deja mamica si doar asa stie sa mi-o arate. Nu stiu ce sa insemne acest vis. Cert e ca m-am trezit cu o stare de bine, surazatoare.
Apoi, chiar de dimineata s-a mai intamplat un lucru bun. S-a rezolvat inca o problema care nu stiam ce final o sa aibe. Si s-a rezolvat foarte bine, spre linistirea mea. O simteam oricum ca pe o sabie a lui Damocles deasupra capului pana acum. Mi-era teama ca o sa trag de pe urma ei. Acum e gata.
Cateodata trebuie sa lasi timpul sa-si faca treaba. Nu are rost sa incerci sa grabesti mersul lucrurilor. Ele au un mers al lor, pe care poate ca doar Dumnezeu le intelege, ca noi nu. Se cristalizeaza in timp. Uneori exageram cu temerile, cu grijile, cu spaimele ca nu vor iesi asa cum trebuie. Dar sa nu devenim tragici, cum spuneam, uneori, timpul le rezolva pe toate. Atunci vezi care sunt lucrurile pt care intr-adevar trebuia sa lupti si care sunt lucrurile pe care le spala ca un suvoi de ploaie cand se prelinge apa peste ele. Unele nu sunt facute sa dureze, altele nu sunt facute sa doara, chiar daca la un moment dat am crezut ca vor dura sau daca am suferit mai mult decat trebuia. Ti se sterg uneori si suferintele si se duc ca si cand nu ar mai fi fost niciodata. Iti dai seama ca nu se merita sa te consumi atata pt ele. Raman amintiri despre lucruri care, crezi tu, ar fi putut fi, dar n-au fost sa fie. Se inchid sertare, se incuie chiar uneori si le vrei clasate. Si viata se reechilibreaza. Te afli din nou intr-un punct de unde poti din nou sa cladesti, sa construiesti. Nu te mai intereseaza cioburile, nu te mai intereseaza daramaturile, ruinele nu mai exista. Este totul un ground zero. S-a maturat totul. Si poti sa mergi linistit inainte.
Abia astept sa-mi vad bebelasul!

joi, 25 februarie 2010

Iubirea ca proba de foc...



Nu simt nimic din ce simteam
Cand ma strigai intaia oara
Vers de iubita-ti inspiram
Usor si cald, ca ploaia-n vara.

Ma rasfatai si ma trezeai
Cu sunatoare dulci cuvinte.
Ce ai trezit - nu banuiai!
Poate nici nu-ti aduci aminte...

Ce simt acum e... altceva...
E pauza dintre doua vorbe
De-ar banui doar careva!...
Doua iubiri, ca doua probe...

Iar daca bratul vei intinde,
Si-o alta in pat tu vei gasi,
E trupul tau, care se vinde,
E felul ta de a iubi -

Jumate treaz si mort jumate -.
Parca nici nu stii ce iti doresti!
Pacate vechi si noi pacate
Din vremurile-ti fecioresti...

Dar timpul ti-e trecut acuma,
De-a rataci mereu asa.
Schimbi iar adancurile cu spuma
Desi stii ca vrei altceva...

N-as vrea sa-ti spun eu ce anume
Desi stim amandoi prea bine:
Viata-ti deschide o-ntreaga lume
Doar teama e cea ce te tine.

Si-n asteptari ispititoare
Te temi inca sa mai iubesti
Ce scrii si cauti atat de tare.
Ti-e teama, oare... ca... gresesti???...

...........................................

Nu sunt eu glasul tau launtric
Pot doar sa spun ca ti-l aud.
Si-atat de tare bate ritmic
Inima ta, sufletu-ti nud...!!!

Te pun in fata cu-adevarul.
E prima proba ce o ai.
Esti mana care-mparte marul.
Vreau sa te vad: ne-arunci din rai?

............................................


Nu eu iti spun aceste lucruri.
Sufletul tau e cel ce spune.
Nu-ti dau porunci, nu calc pe duhuri...
Soare rasare... soare-apune...

Rotind toate acestea o data
Efemerand, la randul lor,
Perpetuand a lumii roata,
Voi sti ca mori, vei sti ca mor...

Dar ce ramane-n urma noastra?
E viata toata ce-am trait
E pulbere de stea maiastra
Ce-ai daruit, ce-am daruit...

E tot ce-ar fi cuprins in stele...
Sunt zile inca nevenite,
Rodul botezului de iele
Iubiri virgine primenite...

Scantei



Sorina (01.01.2010 00:38:42):peste main, in rüsselsheim e cerul spuzit de artificii, cat cuprinzi cu ochii. de peste tot rasar lumini colorate efemere. pocnetul lor se aude din toate partile. se aude "should old acquaintances be forgot". sunt strigate in strada, rasete, suieraturi de focuri si clinchete de pahare. lumea se imbratiseaza si se saruta. sunt cu totii, parca, fericiti. cu totii au uitat, parca, de grijile zilei de ieri si se bucura de parca maine e promisiunea lui D-zeu de mai bine. toti spera in asta. asa e constructia umana. si fiecare isi promite, in sinea lui, ca anul care vine va fi mai bun. fara astfel de ganduri, nu am putea merge mai departe. fara astfel de sperante ne-ar pravali gandurile negre in prapastia pierzaniei si nimic nu am mai face fara de uitare.
Sorina  (01.01.2010 00:39:24): uitarea a ce a fost rau, a ce a fost greu, insa tinem minte ce am invatat din toate experientele dureroase si nu mai dorim sa le repetam. doar facem... altele. mereu si mereu, in dorinta ca, undeva, odata, va iesi asa cum ne dorim mereu. insa, uitam ca viata nu e perfecta. uitam ca fericirea nu inseaman lipsa grijilor, uitam ca nici banii singuri nu aduc fericirea si uitam ca pt tot ce vrem trebuie sa transpiram, sa luptam, chiar si sa suferim. acum, macar pt o clipa sa uitam greul. si acum lumea pt asta se bucura. lumea si viata nu s-a schimbat. s-a schimbat doar punctul nostru din care privim viata. dar noi putem sa ne trasam liniile pe care le vrem, fara a uita insa, cine suntem, in fapt.
Sorina  (01.01.2010 00:39:50): parca toate sunt la fel. si totusi, ceva s-a schimbat: e 2010! in aer pluteste o fericire latenta.... de n-ar dispare, insa... ce fina e fiinta umana! cat de usor simte si cat de usor se destabilizeaza. cine e cel puternic? cine va razbate spre telul lui? cine va atinge fericirea? cum arata fericirea fiecaruia? fericirea e de atatea feluri, pe masura fiecaruia si pe intelesul fiecarui muritor. noi o numim generic "fericire", dar ce e ea, de fapt?...... anyway, un an nou fericit!
Sorina  (01.01.2010 00:43:09): cred ca fericirea nu este un lucru anume, nu este o fapta anume, nu este un cadru anume si nu este un fapt anume. cred ca fericrea e o stare a sufletului si nu tine cont de nimic altceva decat de capacitatea ns de a sti sa fim fericiti
Sorina  (01.01.2010 00:44:39): daca s-ar preda in scoala ca materie oligatorie fericirea, nu ar mai fi atatatia tristi si debusolati pe lume.... nu crezi?
Sorina  (01.01.2010 00:45:48): pe noi nu ne-a invatat nimeni cum sa ne facem fericiti, dar o cautam instinctiv.
Sorina  (01.01.2010 00:51:24): ma bucur cand pot sa dau ceva frumos
Sorina  (01.01.2010 00:51:32): eu nu am bani pe care sa-i ofer
Sorina  (01.01.2010 00:51:40): dar multi nici nu au nevoie de asta
Sorina  (01.01.2010 00:51:52): cei mai multi au nevoie de fericire
Sorina  (01.01.2010 00:52:00): si nu stiu unde s-o gaseasca
Sorina  (01.01.2010 00:52:12): ea se afla pe masura intelesului nostru, in fiecare din noi
Sorina  (01.01.2010 00:52:19): trebuie doar s-a o cautam
Sorina  (01.01.2010 00:52:36): si sa ne bucuram cand intalnim persoane care stiu sa ne faca s-o dezvaluim
Sorina  (01.01.2010 00:53:00): s-o daruim, s-o impartasim. caci nimeni nu e fercit singur
Sorina  (01.01.2010 00:57:16): probabil ca in sistemul de invatamant e o problema. probabil ca toate sistemele de invatamant (sau aproape toate, ca nu stiu ce se preda la scolile tibetane!) au un mod rudimentar de a preda cunostintele. un mod spartanic, neevoluat. noi nu putem spune sa ne crestem frumos copiii, indopandu-i cu formule si cu ecuatii de care nu vor avea niciodata nevoie. am putea spune insa, ca ne-am creste frumos copiii, invatandu-i sa simta natura, sa simta nevoile oamenilor de langa ei, sa simta ca vibreaza de iubire, de lumina, de viata. sa fie liberi spiritual, sa se (re)cunoasca, sa stie cine sunt si incotro vor sa se indrepte, sa simta ca pot sa dea ceva din ei si sa nu ceara nicodata nimic inapoi. aia e o lectie de fericire. ar fi bine daca am putea sa facem asta pt urmasii nostri, nu crezi?
Sorina  (01.01.2010 00:59:24): eu nu am cheia fericirii, dar lumea in care noi traim sigur nu o are!
Sorina  (01.01.2010 00:59:32): la multi ani!
.........
Sorina  (01.01.2010 01:07:50): stii, eu cred ca suferinta ne invata cum sa fim fericiti. si mai cred ca nu e nici o inchisoare pe lumea asta care sa ne poata ingradi gandurile sau sa ne fure fericirea sau sufletul. noi singuri suntem cei ce ne furam fericirea, uitand de sufletul nostru, de natura lui, de libertatea de a fi noi insine. iar spiritele libere nu cunosc nefericirea, nu cunosc regretele, nu cunosc tenebrele. ele cunosc doar gardurile puse de altii evolutiei normale a celor liberi.
Sorina  (01.01.2010 01:10:39): dar e societatea in care (inca!) traim. canoane carora li se spun "legi", pt ca spiritul generic uman nu e inca atat de dezvoltat incat sa stie singur ce sa aleaga. si prin aceste legi, e constrans. da traieste un surogat, nu o viata. ce traieste nu e alegerea lui. si va muri nefericit, nestiind macar unde sa-si caute fericirea.
Sorina  (01.01.2010 01:12:18): nestiind, macar, ca el nu a fost niciodata fericit. cata risipa de umanitate!

Mi-e teama sa fiu fericita...




Mi-e teama sa fiu fericita,
Mi-e teama sa fiu iar copil,
Mi-e teama ca nu sunt dorita,
Mi-e teama de-un zambet subtil.


Mi-e teama sa ard nerabdarea.
Astept ca si cand nu as fi.
Mi-e teama sa pierd inaltarea
Si-un zambet ce nu va mai fi...


Ma ard prin-nauntru cat zece,
Mocnesc fara sa caut un izvor.
Doar el ce-are apa mai rece,
Oprindu-ma astfel sa mor...


Astept intro mutire morbida,
Un pas ce ma-mpinge-n genuni
Si uit sa mai fiu iar candida,
Inscriindu-ma-ntrun sir de minuni.


Mi-e viata mai grea ca otelul,
Gandirea-mi e parca un arc
Intins, care-si cauta telul;
Lunecand insa, clipe se sparg...

Se reduce iar totul la zero,
Pornind de la plus infinit,
Ajungand un gand sa-mi dispere
Ca viata intreaga-i nimic............

Voua, celor care sunteti si celor care veti veni...

Niciodata o idee mareata nu s-a nascut din fericire. Niciodata o gandire de valoare nu s-a nascut dintr-o lume perfecta. Dar asta nu trebuie sa na faca sa incercam sa ne transformam in martiri cu orice pret.Asta nu trebuie sa ne transforme in nemultumiti mai mereu. Asta nu trebuie sa ne eradicheze zambetul de pe buze si sa ne transforme in niste morocanosi atotstiutori. Nu trebuie sa ne aruncam singuri in prapastie doar pt a spne ca stim ce inseamna adancurile, profunzimile, haurile.
Dar nici sa ne prefacem ca totul e soare si e bine nu este calea cea mai dreapta.
Nu uitati ca si cele mai mari genii au avut momentele lor de prostie si de mediocritate. Incetati sa credeti ca veti fi mereu pe metereze. Incetati sa mai cereti de la voi imposibilul. Si voi sunteti doar oameni. Nimeni nu va cere sa fiti perfecti. Savurati-va imperfectiunile, caci acelea va delimiteaza pe voi ca oameni. Invatati sa va iubiti asa cum sunteti si apoi va vor iubi si altii. Incercati sa aduceti in jurul vostru lumina, dar, mai intai, cautati-o inauntrul vostru. Luati-va timp pt a reflecta si veti gasi raspunsurile la intrebarile pe care de atata vreme le-ati ocolit. Traiti prin voi, nu prin afara voastra. Fiti doar ceea ce sunteti. Va veti depasi doar in momentul in care stiti cine si cum sunteti si nu atunci cand va dati peste cap. Aceptati-i pe cei mai buni decat voi, dar nu ii lasati sa va calce in picioare. Ajutati-i pe cei mai slabi, dar nu asteptati sa va ridice in slavi. Traiti aici si acum. E singura cale pe care o poti alege pt viata. Fiti voi, fara sa va pese de greseli, de dureri sau de pierderi. Mergeti pe calea voastra si nu lasati amagirea sa-si faca cuib in sufletul vostru.
Faceti o lume mai buna. Ganditi-va cum. Incepeti de la voi. Azi. Acum.

Povesti de adormit adultii

Uneori ne simtim ca niste neadaptati. Simtim ca societatea ne respinge pt ca nu suntem perfecti. Dar fiecare are aceleasi probleme cu sine. Descoperim in timp ca nu suntem cine ni s-a spus ca vom deveni. Descoperim ca nu suntem nici macar ceea ce ne doream sa fim. Descoperim ca intre ceea ce suntem si imaginea perceputa de altii despre noi e o mare diferenta. Ne intrebam, cine suntem noi, de fapt? Noi nu mai suntem cine ne stim, noi nu mai suntem cei ce ne-am dorit a fi. Suntem un amestec intre ceea ce asteapta altii de la noi si ceea ce putem sau nu putem noi da.
Mi-am propus odata sa scriu despre orologii care sa sparga noaptea in jumatate. Mi-am propus odata sa scriu despre pasari cu aripi de fier. Mi-am propus odata sa scriu despre o iubire impartasita. Am ajuns sa scriu despre lacrimi, despre sperante ca iluzii, despre dorinte ca absurditati si despre viata ca porti inchise.
Am ajuns sa scriu despre gust amar in loc sa scriu despre flori, scriu despre jumatati si franturi de viata in loc sa scriu despre croaziere.
Mi se impleticesc pasii in fiecare zi in diferiti indivizi care nu stiu singuri ce vor de la viata, zmei-paralei ai cuvintelor dar ale caror fundamente faptice le lipsesc. Traim intr-o lume in care ne jucam parca tot mai des si tot mai prost de-a "baba-oarba".
Vedem ca idealurile noastre se indeparteaza pe zi ce trece tot mai mult de lumea noastra. Toate notiunile de dreptate, bunatate, cinste si sinceritate se disipeaza tot mai tare. Dezamagirile pe care le traim zilnic ne tocesc simturile si capacitatile de lupta. Si, in acelasi timp, lumea a invatat sa se minta. Sa se minta si sa minta. S-au obisnuit sa spuna ca sunt fericiti cand se balacesc in intunerici.
Isi imbraca zilnic haina frumoasa si se afiseaza scancind pe scena vietii. In sufletele catora dintre ei se duc lupte si cati dintre ei recunosc asta? Cati au puterea de a-si recunoaste slabiciunea si lasitatea in fata propriei vieti?
E oare echilibrul o utopie??? Incotro se indreapta lumea? Si, mai ales, de ce alearga asa de nebuna? Fugim de noi? De propriile noastre probleme? Ne ascundem de propriul nostru eu? Ce speram sa gasim in lume si ce nu avem in sufletul nostru? De ce ne e teama sa recunoastem cand nu putem mai mult, cand nu stim mai departe? De teama de a nu cadea in ridicol? Care dintre noi este mai tare si care dintre noi are mai mult de castigat: cel ce inchide ochii zambind fals tuturor, aratand ceea ce de fapt nu este, sau cel ce spune sincer:"gata, asa nu mai merge mai departe!". Si de ce ar fi o rusine sa recunoastem ca ne aflam uneori pe drumuri inchise? Credem ca daca nu recunoastem se vor deschide? Ne comportam uneori ca si cand am fi omnipotenti. Dar suntem constienti ca nu e asa. Si apoi ne temem sa ii acceptam pe cei adevarati in jurul nostru. Purtam zilnic masti dupa masti dupa masti si in sufletul nostru plangem de singuratate. Nu stim sa mai comunicam. Nu stim sa NE comunicam. Uitam ca si durerea face parte din omenesc, la fel ca si infrangerea, la fel ca si singuratatea, la fel ca grija si caderea. Uitam ca si esecul e o forma de alegere a caii drepte, una fortata, ce-i drept, dar mai bine o astfel de usa, decat o usa inchisa pe veci. De ce am ajuns sa fugim de noi? De ce ne ascundem propriile identitati? De ce ne e teama? Ca am fost de atatea ori incercati si ca tot de atatea ori ne-a durut? Ce ne doare mai tare: ne doare durerea in sine, sau faptul ca nu ni s-a spus ca o sa ne doara? Ne doare tradarea fericirii? Ne doare surogatul de traire? Ne dor falsele amicitii? Sau propria noastra stare abisala in care cadem cand realizam ca in jurul nostru e doar funingine si spoiala? Ne doare neincrederea in altii sau teama de a spune cu adevarat cine suntem? Sunt ceilalti cei care ne produc durerea sau constientizarea propriei noastre imagini in ochii lor?
Si in tot acest timp, se gasesc indivizi care nu au altceva mai bun de facut decat sa ne bruieze la telefon cu insistenta dorinta de a ne intalni, de a ne face sa pierdem timpul ascultand aiureli pe care ei insisi nu le mai cred. E o ascunzatoare stricata a lumii, e o fuga de sine, o neacceptare si, repet, o spoiala.
Eu nu am nevoie de asta. Decat asa, mai bine nimic, iubit Fat-Frumos!
Si ma gandeam ca decat sa alergi cat de tare poti intr-o directie falsa, mai bine mergi, chiar tarsaindu-ti picioarele grele, intr-o directie buna, in cea care ti-o spune sufletul tau. Si nu stiu daca cineva imi da dreptate...

Fericirea


Cand uitam ce e fericirea, unele amanunte ne aduc aminte de ea...
Fericirea consta in lucruri simple. Ea e insasi viata...
"progresam si uitam sa fim fericiti..
ingropam bucurii intr-o mare de biti
nu te mai poti ascunde..esti mult prea conectat
nu mai poti sa fii singur...esti identificat
nu mai poti sa refuzi..nu te lasa sa crezi...
te invata sa-ti cauti iubirea pe net
viata este viteza..
nu mai poti sa te-opresti!
te strivesc cei din urma daca incetinesti!
cineva sa opreaca invazia de biti!
cineva sa ne faca din nou fericiti..."

marți, 23 februarie 2010

O oglinda a durerii

Suflete marunte care nu stiu ce e durerea, care se ascund de ea, in loc sa o constientizeze. Suflete marunte care se agata in viata de lucruri meschine. Suflete marunte care nu stiu in viata ce e renuntarea si urmeaza cu incapatanare acelasi drum, cel batatorit de toti. Suflete marunte care se ascund pana si de ele insele in sclavia minciunii si aparentei si a convenientei sociale.
Cat de goala poate fi o inima care nu stie a iubi? Si cat de trista poate sa fie o inima care vrea sa iubeasca si nu gaseste ce? Cat de trist si de singur trebuie sa te simti intr-o lume in care fizicul tau conteaza atata pt altii, incat iti dau mereu tarcoale, dar nu se inhama nimeni sa faca macar 2 pasi mai adanc in sufletul tau impreuna cu tine?
E rara iubirea si toti fugim dupa ea. Si cata deznadejde e in sufletul nostru, cand nu vedem peste timp decat inceputuri fara de continuari? Sufletele incep sa se impietreasca, incep sa se teama, incep sa bata in retragere. Cu cat mai multe dorinte, cu atat mai multe temeri. Cu cat mai multa iubire de dat, cu atat mai multa panica ca nu vom fi intelesi. Carusele ametitoare intr-o lume in care se aud voci de chemare de peste tot, dar nici un drum drept, nici o lumina de nadejde, nici o intindere de mana si nici un pas spre tine, mai mult decat pana la primul impact.
Uneori ma simt ca o carte intr-o vitrina, groasa, grea, cu coperti dure de carton si cu un invelis lucios, frumos, dar care deja de la prefata dezarmeaza prin consistenta si pret. Nimeni nu se oboseste s-o citeasca. Unii ar cumpara o astfel de carte ca sa-si infrumuseteze biblioteca. Sunt prea complicata sa ma tina cineva in mana pana la ultima pagina. Pe nimeni nu intereseaza lectura. Unii se uita la pret, altii la grosime, la volumul de pagini, la capitole, ma rasfoiesc si se multumesc cu atata. Ma lasa jos si pleaca mai departe. Insa pot povesti ca au avut in mana un astfel de exemplar. Ma intreb: de ce fac asta? Si asa nu inteleg mare lucru despre ce e vorba. Apoi, se dau eruditi. Iar daca ii intrebi ce legatura este intre doua capitole alese aleator, schimba vorba ca si cand chelnerul care tocmai trece e mai important, sau discutia despre ploaia de afara e mai palpitanta.
Poate ca nu sunt facuta sa stau linistita, poate ca nu sunt facuta sa fiu fericita. Poate ca trebuie sa-mi aleg fericiea din cioburi, sa strang farame din secundele ce trec pe langa mine, nevoita fiind sa nu am niciodata ceva al meu. De aceea dorinta de a avea un copil. Neinteleasa de majoritatea, condamnata de altii, si poate aratata cu degetul de altii. Dorita ca un trofeu, ca o podoaba alaturi de cineva, pt a-i intari lui convingerea imaginii de sine de mascul feroce, sau macar de "Uf, am ajuns si acolo! Sunt tare!".
Dar, intr-o lume fara dragoste, ce alegi? O viata desarta mai departe intr-o sterilitate afectiva, intr-un incubator social, unde se pune baza pe cum arati, pe aspectele superficiale? Nu ma mai intereseaza de mult cum arat ca aspect fizic. Nu imi e rusine cu ce sunt si cum arat, ci doar ma doare sufletul de atata singuratate. Si ce-mi pasa mie cati barbati roiesc in jurul meu, ca mustele in jurul farfuriei cu magiun? Nici unul nu reuseste sa se opreasca si sa spuna: "Gata, vreau sa fii a mea, a mea, asa cum esti!". Si sa simt si eu acelasi lucru. Eu nu pot face conventii sociale. Nu pot face targ din mine. Altele ar spune ca sunt o proasta, dar totusi, nu-mi pot vinde sufletul. Stiu, am pierdut de atatea ori dandu-ma pe mine si fara sa-mi fie teama. Am si refuzat de multe ori, pt ca targul era inechitabil, pt ca stiam ca nu pot da si nu vroiam sa ma vand sub pret. Unii ar zice: mai bine sa te vinzi sub pret si sa iei ceva, decat sa ramai cu mainile goale. Dar voi nu intelegeti? Eu nu pot asta! Am prea mult de dat ca sa ma targuiesc pt suflet.
Poate ca nu intamplator mi se inchid atatea usi in fata. Poate ca daca nu vad eu pe unde trebuie sa merg, mi se vor inchide altele si altele si altele, pana cand nu va mai ramane decat una: cea pe care trebuia s-o vad de la inceput. Undeva, trebuie sa existe cineva care sa ma merite!

As putea sa scriu orice pe acest blog. Si asa nu-l mai citeste nimeni. O sa devina o a doua piele a mea, o a doua viata. O oglinda a durerii...Si nu am de gand sa scriu frumos. Durerea nu e frumoasa!

Remember me this way

Drumuri si iubiri

Unele iubiri se destrama ca un abur usor si se transforma simplu in amintiri, fara remuscari, fara dureri, fara reminiscente. Se descompun liber si incet, ca si cand rostul pt care s-au intalnit cei doi deja s-a desfasurat. Scopul intalnirii lor a fost atins. Si, undeva, Dumnezeu vegheaza asupra sufletelor care s-au gasit spre a se desparti. Nu se stie niciodata de ce a trebuit sa fie asa. Nu se stie niciodata unde pleaca dragostea atunci cand pleaca. Nu se stie niciodata daca se va mai intoarce vreodata acel sentiment. Se destrama pur si simplu, ca un fum lasat in aer, ca o imbinare a culorii din penel cu apa in care intra. Se dizolva, se risipeste si nu stii uneori daca ai iubit culoarea, penelul sau pictorul. Nu stii niciodata daca ce ai simtit tu a fost exact ceea ce a vrut celalalt sa creeze din tine, sau s-a creat pur si simplu, prin contact cu el. Nu stii la un moment dat daca il iubeai pe el, sau daca te iubeai pe tine, pt ca te facea sa te simti astfel. Nu stii daca ideea de efemer sau ideea de continuitate te-a "prins". Nu stii nicodata ce e in sufletul celuilalt dupa despartire: e ura, e un gol imens, e negura sau e tristete. E poate indiferenta? E dezamagire ca nu ai fost tu altfel? Uneori nu stii nici macar ce e in sufletul tau. Si uneori nu stii nici tu daca ai fi putut merge mai departe.
Unele iubiri se termina ca si cand asta ar fi fost rostul lor: sa se termine. La unele dureaza mai mult despartirea decat iubirea in sine, idee ca l-ai avut pe celalalt. Sau, l-ai avut? Sau nu?
Uneori nu stii daca diferentele dintre voi v-au atras sau daca tocmai acestea au dus la despartire. Uneori nu stii decat ca ai simtit ceva si uneori ti-e ciuda sa descoperi ca nici tu nu stii ce s-a intamplat cu tine in acele momente. Stii ca nu mai erai tu, asa cum te stiai, nu mai esti rational, rece si calculat. Iti descoperi vulnerabilitati pe care ai vrut mereu sa le ascunzi. Si atunci, pierderea doare mai tare tocmai prin confuzia creata in tine: ai iubit? Si daca da, de ce e ea/el imperfect/-a? Se zbate ratiunea sa faca lumina in detrimentul inimii care uneori sufera. Si uneori nu stii daca ce ai iubit a fost persoana sau imaginea cu care ai vrut tu s-o invesmantezi. Impasul te enerveaza.
Exista iubiri care se destrama ca si cand nu ar fi fost. Iti dai doar seama ca nu mai ai ce sa cauti in joc. Ca orice prelungire ar fi inutila. E ca si cand se ridica cortina pt aplauzele finale si-ti dai seama ca aceea a fost scena finala, ca acum trebuie sa paraseasca toti actorii scena.

Dar exista si iubiri recursive.
Traim cu dorinta de a iubi, cu dorinta de a intalni iubirea care sa dureze, dar uneori nu stim ce sa facem pt ea. Rupem relatii, facem totul pt a le strica, inventand uneori mai mult pt noi, ca sa avem noi in ochii nostri o scuza ca nu a mers, tot felul de motive. Din teama de esec? Din teama de implicare? Din teama de a nu ne fi descoperite vulnerabilitatile? Dar cine ne-a promis noua ca viata ne va fi asa cum am dorit? Viata nu este un concert la cerere. Daca vrem sa traim, trebuie sa ascultam concertul care ne-a fost dat, iar daca vrem sa timen pasul, trebuie sa incepem macar prin a-l fredona. Altfel ne simtim straini in propria noastra viata, Unde sufletul nu mai are nimic de spus si ne ascundem dupa ratiuni care nu fac nimic altceva decat sa caute zi de zi si minut de minut motive pt care lucrurile nu merg. Ajungem sa ne justificam in fata noastra cu false judecati. Fugim de ce simtim, inventam povesti, cream alte explicatii si actionam tampit.
Durerea e ca un urma achizitionarii unui astfel de esec, tot noi, cei care l-am construit, suntem cei care ramanem cu un gust amar. Ne reorientam cu sclipirea noastra de inteligenta spre alti licurici. Lasam lumini in urma pt a cauta chibrite semi-arse carora vrem sa le dam iarasi foc.
Nimeni nu a spus ca viata e simpla. Si nimeni nu a spus ca nu vom avea de rabdat.

Ceea ce nu stiu eu insa, este ca nu stiu inspre ce tarmuri mi se vor indrepta mie pasii. Daca veti afla intr-o zi, va rog sa-mi spuneti...

luni, 22 februarie 2010

O zi de vânzoleala


- Cat costa kilogramul de struguri?
- 3,50€. Sunt proaspeti. Abia i-am primit.
Ea lua o boaba, asa cum facea de obicei gusta. Lua si o boaba din cei negri si gusta si de acolo. Hmmm... 3.50€. In piata e intotdeauna mai scump decat in supermarketuri.
- De care doriti?
- Un kg albi si unul negri. Sunt dulci.
El scosese portofelul. Ea se uita si la caserolele cu zmeura.
- Si o caserola cu zmeura, va rog.
Acum era sacosa plina de fructe.
Iarna inca nu se terminase, dar soarele isi facea loc timid si incerca sa se arate. Nu mai era asa de frig. De trei zile nu a mai coborat mercurul termometrelor sub 0°C nici macar noaptea.
Lumea se inghesuia cu masinile pe la spalatorii, orasul parea parca deja mai curat. Nici urma de zapada. Doamne-ajuta! Macar de-ar fi gata odata cu iarna asta ca simti ca ti s-a pus pe suflet!...
Piata era animata, insa nu asa de plina ca altadata. La galantarele cu branzeturi erau doua doamne care vorbeau tare si in dialect. Una ii povestea celeilalte despre fiica-sa nu stiu ce si rasesera zgomotos.
Mai incolo, la standul cu legume si zazavaturi, cei doi de dupa tejghea se conversau in italiana. Simpatici amandoi, cu ochii lor negri si parul negru carliontat. Aveau obrajii sanatosi si radeau. Doi tipi nu prea inalti, asa, ca italienii, dar pe fata carora li se citea placerea de viata. Vorbeau ba in germana, ba in italiana. Se vedea ca parasisera tara de bastina de o buna bucata de vreme. Un astfel de ghiveci de cuvinte li se intampla doar celor plecati de mult, celor dezradacinati de niste ani buni si care traiesc atat dupa canoanele lumii cere i-a adoptat, cat si dupa obiceiurile tarii de bastina. Am zambit, gandindu-ma la vietile lor, imaginandu-mi cum isi iau ei in familie masa. Presupun ca erau frati, sau, oricum, inruditi, fiindca trasaturile le erau foarte asemanatoare si relaxarea lor era atat de fireasca in timp ce isi faceau acolo de lucru cu lazile lor de legume si incercand sa ademeneasca clientii sa le cumpere produsele. Arata frumos standul. Viu. Rosii langa castraveti, ardei, salata si tot ce mai doresti. Era imbietor si totul parca lucea de prospetime.
Mai incolo, la rulota cu mezeluri, trei doamne trecute de mult de prima tinerete, una mai increzuta si mai teapana decat alta, se consultasera cu privire la mezelurile din vitrina. Unghiile erau taiate inca dupa moda de pe cand Ursula Andress facea concurenta colegei de breasla Brigitte Bardot: ascutite. Una dintre ele gesticula afectat cu degetele in aer, inclinandu-si mainile din coate, lasand sa alunece spre cot o poseta de piele de crocodil. Pantalonii bej nu prea se potriveau cu vremea de afara, dar se potrivea cu culoarea parului ei vopsit in nisipiu, incercat cu toata silinta sa stea tapat in varful capului, imitand un coc, pt care si asa nu avea destul par, fiindca ii era rar.
Toate trei aveau o tona de pomada pe obraji. Tenul le lera acoperit cu un strat gros de fond de ten, iar la toate trei, buzele erau vopsite in portocaliu.
Cea mai scunda dintre ele, parea mai reala. Avea parul vopsit in negru, tuns frumos pana la umeri, usor tapat, bine coafat, insa neostentativ. Era mai rezervata. Imbracata totusi elegant, tot in negru, parea mai degraba ca le accepta hachitele celorlate doua, care, dupa cum aratau si cum se manifestau, parca nu ar fi trebuit sa munceasca in viata lor nici macar o secunda.
Cealalta, cea de a treia, avea parul vopsit roscat, dar unde se vedeau gramada de fire albe de la radacina. Ma gandeam zambind in sinea mea: asta a uitat sa treaca pe la coafor sa o vopseasca, sau poate se duce chiar acuma. Avea un nas subtire si coroiat, niste ochi gri aproape tulburi, o figura teapana si ceea ce mi-a atras atentia, erau buzele ei: evident, tot date cu ruj portocaliu, dar unde banuiesc ca rujul ori era de proasta calitate, ori pur si simplu, nu a reusit sa se rujeze ea ca lumea din cauza nenumaratelor riduri din jurul gurii. Era aproape un zig-zag de oranj in loc de o gura bine conturata. Si, fara ca ea sa-si fi dat seama, excesul de ruj se lipise de unul dintre canini. Arata cam tarsaita, dar tantoasa tot era.
Cerusera toate sa guste cateva cubulete de mezeluri, dintre cele pe care le oferise vanzatoarea. Cele doua mai scortoase, desi se strambasera initial, cumparasera totusi ceva. Cealalta, cea bruneta, le lasase pt un moment si alergase la standul de specialitati orientale. Isi cumpara frumos vreo 3 caserole cu diferite bunataturi si se intorsesera la tovarasele de piata.

O masina sparse scurt monotonia amestecului de voci, trecand mai repede decat era permis pe acea straduta si improscase o biata mamica ce-si purta copilasul in carucior. Noroc totusi, ca celalalt copil al ei era de partea cealalta, asa cum e si normal, si nu spre carosabil. L-ar fi facut fleasca pe mititel. Toata lumea se uita mirata in urma masinii, dar aia gonea mai departe.

Cafeneaua din colt lasa din cand in cand aroma de cafea proaspat macinata sa patrunda in aerul orasului. Se auzeau si dinautru voci. Era plin. Era 11 dimineata si o buna parte dintre cei de acolo se aflau in fata probabil deja celei de-a 2 cafele din acea zi.
La una dintre mesele de la geam statea un batranel cu un ziar in mana si citea cufundat, cu ochelarii pe varful nasului. O pustoaica cu parul negru, strans intr-o coada nu prea lunga, ii adusese cafeaua si o apa. Barbatul se oprise un moment din citit sa-i multumeasca chelneritei. Eu nu stiu daca fetiscana aia avea 18 ani! Era asa de firava!
La masa alaturata, alti trei barbati, de data asta mai tineri, toti trei imbracati la tinuta business, aratau fie ca angajati la banca, fie ca agenti de asigurari. Mapele de lucru le aveau langa ei si vorbeau aproape simultan.
O masa mai incolo, doua tinere de vreo 20-25 ani isi pusesera lip-gloss-ul pe masa si pareau ca vor sa se pregateasca de plata si apoi de plecare. In fata lor erau 2 cani goale de cappuccino si doua farfurii, semn ca deja consumasera ceva, nu stiu ce: prajitura, placinta, cine stie...
La usa cafenelei era parca un du-te-vino. Unii intrau, altii ieseau. DOar usa mai trebuia din cand in cand unsa, pt ca atunci cand se deschidea mai mult de 45°, incepea sa scartaie. Probabil ca in zarva de acolo si la clientela pe care o aveau, proprietarii localului sau angajatii nu mai ajungeau sa bage de seama si acest amanunt.

Strada era plina de lume. Parca a inceput sa invie lumea. Ies asa, usor, la plimbare, ca ramele dupa ploaie. E forfota, dar o forfota placuta.
Iar eu abia astept primavara!!!

sâmbătă, 20 februarie 2010

Linii de demarcatie



Cum zilele noastre stau sub semnul virtualului, al accesului rapid la informatie si a miscarii rapide de evenimente, a posibilitatilor trierii dupa bunul plac al semenilor si in functie de imaginea noastra despre perfectiune in ceea ce priveste viata de relatie, respectiv partenerul de viata, am si eu o experienta destul de bogata in aceasta privinta.
Acum sa stabilim criteriile mele: cel mai tare ma intereseaza inteligenta. Inteligenta ca punct de plecare in comunicare si ca piatra de temelie in viitoarea relatie. Scuzati-ma, dar chiar nu-mi pot imagina continuarea la o viata in care partenerul imi va spune in fiecare zi cat de palpitanta e munca la banda in fabrica in care lucreaza din momentul cand a fost notata prima zi de lucru in carnetul sau de munca sau ca unde ii sunt chilotii, ca el niciodata nu-i gaseste. In primul rand, asa nu mi-o pot deloc imagina.
De asemenea, nu ma intereseaza sa aud o abordare de genul: "Hei, sexy, nu ai vrea sa ne intalnim si noi o data, asa, sa vedem cum ne potrivim impreuna?". In acest caz "potrivirea" se traduce cu "culcatul". Thanks, but no thanks!
Iubesc dinamismul, provocarea dar nu haosul existential!
Asaaa. Deci, am stabilit odata partea cu inteligenta. Acum urmeaza partea de aspect. Este aceasta persoana ingrijita? Are grija de imaginea sa? Nu am fost niciodata iubitoarea metromanilor, sa fie clar. Un barbat e un barbat si asa trebuie sa ramana. Efeminatii nu isi au locul in tiparele mele. Dar asta nu inseamna ca burta de bere il face mai barbat. Si sa stiti ca nici pt un Waschbrettbauch (abdomen plin de muschi - in traducere absolut libera) nu ma dau peste cap. Nu. Pt mine este de ajuns sa stie sa fie suficient de barbat incat sa realizeze ca nu eu sunt cea care trebuie sa faca treburile brute intr-o gospodarie sau sa car de nebuna sacosele pline cu mancare in timp ce el devoreaza ultimul meci de fotbal sau nu stiu ce alta emisiune sportiva impreuna cu prietenii sai. La fel, nu trebuie nici sa faca tur de forta cand suntem impreuna undeva si nici sa sara demonstrativ de la trambulina de 10 m tragandu-si abdomenul si asteptand ca acel salt sa fie cumva, daca se poate, deja asteptat in ochii tuturor purtatoarelor de sutien de pe acel strand. Nu, hai sa fim seriosi, nu am nevoie de maimutareli in public.
OK, acum vin aspectele de comportament in relatie. Chiar credeti ca daca promiteti de la inceput sarea si marea, ma voi multumi sa va cred doar pt spuse? Nu credeti ca ar fi de asteptat si o confirmare a celor rostite de voi? Oricat de modeste ar fi asteptarile unei femei, tot nu se va mai multumi doar cu vorbe.
Acum alt aspect. Cineva imi spunea de arta de a sti sa te vinzi. Scuze, chiar trebuie sa ne vindem??? Probabil ca sunt prea putin precupeata pt asta si probabil ca dotarea mea intelectuala e deficitara la punctul marketing uman. Dar eu prefer totusi cunoasterea. Iar spun ceva ce nu trebuie? Uuuups!
Stiti, chestia asta cu a sti sa te vinzi mi se pare una dintre cele mai mari gogomanii ale ultimului timp. Dar apropo de chestia asta - acum trebuie sa fac o paranteza - am vazut nu de mult odata un afis: " Fake is the latest fucking trend and everyone seems to be in style" Am ras, desigur, dar era un ras amar. Chiar atata de departe am ajuns cu propria devalorizare??? Dom´le, sa fie clar: eu nu ma vand! Eu nu ma scot la mezat. Eu sunt o persoana in carne si oase si acelasi lucru il consider si despre voi, indiferent ca sunteti femei sau barbati. Daca era vorba de vanzare, atunci am fi putut vorbi de Hollywood, unde se vinde talentul, look-ul si charmul. Dar eu vorbesc aici de viata de relatie. Ce naiba vreti voi sa vand eu aici??? Ce nu pricepeti? Odata si odata vom fi satui de acele masti pe care ni le tragem, ca doar nici festivalul de la Rio nu dureaza 365 zile pe an! Iar voi vreti chestia asta zilnic. Nu se poate! Haideti sa fim rezonabili!
Aha! Ok. Unii dintre voi cauta o relatie. Buuuun! Dar cand esti intr-o relatie, ce faci tu? Care crezi tu ca e datoria ta ca relatia sa devina viabila, stabila, sa aibe cursivitate, sa se devolte? Hm... aici e o problema. Majoritatea nu stiu sa afiseze ce au de dat. Unii chiar nu stiu ce au de dat. Se incurca in propriile sentimente, in propriile temeri. Altii, mai rau, afiseaza ceea ce de fapt nu sunt, incercand sa salveze anumite imagini pe care au incercat sa le creeze in mintea ta si sa actioneze conform dorinteler tale, sau pt ca tu sa actionezi conform dorintelor lor. Ma intreb: au aceste persoane curajul de a fi ele insele? Ca doar nu suntem aici la plutonul de executie, nimenui nu i s-a taiat capul pt ca nu intrunea toate conditiile mult-asteptate de catre cineva. In fond, viata se rezuma si la a ceda, nu numai la a emite pretentii. Compromisuri exista peste tot. Si atunci, cum sa ne ferim de compromisuri tocmai in viata de relatie?
Mdaaaa... Prea multe criterii cand e vorba de apreciere si de autoapreciere. E drept ca nu e usor sa te descrii singur, e drept si ca intervin anumite stangacii, timiditati, temeri si impasuri cand suntem pusi fata in fata cu celalalt si unde mai pui ca si in fata noastra insine, a unei imagini pe care suntem constienti ca o cream. Dar totusi, in fond si la urma urmei suntem oameni! Ce? Ne e rusine sa admitem ca ne-am ingrasat 3 kg in ultimele 5 saptamani sau ca avem un inceput de calvitie, sau ca la serviciu nu suntem cei mai tari, ca sunt altii mai buni si asa mai departe? De ce? Bun, acum nu trebuie insa nici sa pedalam la nesfarsit pe lista noastra de nemultumiri. Cel din fata noastra am dori sa-l avem ca prieten, ca iubit, ca partener caruia sa-i impartasim atata cele bune cat si cele rele, si nu sa-l tinem pe rand ba pe post de fan al talentului nostru in teribilisme, ba ca psihoterapeut. Ca aceste roluri vor fi imbracate in timp, pe rand, benevol de celalalt, e o alta treaba. Asta face parte din rutina vietii. Dar hai sa incercam sa nu-l transformam intai in divinitate si apoi in cimitirul plangerii.
Oricat am vrea noi sa grabim o relatie, ea se va desfasura DOAR in ritmul sau real. Orice prelungire falsa de emotii sau orice salt peste anumite etape, e doar o imagine deficitara creata de noi si care duce de regula mai degraba la destabilizarea relatiei decat la cimentarea ei. Acele nesfarsite "Te iubesc"-uri se numara la sfarsit prin realitatea momentului. Se simt cele care erau spuse intr-o doara si cele care chiar isi aveau locul in timp.
Nu stiu, stiti, mi s-a intamplat si mie sa intalnesc in viata barbati pe care initial, din nu stiu ce motiv, chiar nu-i credeam capabili de sentimente stabile, sincere sau profunde. Ii consideram superficiali. Nu aveam nimic de comentat la ei (la unii), dar atata, credeam ca nu se poate intampla nimic mai mult intre mine si persoana respectiva. Dupa luni de zile (sau ani) am constatat ca persoana despre care vorbesc nu era deloc superficiala si ca atunci cand imi spusese ca are intentii serioase, chiar avea. Desigur, mi s-a intamplat si contrariul. Dar revenind la prima categorie, m-am bucurat de fiecare data sa constat ca am stat de vorba cu persoane reale. Ca spusele lor au fost chiar gandite si intentionate si nu doar scenarii menite sa ma cucereasca.
Greu de cernut in aceasta busculada virtuala ce e real si ce nu. Cel mai adesea, tot timpul este cel care ne arata calea.
In fond, totusi, as vrea sa cred ca cei mai multi dintre noi cautam OAMENI REALI. Eu, cel putin, DA!

Puterea lui "Iarta-ma!"



Telefoanele primite in ultimele zile la care am raspuns surprinsa, m-au pus pe ganduri, afland cine e la celalalt capat si, mai mult decat atat, vestile care mi-au fost transmise. Asa s-a facut, sa fiu iarasi intr-o conjunctura unde ma gasisem fata in fata cu trecutul. Am dat din nou tarcoale gradinii cu amintiri.
Uneori trecutul nu se ingroapa. El traieste. Nemtii au o pt asta o expresie: "Ai multe cadavre in pivnita". Iar spiritele lor iti dau de furca. Cam asa si cu viata asta. Lucrurile pe cere le-ai facut odata, se intorc inspre tine, mai bune, mai rele, dupa cum le-ai facut. Cercul inca nu e complet. Sau e un fel de "Totul se plateste".
Nu cerusem nimanui in mod special sa isi ceara scuze pt anumit comportament al sau, la un anumit moment al existentei sale, in raport cu mine. Si chiar mi se facusera nedreptati. Am mers pur si simplu mai departe. Nu fara durere, as spune, dar am mers mai departe. Chiar renuntasem la ideea ca acele persoane le-as mai intalni vreodata, macar in mod intamplator si, cu atat mai putin, sa fiu cautata. Dar, se pare ca, unora constiinta nu le doarme. Chiar daca au gresit, au stiut sa se intoarca.
Acum problema se pune in felul urmator: in situatia nou creata eram intr-o dilema. Nu stiam ce sa raspund. De iertat, desigur ii iertasem. Dar vremea a trecut. Nu mai poti innoda ce a fost rupt odata, precum innozi un fir de lana la razboiul de tesut.
Hm... Greu de spus. Dar totusi, bine de simtit.
Rupturi se intampla mereu in viata. Cunoastem persoane, impartasim anumite momente cu ei, mai mult sau mai putin frumoase, mai mult sau mai putin sincere, mai mult sau mai putin importante. Dar, exista unele care sunt intr-adevar in viata noastra ca niste puncte de cotitura. Fie suntem noi cei care desemnam cotitura, click-ul, fie sunt ceilalti. Oricum, rand pe rand, suntem ba una, ba alta. Uneori chiar amandoua la un loc.
Dar cine ne spune noua dinainte cat de importanti vom fi pt cineva? Sau cine ne spune noua dinainte cat de important va fi acel cineva pt noi? Nu prea stim noi asta. Uneori simtim. Exista vibratii adanci inca de la inceput. Alteori trecem peste ele si spunem: "Ah, e un lucru ca oricare altul", ca in timp sa se dovedeasca ca nu a fost chiar asa. Asa se face ca, unii insista sa ne desconsidere, sa ne minimalizeze, sa ne ia drept niste amatori intr-ale vietii, ignoranti, naivi s.a.m.d., urmand mai apoi sa realizeze ca lucrurile nu stau chiar asa. Evident, se intorc spasiti (sau ne intoarcem spasiti), incercand sa rezolvam acea problema karmica, de care ne dam seama mai tarziu. In unele cazuri se mai poate face ceva, in alte cazuri, poate doar intr-o viata viitoare.
Ma gandesc acum la echilibrul nostru interior: de cate ori ne destabilizam universul facand deliberat o greseala sau spunand o minciuna? Cum traim noi cu ea? Ce urmarim sa obtinem prin acea minciuna? Ce credem ca gasim la capatul drumului cand mergem pe cai aiurea? Si, mai ales, ce asteptam de la ceilalti cand ii inducem in eroare sau cand ii luam in deradere? Subestimam apriori pe cineva, fara insa a-i acorda timpul necesar sa se arate asa cum de fapt este. Si atunci ne intrebam: De ce? De teama de a nu trebui sa ne recunoastem inferioritatea in fata lui, in ceea ce priveste anumite aspecte ale personalitatii? Ne e teama ca rezultatele nu vor mai fi aceleasi? Dar acum, ce gust are o victorie cladita pe nedreptate? Iti hraneste sufletul? Mandria? Orgoliul? Eu zic ca daca suntem sinceri fata de noi, astfel de "victorii" nu fac nimic altceva decat sa ne stirbeasca din reputatie MAI ALES in fata propriilor nostri ochi. In fata noastra insine. Si asta e cel mai rau. Ca de altii te mai poti ascunde. Dar problema este: cum traiesti tu cu tine insuti? Te face asta mai fericit? Sincer, nu. Pt ca, altfel, nu s-ar explica aceste intoarceri. Nu s-ar explica aceste iertari si aceste situatii in care ne aflam uneori cu totii.
Desigur, neintelegeri exista, interpretari gresite exista, ca nu vedem noi in acel moment situatia in ansamblu, de acord si cu asta, ca timpul a fost prea scurt, toate pe inteles, conjuncturi tampite si alte o gramada, OK. Dar ce ne facem cu cei care gresesc deliberat? Hmmm... vedeti aici e cuiul lui Pepelea! Greu sa treci peste o "greseala" facuta cu intentie. Iar daca va trebui s-o faci, atunci vei avea nevoie de un suport de explicatii extrem de puternic. Fie ca acea persoana a vrut sa-ti ascunda un lucru mult mai grav, incercand astfel sa diminueze impactul cu realitatea, insa atunci trebuind sa-si asume ulterior curajul de a zugravi situatia la parametrii sai reali, fie a facut-o initial neintentionat, cu rol de gluma (putin probabil, dar sa zicem, dezirabil) si asupra careia nu a mai avut la un moment dat controlul, preferand sa lase lucrurile in aer. Tampita coada de peste ati spune, pt un comportament care se cere a fi al unui adult, dar mai exista si in noi, uneori, o parte care inca nu s-a maturizat complet, in ciuda studiilor, varstei, pozitiei sociale, experientelor de viata s.a.m.d....
In fine, dar sa ne intoarcem la telefoanele pe care le-am primit in ultima vreme.
Mda, recunosc, pe de o parte mi-au linistit inima. Dar pe cealalata parte, cu toata unda de lumina pe care mi-o adusesera, tot nu au reusit sa-mi stearga gustul amar pe care il simtisem atunci, in momentul nedreptatii. Iar odata acele sentimente ale mele erau insotite de lacrimi. Pe alea mi le stersesem atunci singura si am mers mai departe.
Sincer, acum, mare lucru nu mai imi sunt de folos aceste scuze. Dar e bine de stiut.

vineri, 19 februarie 2010

Razboi si pace - simple dizertatii



Stateam zilele astea si ma gandeam la complexitatea firii umane. "Inutil!" - ati zice voi. "Asta stim si noi!". Da, dar tocmai pt ca este o complexitate, nu exista niciodata ceva, care, daca este adaugat, sa o intregeasca. Nu, este doar o adaugire. Daca vreti, puteti sa o numiti divagatie, dizertatie sau cum va mai vine la indemana.
Ma gandem bunaoara la mecanismele nevazute care detemina comportamentul uman. Ma gandeam la behaviorism, ma gandeam la cauzalitate, ma gandeam la cenzura, precum si la interactiunea dintre afectivitate si dorinta reflectarii propriei imagini asupra celorlati.
Gasisem iarasi si imi reamintisem insemnatatea celor doua emisfere cerebrale si chiar ma dusesem pana ca recitirea definitiilor sistemului limbic, si facusem libere analogii avand ca suport constatarile din viata reala.
Am ajuns sa rasfoiesc pagini despre dominantele cerebrale, pe care, recunosc, nu le-am mai rasfoit cam de multisor. Si asta nu pt ca nu mi-ar fi trezit deloc intereseul, dimpotriva, ci doar pt faptul ca eram atata de cuprinsa in corvoadele mele sociale cotidiene, incat abia mai avusesem timp sa ma gandesc mai profund la anumite lucruri care chiar mi-ar fi facut placere. Am redescoperit acum aceste placeri, pt ca, intamplator, situatia in care ma aflu, imi permite acest lucru: umplerea timpului cu idei.
In fine...
Asa dupa cum spuneam, ma intorsesem si la alt lucru pe care il iubeam: desenatul, pictatul.
Postasem acum cateva zile, la unul din articole, o pictura suprarealista: The Temptation of St. Anthony a lui Dali. In acelasi timp, cautasem din interes si exprimari ale cubismului: clar, Picasso. (Asta nu are mare legatura cu ce vreau sa subliniez, e doar un punct, o idee.)Contemporani si totusi atata de diferiti, celebri amandoi, au marcat istoria artelor prin lucrarile lor.
In fine, asta probabil ca ar fi avut rolul unei note introductive...

Candva spuneam ca mi-ar fi placut sa ma fi nascut la inceput de secol XX. Mie mi se pare ca a fost una dintre cele mai indraznete si pline de avant perioade. Si nu numai inceputul secolului XX, cat si dovezile aparute pe la mijlocul acestui segmet de timp, lucru care nu are voie sa omita si aselenizarea.
Iar dezvoltarea asta a avut loc nu numai in ceea ce priveste arta si stiinta, ci chiar intreaga imagine despre viata.
Cat priveste dezvoltarea psihologiei, chiar nu mai trebuie amintit. Revolutia a avut loc pe parcurs. Ea s-a nascut din evolutie, din necesitatea de adaptare. Si nu e de mirare cum un Freud sau un Jung au reusit sa faca atata zarva, dar si lumina prin interpretarile lor.
Ma gandeam doar ca (ma rog, in mintea mea profana), omul, evoluand, incerca sa dea alt aspect naturii sale animalice. Isi punea mintea la contributie, crea, inventa, adauga, inova, schimba, si chiar purta razboaie. Era o sete de stiinta. Era o sete de afirmare, de descoperire.
Chiar asa cum a fost nazismul si chiar asa cum au fost ideile lui Hitler sau ale staff-ului nazist, trebuie, totusi, sa acceptam ideea arianismului si ca pe o dorinta de experimentare. Trista si macabra, sadica si deloc laudativa pt speta umana, insa noi am fost proprii nostri cobai, platind cu sange si viata evolutia, respectiv dorinta, ideea de evolutie.
Ulterior, desi aceasta pornire animalica de a domina si controla nu a fost stinsa, ea definindu-ne pe noi ca indivizi capabili de a merge inainte si prin asta dovedind doar faptul ca intr-adevar cele doar treizeci de procente din totalitatea capacitatilor noastre le exploatam (oh, ar fi bine daca ar fi atatea, desi dupa parerea mea e mult mai putin!), incercarcam sa mergem mai departe.
Postbelic, agresivitatea bruta este inlocuita cu un fel de agresivitate aristocratica, ascunsa in spatele manierelor elegante. Razboaiele reci, scepticismul, istoria spionajului, evolutia stiintei si tehnicii odata cu introducerea cipurilor si a dezvoltarii accesului la informatie prin internet si toata aceasta suma de factori, duc la o schimbare de manifestare a agresivitatii.
De pilda, asa, pe intelesul tuturor, daca inainte un barbat vroia sa-si arate superioritatea asupra unei femei, o miscare de mana si o punea jos. Evident, necavaleresc gestul, insa haideti sa recunoastem, absolut real. In ziua de azi, aceasta palma se materializeaza astfel: "Uite, bai, ce diploma am!" sau: "Vezi ca dintre noi doi, tot eu castig bani mai frumosi!". OK, nu am absolut nimic de comentat. Dar de aici si pana la dominare, respectiv supunere, mai e mult. Exista, clar, diferente. Dar de ce intram noi mereu in cursa de a fi primii? Ce ne mana pe noi din urma? Care sunt mecanismele care ne dau branci sa actionam asa si nu altfel? Nu suntem, cumva, inca primate in ceea ce priveste afirmarea si confirmarea propriilor noastre capacitati? Chiar nu observam ca, inainte de a accepta pe cineva, il cantarim daca e mai bun, mai slab, mai destept, mai prost, mai frumos, mai hidos decat noi? Si lista poate continua. Iar apoi intrebarea se pune: chiar il acceptam? Sau e doar un fel de resemnare in fata realizarii a ceea ce am descoperit fata de ceea ce am sperat noi sa descoperim: oameni fantastici, super-eroi, super-femei s.a.m.d., cu care sa ne luam la intrecere sau sa ne ascutim spadele mintii.

Eu cred ca am uitat sa contemplam. Eu cred ca am uitat sa ingaduim altuia sa fie altel decat noi. Si asta de teama de a nu ajunge celalat sa ne domine. Eu cred ca, uneori, din atata goana, am uitat sa fim noi insine. Si, mai rau, am uitat cum e sa ne acceptam pe noi insine. Chiar unii dintre noi poarta mereu cu sine un razboi. Acea agresivitate mocnita care s-a transformat in mod de trai. Trebuie sa dovedim ca putem si singuri. Dar oare nu tocmai acest mod de a aborda lucrurile ne duce pe noi la carente de comunicare? Sa nu uitam, pacea exterioara are mai intai nevoie de pace interioara. Iar asta inseamna echilibru si acceptarea de sine, care aduce automat si acceptarea celorlalti. Inseamna deschidere si nu intoleranta. Inseamna intelegere.

E adevarat, nu prea avem timp de contemplat. Si, da, fiindca societatea ne cere mereu sa fim competitivi. Dar va intreb acum oare: Cine este SOCIETATEA? Nu suntem NOI?, Noi, ca indivizi? Si atunci va pun urmatoarea intrebare: Oare care dintre noi este mai usor manipulabil: cel ce vrea sa dovedesca mereu societatii puterile sale, sau cel ce ia lucrurile asa cum vin? Evident, fara de primii, societatea nu ar evolua, dar fara a doua categorie, ar fi numai razboaie.

joi, 18 februarie 2010

Timpul... probabil...



Si doar fiindca vremea de acuma se aseamana oarecum cu cea de atunci, am scotocit prin arhiva mea de scrieri ca sa caut anume aceste versuri.
Se-mbina iarna cu primavara. Se cearta soarele cu ultimele incapatanate urme de zapada, ciorile si vrabiile se ratoiesc tantose la vanturi si intreaga atmosfera pare sa fie un lant de cereri de dreptate: "Inca domnesc eu! E inca februarie!" - spune iarna. "Of, tu nu vezi ca s-a saturat deja lumea de tine?!" - o mustra soarele si zambeste cu dintii sai mari si, parca, din obraznicie, chiar ii scoate si limba. :-)
Ei, e o cearta fireasca pt stapanire. Asa cum au fost duse si razboaiele de-a lungul atator milenii. Stapanirea asta e ceva ce le da tuturor de furca, inclusiv vremii...



Si Timpul si Vremea...

(Fls./M. 22.03.2008)

Si ninge si ploua,
E soare afara
Si vantul iar bate
Zapada spre seara.

E nefiresc rece
In Sambata Mare.
E Pastele maine
Iar gerul e mare.

Si tremura salcii,
Magnoliile-n floare,
Ciresii cu flori albe
Cuprinsi de ninsoare.

Dar neaua nu tine
Si soarele iese.
E scurta minciuna
Ce-ar vrea sa se-apese!

Acum tuna si fulgera
Ca-n ploaia de vara
Si grindina cade,
In martie, spre seara.

Ciudata traire
Intr-atata schimbare!
Scranteala naturii
E-atata de mare!!!

Ce vreau eu cu vremea?
Asa e si-n mine
Cat tu esti departe.
Asa e si-n tine???

miercuri, 17 februarie 2010

Shift happens. Did you know?...

O zi din viata

Explozia de soare ma insoteste peste tot: e din strada, pana la mine in sufragerie si pana la mine in inima. Pana acolo a ajuns! Splendid! Lumea e din nou colorata! Lumea e din nou vie! E plin de viata peste tot.
Magazinele sunt impovarate cu noi console de flori, de toate soiurile: de la zambile la primroses, de la lalele la violete si tot ce mai poate insoti anotimul verde.
M-e drag sa deschid dimineata geamul si sa stau pe balcon cateva minute pt a inspira aerul placut al diminetii. Pasarile isi fac si ele datoria, de la ciori si pana la vrabii si ce o mai misuna pe aici. Ba canta in cor, ba isi respecta randul, nu stiu dupa care arpegiu...
Tot mai mult se aud avioanele survoland vazduhul. Se aude clar si deslusit chiar si zgomotul mai surd facut de masinile de pe autostrada A3. E semn ca nu e presiune atmosferica. E aerul limpede ca o sticla transparenta. Las in dimineata asta usa balconului mai mult deschisa. Nu e frig inauntru. E doar raoare, dar o racoare care simti ca-ti spala si interiorul fiintei. Nu pot sa nu zambesc si nu pot sa nu-mi arat fericirea, cand dupa atata amar de zapada si de ger, lumea da semne ca arde totusi de nerabdare sa se imbrace in mantia verde. Era si timpul...
Mi-am facut o cafea. Dupa atata timp de abstinenta. O savurez incet. Cred ca e dreptul meu de a-mi arata si eu un pic din pofte si din setea de viata.
Am avut o noapte odihnitoare. De fapt, ultimele 2 nopti le-am dormit pe indelete. Ca o lenesa, m-am trezit la 10 dimineata. Lucrul asta nu e prea des intalnit la mine...
Ma simt dihnita si ma simt bine. In zile ca acestea ma iubesc. Simt ca merg pe strada plutind, razand, ca si cand nimic nu ar exista ce sa-mi tulbure gandurile. Chiar si lucrurile care asteapta in rand sa fie rezolvate, se pare ca au invatat sa-mi respecte dreptul la serenitate. Nu am nevoie de sfaturi, nu am nevoie de ajutoare, nu am nevoie de nimeni si de nimic. Tot ce vreau am langa mine si, mai mult decat atat, tot ce am nevoie e in mine. Ma pot declara fericita. In zile ca astea nu ma mai invinge nici o furtuna. Imi place mereu cand regasesc puterea in mine. Nu, nu sunt o tipa care sa fuga de societate, nu sunt o tipa care sa fuga de confruntari sau de probleme, ci, pur si simplu, le stapanesc. Ma stapanesc. Si stau si privesc doar la spectacolul lumii si al vietii, fara sa fac pe atotstiutoarea, fara sa fac pe marea inteleapta si, mai ales, fara a pune altora piedici sau a ma folosi de ei. Ma gandesc doar ca nimic nu e intaplator in viata. Toate se intampla cu un anumit scop. Iar unele lucruri nu sunt menite ca sa reziste in timp, ci doar sa te duca mai departe. Unde sa te duca mai departe? In ce directie? In descoperirea sinelui tau. Nosce te ipsum. Si e frumos cand te descoperi ca esti in rezonanta cu tine, esti in echilibru, esti fericit cu ce esti.
Mai deunazi am primit un e-mail de la prietena mea si printre multe altele imi spuse: "Sorina, tu nu ai avut niciodata nevoie de cineva langa tine pt ca sa reusesti. Tu vei reusi oricum in viata, fiindca esti o tipa puternica. Asa a fost mereu." Ei bine, nu stiu in ce masura are ea dreptate aici, fiindca, totusi, nu trebuie sa uitam, ca suntem fiinte sociale, avem nevoie de interactiune. Doar prin interactiune ne dovedim capacitatile. Singur e nicicum. Iar eu sunt departe de ceea ce s-ar numi un adept al traiului de tip robinsonian. Oricat de frumoasa ar fi insula, eu tot am nevoie de lume, de societate. Eu am nevoie de aceasta interactiune. Fara ea sunt pierduta. DAR: asta nu ma face mai putin capabila de a merge mai departe sau mai putin capabila de a infrunta problemele cu care trebuie sa ma confrunt, chiar singura, in anumite momente ale vietii.
Reflectez in franturi la tot ce mi se intampla si imi las instinctul sa imi dirijeze directia.
Si acum, nu pot decat sa pot decat sa spun decat: ascultati....:


Asculta mai multe audio Muzica


O zi frumoasa va doresc!

duminică, 14 februarie 2010

Je t´aime



Lara Fabian - Je t´aime

D'accord, il existait
D'autres façons de se quitter
Quelques éclats de verre
Auraient peut-ítre pu nous aider
Dans ce silence amer
J'ai décidé de pardonner
Les erreurs qu'on peut faire
à trop s'aimer
D'accord souvent la petite fille
En moi souvent te réclamait
Presque comme une mère
Tu me bordais, me protégeais
Je t'ai volé ce sang
Qu'on aurait pas dû partager
à bout de mots, de ríves
Je vais crier

Je t'aime, je t'aime
Comme un fou, comme un soldat
Comme une star de cinéma
Je t'aime, je t'aime
Comme un loup, comme un roi
Comme un homme que je ne suis pas
Tu vois, je t'aime comme ça

D'accord, je t'ai confié
Tous mes sourires, tous mes secrets
Míme ceux, don't seul un frère
Est le gardien inavoué
Dans cette maison de pierre
Satan nous regardait danser
J'ai tant voulu la guerre
De corps qui se faisaient la paix

Refrain

Je t'aime, je t'aime
Comme un fou comme un soldat
Comme une star de cinéma
Je t'aime, je t'aime, je t'aime, je t'aime, je t'aime, je 'aime
Comme un loup, comme un roi
Comme un homme que je ne suis pas
Tu vois, je t'aime comme ça
Tu vois je t'aime comme ça

Way back into love




"Ti-o trimit pe Carla sa te ia. Vine cu barbatu-sau. Sa fii pregatita!"
Eu eram pregatita deja de o luna. Bagajul nu il mai desfacusem. Ramasese pe partea libera a patului dublu din dormitor. Puneam acolo mereu cate inca un articol de imbracaminte, pt cand era sa plec. Adunasem fotografiile, pt ca i le promisesem. Am spus ca aduc tot ce pot cu mine. Tabloul de pe peretele din sufragerie, pe care il pictasem acum 3 ani in vara, ma gandisem sa-l duc cand duceam si restul de mobila, cand lichidam apartamentul.
Devenise universul meu. Ma hraneam din el si se hranea din mine. Coexistam. Era o simbioza. Ne serveam drept hrana unul celuilalt. Dadeam ce puteam si cum puteam, ba intreg, ba trunchiat, uneori plin de frustrare, alteori plin de temeri, dar, de mai fiecare data, plin de dorinta. Si ne intrebam mereu: "Oare in realitate cum ar fi?"
Traiam cu gandurile doar, cu simtirea. Nu aveam alte alternative. Sa ne atingem era cu neputinta. De aceea, imaginatia a devenit mai importanta decat realitatea. Ne cufundasem in fantezie, devenind a doua noastra natura. Traiam virtual, precum in filmele Sci-Fi. Ceea ce nu aveam la indemana erau masinariile de produs holograme. Doar fictiunea ne ajuta.
Pt mine era ca un exercitiu al creierului. Eram pusa mereu si mereu in situatii noi. Le-am acceptat cu foarte mare usurinta. Eram avida de viata, de traire, de evenimente. In lumea imediat inconjuratoare mi se parea ca se plimbau monstri de beton gri, impenetrabili si neinteresati. Nu aveam ce reflecta. Nu puteam primi nimic inapoi din ce dadusem. O suprafata mata, poroasa, nu reflecta lumina. La fel, mediul unde traiam, nu numai ca nu producea lumina necesara mintii mele si/sau sufletului meu, ci si mai mult decat atat, nu era in stare nici sa ma sustina in viziune. Eram pe un teren arid de prea multa vreme. Ma secatuia de puteri. Nu puteam nici macar incolti sub uscaciunea terenului, darmite inflori. Nu era lumea mea. Erau atata de putine lucrurile pt care ma bucuram: un rasarit de soare, un tril de pasari, lucruri simple. Dar, aceste lucruri simple le gasesti oriunde in lume.
In ultima vreme ma intrebam din ce in ce mai des, daca asta este lumea in care imi doream sa traiesc. Si de fiecare data am ajuns la aceeasi concluzie: NU!
Vroiam sa traiesc, vroiam sa iubesc, vroiam sa daruiesc. Aveam atatea de daruit! Dar nu poti darui mereu si mereu ceva cuiva care nu este in stare nici macar sa inteleaga ce ai tu de dat. Nu, categoric, nu era lumea mea.
Dar ce aveam sa fac? Oricum, o schimbare era imperios necesara. In ce directie? Ideea noua ma ajuta sa merg mai departe. Imi usura viata, dar viata interna. Ma regaseam in el. El ma facea sa intru in lumea mea. Intraseram cu atata usurinta amandoi in noile noastre roluri incat la un moment dat aproape ca crezusem ca era adevarat.
DAR: orice realitate a fost mai intai o idee. Iar eu simt nevoia sa merg pe acest fir al ideii. Imi urmez instinctul. Fac ceea ce simt. Iubesc. Traiesc. Visez. Si merg mai departe. Undeva, drumul asta ma va duce!

Am iubit un tanar etiopian...(prietenului meu, Kebedeh, cu care am scris impreuna aceasta postare)



Am iubit un tanar etiopian. Numele lui era Kebedeh. Era din Bahir Dar; era dornic pe atunci sa gaseasca o femeie pe masura micilor sale pretentii, cu care ar fi fost hotarat sa inceapa o relatie de lunga durata pt sex sporadic.
Ma trezisem intr-o zi, ca-l iubeam pe Kebedeh.
Kebedeh avea 1.72 m si 37 kg. Dar apreciam deosebit de mult la el ambitia cu care-si urma visul de a scapa de kilogramele in plus. Cand il cunoscusem, abia ce terminase de trei luni Colegiul de Vanatoare cu Arcul si alte Arme cu Coarda, la specializarea Prastie.
Il iubeam pe Kebedeh.
In zilele in care imi scria se pregatea pt masterat in domeniul Traiectoria Ghindelor si a Bilelor de Rulment - Calcul Exponential.
Iae eu il iubeam pe Kebedeh.
Era pasional cum nu mai intalnisem altul. Avea multe pasiuni: printre ele se enumerau si doua vecine si, accidental, un verisor al sau, muzica formatiei Stomp - melodia sa favorita era "Nu ma lasa, mama, pe drumuri!" si cea care o canta mereu din frunza era "Frunza verde solzi de peste".
Il iubeam pe Kebedeh.
Era expert in gastronomie. Mi-a gatit intr-o zi mancarea lui preferata: antricot de antilopa fragezit de o leoaica gestanta. E un deliciu. M-a rasfatat ca e un prunc mult dorit.
Eu il iubeam pe Kebedeh.
El practica alergatul in aer liber, mancatul in aer liber, dormitul in aer liber si sexul outdoors. Cu toate acestea, era un om de casa. Si, ceea ce apreciam mai mult la el era ca vorbea fluent. Si ce frumos vorbea!!!
Si, da, va repet: eu il iubeam pe acest Kebedeh!
Avea un vis. Si visul vietii lui era sa castige cursa de 10.000 m la Olimpiada, vis ce ar fi fost perfect realizabil, daca n-ar mai fi existat inca 3 milioane de etiopieni care sa-si doreasca acelasi lucru. (N-am inteles niciodata de ce il impiedicau pe el mereu acesti 3 milioane de indivizi. Eu il iubeam doar pe el.)
Si ce-l iubeam pe Kebedeh!!!
Cand eu l-am cunoscut, el nu-si dorea decat o doamna cultivanta de radacinoase, suficient de atragatoare pt a putea fi utilizata drept momeala. Ar fi preferat ca acea doamna sa aibe studii antropologice, daca nu asupra ei, macar asupra unei rude de gradul unu. Varsta nu avea importanta pt el atunci deloc, dar le prefera totusi pe cele care si-o cunosteau.
Asa l-am cunoscut eu pe Kebedeh, un tanar etiopian cu allura de actor de Hollywood. Probabilitatea de a mai fi gasit altul ca el era la fel de mica cu aceea de a poza topless pt National Geographic.
Si-acum spuneti-mi si mie: cum sa nu-l iubesc pe Kebedeh???
Si ce am mai uitat sa va mentionez, doamnelor si domnilor: in timp ce-l iubeam pe acest tanar admirabil, citeam cu inversunare din cartea lui Alfred Binet - Dedublarea Personalitatii si Inconstientul.
Domnilor, eu inca il iubesc pe Kebedeh!!!
Nu-i asa ca v-ati indragostit si dumneavoastra de el???

Ah, sa nu ma intrebati de ce am postat Dali. De saptamana viitoare ma apuc din nou de pictat... Mintea lui Kebedeh, ceea ce pana acuma inca nu v-am spus, este ca un tablou al lui Dali. Inspira... Vedeti acum de ce il iubesc???

Complementaritati



Uneori simtim nevoia sa ne indepartam de ceea ce iubim, pt a intelege mai bie ceea ce credem ca simtim. E vorba de lupta dintre simtire si ratiune. Ratiunea ne-a invatat sa fim mereu vigilenti, sa avem ochii mereu deschisi. Numai asa vom putea intelege lumea si numai asa vom putea fi stapanii propriilor noastre destine.
Insa apoi vine simtirea. Se intampla ceva in universul nostru. Apare ceva cu ce constiinta noastra nu a socotit, nu a luat in calcul. Apare un "ceva" pe care nu stim sa-l denumim. Ne place pt moment aceasta noua stare descoperita in noi. Evident, din obisnuinta, incercam sa o analizam cu ratiunea. Dar uneori ne place atata de mult, incat lasam ratiunea la o parte, ignoram toate semnalele de avertizare si o tragem pe drumul simtirii. Unde ne duc cele doua drumuri? Putem noi sti dinainte, daca cele doua drumuri converg? dar daca sunt divergente? Evident, ideal ar fi sa convearga, dar nu intotdeauna si, la fel, chiar deloc obligatoriu, idealul se pliaza realitatii. Ce traim atunci? In ce directie hotaram sa mergem? Ce atitudine adoptam?
Sunt cazuri in care suntem confuzi. Atunci ne luam o paua si incercam sa insumam punctele comune dorintei cu cele ale realitatii. Incercam sa impacam simtirea cu ratiunea. Incercam sa gasim compromisuri pt noi si pt situatia aparuta, de unde sa iesim cu cat mai putine pierderi. Cum se spune, incercam sa impacam si capra si varza.
Asa este si in viata de zi cu zi, cand se intalnesc doua entitati. Una ratiomala, alta care traieste organizata pe simtire. E ca atunci cand se intalnesc doua persoane de diferite sexe. Yin si Yang. Complementaritati. Lucruri diferite, dar care trebuie sa coexiste. Unde incepe una si unde se termina cealalta? Asta numai experienta ne poate spune.
De aceea, suntem datori sa inecrcam!

Fluturi

Suntem aidoma unor fluturi care traiesc putin, dar intens, care isi scutura aripile in cautarea florilor ascunse dupa curcubee, incercand prin zbaterea lor sa cuprinda orice farama din viata, s-o conserve prin culoare, sa o pasteze pt minutele pe care le au de trait, cat mai frumos. Sunt zbateri pe care, in afara de fluturi, nimeni nu le intelege: sunt zbateri de fericire - fericirea pe care o poarta in suflet - sau sunt zbateri de spaima, constienti fiind ca sfarsitul le e, de altfel, aproape.
Suntem aidoma condamnatilor la moarte, cei care-si stiu ziua sfarsitului si incearca sa traiasca fiecare zi hedonistic, uitand de legi, netinand seama de ele, traind doar dupa scancetul inimii si tanjirile sufletului, cautand sa-si implineasca orice dorinta, atata cat mai e timp.
Traim intens, chiar daca doare. Cand ne temem, ne ascundem de ochii lumii, nemaistiind daca ne punem noua insine ochelarii ca sa nu ne mai vada nimeni ochii indurerati, sau daca ne punem paravane de aparare intre noi si lumea din afara. Trimitem astfel in afara noastra orice stim ca ar stimula producerea a ceea ce dorim: Fericirea.
Invatam sa sublimam momente, sa creem emotii, sa dam nastere unor lumi de fantezie. E granita prea slaba intre fantezie si realitate. Este atat de slaba pt ca stim ca nu o putem stapani. Iar mintea noastra creaza, creaza, creaza...
Creem lumi inexistente, le suprapunem cu cele ce exista si incercam mereu sa imbinam cele doua elemente.

Traim astfel inlantuiti, cand ne descoperim deodata unul in celalalt, fiind prea slabi pt a renunta si, la fel, tot prea slabi pt a merge mai inainte in acea creatie. Realitatea se rupe, visul se destrama. Ajungem de atata teama in imense impasuri, propriile impasuri, create de mintea noastra, care de atata dor de libertate ne incatuseaza. Ciudata functie aceasta a noastra - Gandirea. O utilizam spre a ne crea sentimentul de libertate. Dar undeva gresim. Si realizam ca gresim, cand vedem ca ne duce pe drumuri inchise. Sunt drumurile pe care le alesesem pt libertate. Si tocmai aceste drumuri ne infunda. Ne dam seama ca lumea nou creata in loc sa ajute la perpetuarea a ceea ce am dorit, duce tocmai la sucombare. Suntem niste sinucigasi din si prin dorinta de a trai. Suna paradoxal, dar atunci traim intens, intens, intens tot ce se intampla. Privim atat de speriati cand se apropie sfarsitul, fara insa a realiza ca tocmai noi l-am creat, noi l-am grabit, prin intensitatea trairilor noastre, prin dorinta de a avea tot, de a stapani tot, de a domina tot, de a dirija tot. Este ca si cand o anumita portie de fericire ne este data si ni se da sa alegem perioada de timp in care vrem s-o traim. Alegem, din sete de viata, mai de fiecare data, imediatul, fara sa stim, fara sa realizam, ca prin atata intensitate murim mai devreme. Iubim pasional, urâm cat ne mai ramane timp si simultan urâm acel timp care nu ne-a mai ramas pt ca sa putem iubi. Ne urâm pe noi prin atata iubire, ii iertam pe altii pt atata ura si nu mai stim cand il uram pe cel ce-l iubim si invers. Jocul pare nebunesc, e o roata a lucrurilor ce se invarteste de nebuna, e ca un vartej de praf in toiul verii inainte de furtuna.
Stim insa instinctual sa cautam alti fluturi, sa ne impletim zborurile cu ale lor, sa le bandajam aripile frante si sa le redam libertatea sa zboare. Stim prea bine ce inseamna sa iti moara sufletul maine. De aceea il traim astazi, atat cat de intens putem.
Suntem ca un roi de fluturi nebuni, nebuni de iubire, nebuni de viata, nebuni dupa culoare, inaltare si zbor. De fapt, in falfairea aripilor noastre, suntem nebuni dupa moarte, pt ca, cu fiecare zbatere de aripi, suntem mai aproape de sfarsit. Si nu putem visa la nimic altceva decat la acea pupa, din care se va naste mai departe un fluture... Iar un astfel de joc doar fluturii il pot intelege.
Un fluture este pt culoarea lumii.
Pt perpetuarea iubirii e nevoie de doi...

vineri, 12 februarie 2010

Starul


Pregateste-te sa aterizam. Fii atenta la paparazzi! Sa ai grija sa zambesti mereu! Vei fi mereu privita si fotografiata. Controleaza-ti mereu tinuta. Nu iti arata partile slabe! Fii suverana! Fii stapana pe tine! Sa nu uiti! Arata mereu partile tale frumoase! Profita de tot ce ai, cucereste publicul, fii increzatoare in tine!
Acestea erau sfaturile pe care le tot primise si le auzise in ultima vreme. Se pregatise indelung pt aparitia asta. Dupa ce castigase Marele Premiu la ea in tara, urmase strainatatea. Insa acum avea mai multe de infruntat. Stapanea engleza, desigur, insa nefiind limba ei materna, tot trebuia sa fie mereu atenta la exprimari. Emotiile o gatuiau pe masura ce avionul se pregatea sa aterizeze. Va fi suficient de stapana pe sine? O incercasera emotii noi. Parca nu isi mai simtea corpul. Prin minte ii trecusera imagini de la ultima seara a filmarilor si de la decernarea prmiilor. Daca cineva i-ar fi spus asta acum doi ani, ca ea va aparea pe copertile revistelor si ca atatea blitzuri vor lasa lumina pe ea, ar fi spus ca este un vis. Parca nu-i venea nici ei sa creada ce traia. Era vis? Era aevea?
Filmarile de la ultima productie o pusesera sa dea tot ce avea mai bun in ea. Si o facuse cu pasiune. Erau filmari uneori pana tarziu in noapte. Muncise greu, insa echipa era bine inchegata si regizorul stia cu precizie ce doreste de la fiecare in parte. Au fost zile in care ajungea seara acasa terminata, obosita, dar plina de satisfactie. Munca cu acea echipa o facea sa se simta bine. In tot acel timp ajunsesera toti ca o familie. Si nici nu se putea altfel, pt ca erau aproape zi lumina impreuna. Incepusera sa-si cunoasca tabieturile, slabiciunile, cat si punctele de maxim. Nu ar fi crezut niciodata ca intr-un timp atat de scurt, o adunatura de oameni care cu cateva luni inainte nu stiau aproape nimic unul despre celalalt, vor ajunge sa coexiste atata de armonios. Si astea toate datorita faptului ca fiecare incerca mereu sa dea ce era mai bun din el.
Poate era conjunctura astrala favorabila, poate ca intamplarea a facut ca acest grup sa devina atat de omogen. Dar isi daduse in acel moment seama, ca fara ei, fara colegii de platou, fara regizor, fara recuziteri si cameramani si fara toata acea echipa de lucru, ea nu ar fi fost nimic.
Astazi luceau blitzurile pe ea. Dar toate acestea, stia ea prea bine in sinea ei, ca are sa datoreze echipei. Si-a dat seama ca fara de oameni nu putea exista. Nu putea deveni ceea ce este si nu putea straluci. Ea a dat tot ce a putut ea sa dea. Si, in gandul ei, multumea acuma tuturor.
Avionul se pregatea de oprire pe pista. Toata lumea isi verifica locul si eventualele bagaje de mana. Jos, paparazzi isi faceau datoria. Asteptau frumos, sa faca primele instantanee celei care in cateva ore va face sa straluceasca primele pagini ale revistelor si ziarelor.
Aerul era minunat iar zambetul de pe fata ei era firesc si deloc studiat. Radia din interiorul ei o lumina, care nu mai avea nevoie de nici o pregatire prealabila. Sfaturile primite erau in acel caz inutile. Ea isi facea datoria: ea era EA. Ea era prin natura ei UN STAR!

joi, 11 februarie 2010

Surogatul de adevar



Si ea se intoarse spre el cu o privire plina de amaraciune si durere, care luasera locul luminii sale din ochi de pana atunci. Ii venea sa plece in lume, sa uite de toate, dar cum sa uite de ea insasi? De tine nu poti sa scapi, orinde te-ai duce si orice ai face.
Se simtea prizoniera a unei dureri pe care nu o meritase. Se simtea tradata, inselata, folosita ca o papusa ieftina. Si ii daduse doar tot te avusesese ea ma bun in ea. Ii daduse dragostea ei. Ii daduse timpul ei, gandurile ei, viata ei. Isi facusera planuri impreuna, dar ea vedea acum ca erau doar planurile ei. El nu o iubea. Sau nu asa cum trebuia. Daca o iubea, nu o mintea. De ce ii trebuia ei astfel de durere? Nu ii erau de ajuns toate cele pe care le traise pana atunci? Nu ii era de ajuns ca viata ei si asa era in raspantie? El ii daduse aripi pt o vreme. Dar de ce i le daduse? Mai bine nu ar fi facut-o, decat sa se foloseasca de o minciuna. Intorcandu-se, vazuse alceva decat pana atunci. Si, totusi, nu putea sa nu-l iubeasca. Erau sentimentele inca prea puternice. II iertase in sufletul ei pt toate greselile lui, pt toata invalmaseala de minciuni in care se incurcase ca intr-o panza de paianjen. Ea nu mai stia acum cine era el. O iubea? O iubise? Stia el, mai inainte de toate, ce simte pt ea? Incerca el macar sa descopere in sine granita dintre micnciuna si adevar? Nici el nu se simtea bine. Lucrul acesta era cert. Si doar ii placea atata sa aibe dreptate. Dar, de data aceasta, nu avea. Ii parea rau acum pt ce facuse, dar se afla intro profunda disonanta cognitiv-afectiva. Nu stia nici el incotro. Era complet confuz. Avea remuscari? Ii parea rau? Era o stare de disconfort pe care o resimtea si nu era sa intremeze nici macar o scuza. Ce scuza sa gaseasca? O scuza gasesti cand gresesti pur si simplu, dar nu poti evoca o scuza cand gresesti deliberat. Iar ea stia asta. A fost prea de tot, a fost prea mult, a fost peste puterile ei, oricat l-ar fi iubit. Si, la naiba, chiar l-a iubit!!! Il iubea inca. Dar o iubire ce doare.
Lui ii era ciuda pe el. Chiar se intrebase si el, cum putea fi atata de prost? El, in toata genialitatea lui sa faca astfel de greseli tampite.
Se crease la un moment dat intre ei o intelegere tacita, era o anume liniste, era o anume incredere, era pace. Dar toate acestea erau cladite pe o minciuna. Era placut, dar nu era real. Nu din partea lui. In timp ce el se putea bucura cu adevarat de dragostea ei, ea se bucura doar de cuvintele lui. Ea dadea dovezi, el facea afirmatii. Pana cand, intr-o zi, facuse o afirmatie care nu se mai potrivea cu nimic din acel joc. Atunci aparuse explozia. Se descatusasera toate intrebarile pe care ea le mai avea de lamurit cu privire la el. Nu mai putea sa stea ca o oarba si sa asculte tot ce ii turna el. Lucrurile nu se mai legau. Era o stare grea, tensionata. Iar ea nu se putuse abtine sa nu izbucneasca. Si pe buna dreptate. Era necesara o lamurire. Ea nu era genul de persoana care sa traiasca in dubii. Ea vroia lucruri limpezi. Nu era si asa o experta in aparitii teatrale, dar lasase sa curga cascada de vorbe din ea, spre a-si elibera naduful. Nu mai avea nevoie nici macar de control, desi incerca sa se ordoneze. Ii reprosa totul, toate neclaritatile ei de pana atunci, toate intrebarile care o sfredelisera de-a lungul timpului si se intreba: oare cum avea sa sfarseasca? Pt ca cine incepe cu o minciuna, undeva trebuie sa se sfrseasca.
Ce se intampla cu el? Nu mai era stapanul propriei sale vieti? Ce dorea el de fapt? O iubea? Nu mai stia nici el. Nu putea nici el sa-si raspunda la asemenea intrebari. Si pt el era prea mult, desi stia clar ca el era cel care decalnsase avalansa. El a fost initiatorul bulgarelui. Iar acuma s-a surpat totul. S-a dus dracului! Si, evident, cu stricaciunile de rigoare. Nici nu avea dreptul sa se mire de aceste rezultate. Erau doar faptele lui. Nu avea destula incredere in el ca ar fi putut-o cuceri de la inceput daca era el insusi? Daca nu o mintea? Era atras de imaginea ei de cum o vazuse. Altfel nu ar fi abordat-o. Petrecea ore in sir cu ea, incercand s-o cunosca, s-o invete, s-o descopere asa cum e ea. Iar ea s-a dat, s-a daruit lui. Pt ca il vedea atat de flamand de ea. Iar ea avea nevoie sa se daruiasca. Ea avea atata de daruit, o gramada de iubire!!!
Erau tornade acuma in capul lui. Nu o mai putea suporta auzindu-i reprosurile. O blocase, renuntase la ideea de a mai comunica cu ea. Probabil avea nevoie de timp pt el. Poate ca trebuia sa se linisteasca si el. Probabil ca tocmai ajunsese timpul sa se intrebe ce vrea el? Ce asteapta el de la viata? Atat de tanar nu mai era. Insa simtea ca vrea sa traiasca. Avea impresia la un moment dat ca nu stia nici macar cum. Si, Doamne, era atat de simplu: el trebuia sa fie doar EL. Pt ca ceea ce el nu reusea sa vada, vazuse ea. Ea il iubise pe el, asa cum nu credea el ca este. Insa acum problema era ca el nu se acceptase. Ii era rusine sa accepte acest lucru. Ea era demna de iubire asa cum era, iar el credea ca va fi demn de iubire asa cum nu era. Cata nesiguranta si cata pierdere!
Ei ii parea rau si inca il iubea. Dar trebuia sa-l lase sa se regaseasca. Ea il vroia pe EL, nu o imagine contorsionata. Ea cerea viata, nu un surogat...