sâmbătă, 18 decembrie 2010

Serenitatea din varful muntelui meu...

Cad in fantani adanci din care nu mai stiu daca pot sa ies. Dar, totusi, o fac de fiecare data. E ca si cand ar fi fantani cu apa sarata, unde sarea ma impinge mereu la suprafata. Uneori nu vreau sa rostesc niciun cuvant. Ma prefac ca-mi sta bine mutenia in care ma afund, ca-ntr-o smoala ce-mi naclaieste cuvintele, siroind si colcaind, ca o mlastina in arsita verii, plina de matasea-broastei. Ma intreb la ce bun atatea vorbe, daca simtirea nu poate fi, si asa, inlocuita cu nimic? Uneori imi imaginez ca sunt la 2 m sub pamant si ca viermii au ros din mine si ultima bucatica de carne si ca, in loc sa ramana un schelet de oase, ramane un schelet de suflet. Un schelet curat, de suflet limpede. Nu stiu daca se intreaba vreun trecator cine odihneste (?) sub aceasta piatra. Dar, oare, odihneste? Sufletul meu haladuieste peste tot, nevazut si nesimtit. Doar ochii mei vad si urechile mele mai aud, ca intr-un film, in care scenele sunt filmate de sus.
Stau pe veranda unde un barbat cteste un ziar. In necrolog nu apar oameni cunoscuti lui si da pagina mai departe. Nici de numele meu nu s-a impiedicat. Nu ne-am vazut, si asa, niciodata. Desi ma inglobez in aceasta lume, par a fi, totusi, absenta. O anonima ce putea foarte bine sa nu fi existat. Nu stiu cu ce ar fi fost lumea mai saraca in absenta mea. Cu un suflet? Cu o palma de celule, ce si asa mor? Sunt atat de putine semnele trecerii mele pe aceasta lume, incat uneori ma simt ca o boare. Uneori e suficient sa respir si sa nu mai fac nimic altceva. Deja si ocuparea spatiului pare cateodata prea mult. Dar, totusi, se pare ca e necesar...

Imi plac tacerile, spuneam. Fiindca imi place linistea. Ma retrag din imbulzeala -si asa fara rost - a zilelor ce curg invalmasite in evenimente care, desi azi par atat de importante, maine nu isi mai aduce aminte nimeni de ce s-a enervat. Am ales serenitatea. Ma retrag si ma gandesc ce rost au toate acestea. Lenevesc in mintea mea, crutandu-mi viata de nervi inutili. Acele lucruri nu ma privesc. Nu sunt ale mele. Nu ma duc mai departe si nu-mi aduc nimic. E ca si cand toata lumea s-ar imbulzi la oras si ar inghiti mereu fumul tobelor de esapament, plangandu-se de afectiuni pulmonare. In loc de asta, prefer sa stau in varful muntelui meu, chiar daca asta suna ca o condamnare la solitudine, dar respir aer curat. Aerul e rarefiat la inaltimi. Daca nu esti obisnuit, poti ameti. E o chestiune de exercitiu. E un lucru simplu. Si e vital. Desi, poate, pentru unii, nu pare. Putin imi pasa ce spun ceilalti! Am invatat sa fac ce vreau si sa nu am nici macar asteptari de a fi inteleasa. Asta te scuteste de multe. De o alta serie de nervi inutili. N-am cerut nimanui sa se puna in locul meu. Si nici sa ia decizii in numele meu. Cu atat mai putin sa raspunda pentru ceea ce eu fac. E o atitudine ciudata, azi, unde lumea merge cu turma. Numai ca eu nu sunt turma.
Eu sunt pe munte. Pe muntele meu. Si acolo aerul e rarefiat...

Fall in the Himalaya

Daca nu ai fi venit...

Daca nu ai fi venit
as fi asteptat mai departe,
obisnuita fiind, de atata timp,
cu asteptarea.

Daca nu as fi stiut ca existi
te-as fi purtat in gand,
precum un abur
avand grija sa nu te destram prea devreme.

Daca ai fi trimis pe cineva inaintea ta,
as fi stiut ca ai sa vii, stiam si cand.

Dar tu n-ai spus nimic,
doar inima mea a asteptat,
batand rabdatoare
fiinta ta.

Esti dovada ca nu m-am mintit, asteptandu-te...

Tu esti...!

vineri, 10 decembrie 2010

De Craciun, in Germania

Noi il aveam pe Hrusca, avem colindele, avem Leru-i ler, dar, locuind de atatia ani in Germania, nu am putut sa nu aud si, la randul meu, sa cand si eu, impreuna cu ei, cantecele lor de iarna. Daca le ascultati, desigur va va veni si voua sa fredonati impreuna cu mine. Chiar daca nu intelegeti versurile, va spun eu ca sunt frumoase! Sper sa va placa!
Auditie placuta!











duminică, 5 decembrie 2010

Bogatia tacerii

M-afund in ganduri ca in perne calde, cu fulgi de nea fierbinte intre foi de ger si flama. Sa taci, iti spun, sa pot s-aud cum ingheata si ultimul gand de noapte, agatat de coltul buzei inca rosii.
De ce imi pui atatea intrebari, cand vezi ca nu vreau sa deschid niciun subiect despre murire, dormire, orbire, mutire, sfintire? Lasa-ma, mai bine, sa tac incarcata de sensuri in fata semineului in care tu ai aprins azi ultimul dor, atat de amarnic, incat se zvarcolesc din nou dureri in sange, ca niste vampiri rapusi de un tarus infipt, in toi de noapte, in inima.
Daca ai alunga de pe mine toate gandurile rele, as ramane goala si te-ai minuna ca nici voalul  camasii de noapte nu mi-ar acoperi in intregime fildesul pielii si nici marmura gleznelor din care sunt construita nu s-ar sfarma sub apasarea vorbelor tale, grele, ca plumbul.
Ma arunc in adancuri de oceane si nu am cum sa ies la suprafata, constructorul nu a lasat porozitati in mine, ci m-a cladit compacta, ca un bloc de beton pe care-l toarna mafiotii la picioarele victimelor pe care le arunca apoi in mare. Cum sa ma mai ridic, cand lumea se acopera cu uitare?
Uite, a ars pana si ultimul lemn, ros de vreme si uscat ca o Sahara. Curgea odata-n el atata seva!
Acuma de ce taci? Iti vine si tie sa plangi? De ce? Mai bine ciupeste cozile chitarei, caci vinul aproape s-a racit si aburul lui mi s-a risipit din vene. Am sa-mi vin in simtire, daca tu nu ma arunci din nou in alta lume.
Nu ma lasa aici! Azi nu vreau! Azi vreau doar sa alerg in gand, cu ochii inchisi si sa trag aer rece in piept, imaginadu-mi ca inghit cu el Luna.
Stii? Toti ne-au mintit, cand au spus ca linistea nu e vandabila. Tu stii cat ar fi in stare sa plateasca unii, ca s-o dobandesca? Iar noi, fericitii,  o avem pe gratis. Te am pe tine. Iar tu ma ai. De ce ar mai trebui sa fie altfel?

M-afund azi in tacere. Suntem bogati.

marți, 30 noiembrie 2010

Sunt veacuri de traire, mama...!

Am ratacict viata, mama, la fel cum as fi ratacit un drum
Tu nu mi-ai dat lumina cu mine si mi-ai spus ca o sa gasesc in cale.
Pe drum nu am gasit, mama, decat luminile altora
Dar ei mergeau pe calea lor si eu nu aveam de ce sa ma tin dupa ei.

Mi-ai spus ca n-o sa-mi fie foame, mama si de aceea nu mi-ai dat desaga cu merinde la mine.
Dar am ajuns in pustietate si acolo nu sunt copaci care sa faca poame.
Am incercat sa ud nisipul desertului in speranta ca voi sadi gradini
Dar n-a fost asa, mama si n-ai avut dreptate.

Mi-ai spus apoi ca de carti nu am nevoie, mama, ca invataturile le voi trage din viata.
Dar nici asta nu a fost asa, mama, caci fara de carte nu te ia nimeni in seama.
Am inceput atunci a citi. Citeam tot ce-mi pica in mana si tot mi s-a parut ca nu stiu nimic.
Dar ce trebuia sa fi invatat inca de mica, era ca tu trebuia sa ma iubesti.

M-ai trimis in viata, mama, asa cum trimite o tara pe fiii sai la razboi.
Te-am intrebat daca imi trebuie arme si tu mi-ai spus ca o sabie mi-e de ajuns.
Mama, sabia aceea o pastrez si acum in teaca, fiindca oamenii nu se mai razboiesc de mult asa.
Ei lupta cu gandurile, mamica, dar tu asta nu ai stiut sa-mi spui. Dar am invatat eu.

Mai am un pic pana mi se va stinge lampa vietii, mama.
Dar tu mi-ai spus sa nu-mi iau nici ulei si nici fitil, ca o sa le gasesc la orice pravalie.
Le-am gasit, pe la inceputuri, asa e, dar acum lumea umbla cu alte lumini,
Lumini de care tu nu mi-ai spus nimic. Nici tu n-ai stiut. De un´ sa stii?

Nu te invinovatesc, mama! Pe vremea ta nici intunericul nu era asa de negru,
nici  veacurile atat de lungi si, poate, nici moartea definitiva.
Vremea te era doar o vreme.
Vremea mea acum trece, iar vremea fiului meu abia incepe...

Sunt veacuri de traire, mama, VEACURI!

Iarna - fata cu buza crapata

Iarna e fata aia cu buza crapata,
cu mainile crapate
si nasul inrosit.
Ea e nici domnisoara, nici copil.

Ea nu stie incotro i se-ndreapta pasii pe aleile pline de polei
si nici pe care dintre bancile acelea pline de turturi si nea se aseaza.
Stie ca se poate plimba prin padure
imbratisand lupii in urletele lor
si ca poate sa stranga in manuta ei
inca mica
pasarelele care au mai ramas zgribulite pe vreo creanga de vasc.

Iarna e acea copila jucausa,
cu ochii gri, ca de gheata, care
stie sa inteleneasca si apa sarata a marii,
in valuri de sticla.
Ea a invatat sa respire viscol si sa se hraneasca din sloiuri,
privindu-te pe tine, vesnic, cum,
in fiecare an, pe 31 decembrie,
mai arunci la gunoi un calendar.

Dar pe ea nu o intereseaza calendarele tale
si nici anii tai
si nici viata ta.
Ea zambeste tacut si intelept, cu un rictus in coltul drept al gurii,
fiindca stie ca pana la vara
ea va fi femeia plina de rosu, cu buze voluptoase
si pieptul ce-i sparge camasa.

Dar tu n-o vei fi vazand-o cand i se aseaza in suflet
prima dragoste,
caci in mai, ea nu va mai fi fecioara.
Ea va sti doar sa fie o Doamna la inceput de octombrie,
stiind ca din vara poarta in pantece un prunc.

Dar ea e Iarna acum
si e o fata cu buza crapata...

joi, 25 noiembrie 2010

drogata cu cuvinte intr-o lingura de idee

spune-mi: 
daca ti-as indesa in ochi 
dimineata si-as lega-o 
cu streangul de lumina, 
m-ai lasa sa fug
 o vesnicie 
si sa ma ascund in 
coama fluturanda a dealului, 
dupa pometii obrazului de mar rosu, 
cautand in noi scanteia 
de inceputuri? 
sau m-ai azvarli in strada 
cu zdrentele de suflet 
tarsaind prin colbul veacului 
de inceput de mileniu, 
fara sa-ti pese 
ca peste noi, toti, 
s-ar inscrie o minune 
in circumferinta zorilor scapatate? 
ma faci sa scriu bombardand hartia
cu cuvinte smulse din 
rarunchi de vestala nebuna, 
asudata sub gemetele apasarii nevinovatiei, 
o rupere a constiintei, 
hiatus existential, 
transpunere a cosmarului 
in pasul schiop al soaptei de-cu-seara. 
smoala de intuneric 
si galben de miere 
turnat peste verde de fiere, 
simtindu-ma ca un cerb rapus, 
ce-si tanguie iubirea cerboaicei ramase. 
padure desfrunzita 
cu mlastini acoperite de frunzele
disperarii si un ultim 
raget spre raza lunga de luna...

ma faci sa ma droghez cu litere amestecate intr-o lingura de idee....

.Drugs.

miercuri, 24 noiembrie 2010

Pofta si otrava

Cu cata grija pastrez 
gandurile mele despre tine, 
nu stiu daca ai sa stii vreodata..
Cu cata sfintenie ma gandesc 
la sufletul tau, 
mi-ar placea sa stii.
As vrea sa simti caldura 
ce mi se revarsa in trup, 
doar cand imi trece 
prin gand si amintire vocea ta. 
Si stiu, 
ca-n fiecare zi, 
ti-o aud.
Daca vreodata 
ai sa fii plecat peste oceane, 
sau daca 
vei fi izolat in vreun varf de munte, 
sa nu te temi 
ca vreo secunda din cele trecute 
ar asterne macar 
vreun varf de colb 
pe aminitrea ta, 
chiar daca n-o sa te am 
in fata ochilor.
Eu nu stiu daca pana la tine 
se simt vibratiile 
inimii mele, 
dar in mine simt ca se misca 
placi tectonice.
Daca ar ajunge macar 
o boare pana la tine, 
atunci cand imaginile cu tine 
mi se inmanuncheaza-n gand 
ca o pelicula de Oscar, 
ti s-ar parea, 
cu siguranta, 
viata mai frumoasa. 
Ai vedea culori 
cu ochii inchisi 
si ai simti parfum de iubire 
si daca ai fi racit si cu nasul infundat. 
Si nu ai cere nimic la masa: 
nici la micul dejun, 
nici la pranz 
si nici la cina, 
ci te-ai multumi sa sorbi 
picatura cu picatura 
dragostea mea pentru tine.
Cineva imi spunea ca am o gingasie in simtire. 
Daca tu mi-ai simti-o, 
ai tine ochii inchisi  
si-ai pipai-o cu buricele degetelor. 
Ai adulmeca-o incet, 
ca sa-ti umpli fiinta cu ea 
si m-ai gusta 
fara sa ceri inainte 
vreo proba.
Pentru altii, poate, 
o astfel de doza de iubire 
ar fi letala.
Dar eu, 
chiar dandu-ti-o pe de-a-ntregul, 
voi avea grija 
sa nu te otravesc 
niciodata....

vineri, 19 noiembrie 2010

Stupoare, intriga si, dupa o noapte de perpeleala, O DECIZIE!

Dragii mei,

nici nu stiu cum sa incep... si cu ce... ca inceputul nu il pot situa nici eu in timp.
Fapt e:
Ieri intru pe facebook si, in urma unui link al unui prieten ca facea trimitere la articol de pe blogul  altei persoane, ma apuc sa citesc. Evident, prietenul care postase acest link nu stia unde voi ajunge eu cu... descoperirile. Nici nu avea cum!
Citesc articolul (blogul este al unui critic literar, mai mult nu va spun!) si, de curiozitate, asa cum faca de fiecara data, mai citesc si postari mai vechi. Iata ce vad: in una din postarile sale de la inceputul luni trecute, observ numele meu. Evident ca sare in ochi. Dau sa citesc, clar, din curiozitate, fiindca eu stiu ca personal nu am avut niciun contact cu persoana respectiva si nici vreodata nu i-am trimis ceva spre analiza. Era un raspuns  pentru o alta persoana al carei nume nici nu-l cunosc si in acest moment mi se pare a fi vorba despre un pseudonim, care, chipurile, i-ar fi trimis lui un document sub un alt nume, dar care, de fapt, continea una din prozele mele scurte, mai precis, prima dintre incercarile mele de scriere, de acum niste ani. Nu stiu de unde avea criticul numele meu si titlul original al bucatii si, la fel, nu stiu cine ar fi putut sa trimita fara stirea mea (si/sau in numele meu, daca acest lucru e si adevarat!) o creatie de a mea si, mai ales, si sub alt titlu! Ceva e putred in "Danemarca" asta! Cata vreme stiu cum ma cheama, stiu ca nu sunt somnambula, stiu ca nu sufar de personalitate multipla si sunt perfect constienta de faptele mele, aparitia aceea m-a pus pe ganduri. Deci, consider ca e vorba despre PLAGIAT. Sau de abuz, in orice caz.
plagio

Nefiind prima oara cand mi se intampla acest lucru - am mai primit versuri dedicate mie de la o persoana, pana atunci necunoscuta, si am constatat cu stupoare ca... sunt versurile mele, scrise de mine, cu alti cativa ani in urma. Cand am intrebat de unde are aceste versuri, a spus ca nu stie, ca si el le-a primit  si i-au placut si s-a gandit sa mi le trimita si mie. OK, e bine ca circula, asta inseamna ca plac. Dar, daca tot se intampla asta, atunci macar sa beneficiez si eu de pe urma lor, nu? Si acestea nu sunt singurele exemple, dar ma opresc aici - m-am gandit ce as putea face si nu am ajuns decat la urmatoarea concluzie: imi voi retrage de pe blog tot ce inseamna creatie (nu ca as fi eu talentata, dar situatiile deja depasesc doar iritarea) si voi posta pe blog doar articole in care sa pastrez legatura cu cei care ma cititi. Cu ceea ce scriu si ceea ce voi dori sa public mai tarziu (poezie, romanul in lucru, proza scurta) inca nu stiu exact ce voi face dupa ce le voi retrage. Dar cu certitudine voi gandi mai bine unde le voi posta.
Cum spuneam: nu ma consider brilianta, nu ma consider geniala (Doamne fereste!), eu scriu de placere si nu m-am gandit niciodata ca ceea ce fac ar putea astfel de urmari, dar, o astfel de situatie nu o gasesc deloc placuta. Mai ales ca se repeta!
Si, sincer, daca doream sa imi fac scrierile cunoscute criticilor de specialitate cu rasunet, as fi facut-.o personal pana acum, ca nu am niciun fel de teama, nici macar curiozitate, ci chiar nu am considerat asta inca necesar. Nici nu m-am dus pana acolo cu gandul! Dar cand cineva isi permite sa plagieze, nu mai e magulitor, ci este deranjant.

In speranta ca imi veti intelege atitudinea, toti cei care m-ati citit si ma cititi, va promit ca nu o sa "dispar" pur si simplu, ci, asa cum am spus, voi avea grija ca postarile mele de azi inainte sa aiba o alta tenta.

O zi buna tuturor!

duminică, 14 noiembrie 2010

Cele cinci zile in Hochheimer Markt si efectele lor secundare

Zilele trecute s-a incheiat targul anual din Hochheim am Main.
Hochheimul este un orasel situat la cca 4-5 km de Mainz, vreo 15 pana in Wiesbaden si 35-40 pana in Frankfurt, intr-o zona viticola recunoscuta de sute de ani, la fel ca intreaga regiune Rhein-Main, cu o clima blanda iarna si nu excesiv de calduroasa vara, lucru care aduce an de an tributul sau de vin viticultorilor recunoscuti ai regiunii.
Targul de la Hochheim are o traditie indelungata. In anul 1484 localitatea Hochheim am Main primeste de la imparatul Frederic al treilea privilegiul de a gazdui un targ, care, initial era menit comercializarii animalelor si pasarilor, a recoltei (grane, fructe etc), dar si a vinului. Targul incepea mereu in prima vineri din luna noiembrie si se termina martea imediat urmatoare. Timp de cinci zile se adunau aici toti taranii si producatorii din zona, pentru a-si prezenta si vinde produsele.
Traditia spune ca vinul era vandut prin licitatie. Se aranjau toate butoaiele in rad, in standuri si se faceau degustari. Se realizau, astfel, ierarhii ale calitatii vinurilor si cel ce castiga la licitatie cel mai bun vin, era obligat sa-l cumpere si pe cel mai prost. Cel ce castiga cel de-al doilea cel mai bun vin, trebuia sa-l cumpere si pe cel de-al doilea cel mai prost si asa mai departe, astfel incat nu ramanea niciun vin nevandut si toata lumea era multumita. Ulterior s-a renuntat la acest sistem, pentru ca, in timp, nu mai erau motivati viticultorii sa lucreaze prea mult la calitatea vinului.

In ziua de azi, targul arata altfel si desfasurarea lui este usor modificata. Ajuns in timp unul dintre cele mai mari si renumite targuri din Germania, intreaga expunere a marfurilor se intinde pe cca 65.000 m². Circa 500.000 persoane viziteaza in fiecare an, in intervalul acestor cinci zile, acest targ. Tot centrul orasului este inchis, circulatia facandu-se pe centurile de ocolire sau strazile adiacente. Anual vin aici sa-si vanda produsele peste 100 de producatori, manufacturieri si mici meseriasi. Pe langa acestia, arta culinara si produsele de cofetarie sau dulciurile traditionale (alunele glasate, turta dulce, bomboanele cu anis sau lacritze) se alatura si produse "importate":  langosi (Ungaria), sushi, punci etc. Dar varietatea nu se opreste doar la satisfacerea gustului cerului gurii. Palarii de cow-boy, sari-uri, poncho-uri, haine made in China, Taiwan, Coreea stau si ele in rand cu manechinele imbracate in dirndl (celebrele rochii decoltate, cu corset, cu bluzite cu maneci bufante) si pantalonii de piele, trei-sfert, barbatesti, cu broderii cu flori de colt, frunze de stejar sau coarne de cerb. Si ca nicio costumatie sa nu ramana nedesavarsita, tarabele cu gablonturi se alatura si ele cu multicolorele margele sau lucioasele bijuterii de argint.
In total fiind circa 700 reprezentanti de firme comerciale, se intelege, varietatea lor e pe masura si organizarea, la fel. Daca acum te imbie mirosul de vin fiert cu scortisoara, probabil mai inainte tocmai ai trecut pe langa protapul cu purcelus sau cu pulpa de porc. Sau poate vrei un punci dupa o chifa cu peste pane de la Marea Nordului. Sau doreai un Kebap? Sau pur si simplu carnati in sos de curry... Vroiai snaps? Este! Iar daca te intorci "machit" la nevasta, nicio problema, aici se gasesc si flori. Poate "da bine" un Yucca de 1,5 m sau o orhidee ambalata in celofan... Si ca sa-i aduci aminte cum o rasfatai cand v-ati cunoscut, sigur ca trebuie sa te opresti si la taraba cu tombola si sa-i ceri tipului sa-ti dea pusca, poate nimeresti si primesti ca rasplata acea pantera neagra de mai bine de un metru lungime, ca s-o mai "imblanzesti" pe doamna consoarta...Ah, da! Si neaparat sa nu uiti sa-i cumperi o uriasa turta dulce, in forma de inima, pe care scrie "Ich liebe dich, du bist mein Schatz!". Culoarea glazurii o alegi singur, dar tu stii ca femeile iubesc rozul. Asta ca s-o imbunezi si sa poti sa mai vii si maine, ca-i promiti ca iei si copiii si le cumperi bomboane, alune in caramel, mere glazurate, vata pe bat si neaparat, dar neaparat mergi cu ei pe la carusele si masinute. Daca ei te intreaba ce vinde nenea ala acolo de e atata lume, doar ii spui simplu: "Nenea ala are niste aparate de bucatarie pe care o sa i le cumpar si mamei tale, daca ma mai lasa si maine aici!".
Ah! Da! Si blanuri! Blanuri si piei de animale. Ii iei o blana de oaie, ca e bine lucrata si alba ca laptele si ii spui ca de revelion va asezati amandoi in fata caminului gata decorat de tine (ca de aici cumperi doar si globuri, stelute, Mos-Craciuni, soldatei, ciorapei rosii, orase in miniatura cu led-uri) si-i torni din vinul asta bun si rosu care acum ti-a inrosit pana si urechile. Daca nu ai unde sa le pui pe toate, iti cumperi un cos de nuiele, sau doua, sau trei -de ce nu?-, ca sunt pe orice masura.
Daca acum ti se pare ca te distrezi prea bine, poate ca nu ar fi rau sa intri in "Casa Groazei", ca sa-ti dispara acel zambet tamp si visator. Si nu te mai gandi ca la intoarcere trebuie sa cumeri unul din aspiratoarele de la standurile de la intrare. Costa doar 350,-€ bucata si asta fara accesorii. Dar ce pacat ca nu aspira singur! Desigur, tu vei fi cel de la capatul manevrabil... Si asta tot ca s-o imbunezi pe ea.
Dar ea, ea nu poate fi deloc suparata. Fiindca te intorci la ea cu ochii sticlosi si nasul rosu (de frig! la ce va gandeati?! hei!) si-i spui: "Draga mea, vrea sa mergem marti sa vedem impreuna focul de artificii!". Daca ea-ti reproseaza ca trebuie sa astepte pana marti, cand e "spartul" targului, nu poti decat s-o consolezi spunandu-i: "Iubito, tu ai picirusele atat de fine, incat mi-ar fi parut rau sa te calce toti pe picioare, in ingramadeala care era!"...

Desigur, am folosit o nota plina de umor descriind cele de mai sus, dar cred ca inca mai sunt ametita de la carusele... Iar daca am uitat ceva, cu iertare sa-mi fie, dar asta era de la snaps ;-)
La anul merg din nou....Si ma duc lunea, cand e targul de animale. Imi cumpar mie un cal, o oaie, o vaca, un iepure, o gaina... in fine, tot cate unul din fiecare, ca in arca lui Noe. Iar lu´ fi-mio un ponei! Numai ca nu stiu unde o sa le bag pe toate...Dar poate ca pana la anul o sa aibe stand si firmele de constructii, ca mai alea lipseau... Si-mi cumpar... un arhitect! (Ups! Se pare ca am incercat prea multe butoaie cu vin...! Hâc!) Pssst!!!! Sa nu ma ziceti! ;-)






























sâmbătă, 13 noiembrie 2010

Just the bear necessities

Am cautat astazi in internet ceva pentru copilasul meu. Nu ca ar pricepe el multe, ca abia ieri a implinit 5 luni,
dar, asa, sa fiu pregatita pe viitor. Am vrut Cartea Junglei. Nimeresc pe Youtube o varianta in limba romana. Am fost atat de placut surprinsa cand, in vocea ursului Baloo, l-am recunoscut pe Arsinel! Un mare actor, un om minunat, iubitor de copii, el insusi bunic a trei nepotei si a carui voce i se potrivea ca o manusa rolului lui Baloo. E o valoare in actoria romana, inca de atatea decenii si ar trebui sa fim mandri ca il avem. De astfel de oameni avem mereu nevoie.
Nu fac mai multe comentarii, va las doar sa va convingeti. Just the bear necessities...

sâmbătă, 6 noiembrie 2010

Flacari din Ceruri

Atmosfere incendiare pe stadioane. Activităţi culturale ce durau până noaptea la 3.00, deşi erau prevăzute ca până la 12.00 să se termine. Flăcări de brichete se aprindeau şi se unduiau, asemeni unei mări aprinse, la "Rugă pentru Eminescu". "Ţăranul român, măria-sa" nu putea să nu te înmoaie şi să nu te facă să te gândeşti la casa bătrânească, de unde ai plecat şi unde te întorceai, ca proaspăt orăşan, mereu. Se trezea spiritul de luptă în noi cu "Treceţi batalioane române Carpaţii" şi apoi ne spunea cum "Cu caciulili pe frunte stăm de veacuri, ca un munte, în Curbura Arcului Carpaţi...". Şi asta, fiindcă trebuie să "Trăiască Moldova, Ardealul şi Ţara Românească", pentru că "Bat clopote, sunând reîntregirea"... Of! "Tu, Ardeal!"...
Tatiana Stepa, probabil, îl va întâmpina acum şi-i va spune: "Maestre, v-am aşteptat. Haideţi să spunem o "Rugă pentru părinţi" în Rai. Eu le-am spus doar de fructe, de "Galbenă Gutuie" şi de "Cireşul" . Apoi trebuia să împart totul cu ei, nu am mai putut cânta nimic fără "Partaj"".
Îmi amintesc cum pe atunci îmi spuneai "La adio, tu", "Puştoaico", dar uitai că "Totuşi, iubirea..." şi mă îndemnai "Iubita mea, să ne-aruncăm în mare!" iar Florian Pittiş râdea de noi, spunându-ne că totu-i "Vânare de vânt".
Ţi-am povestit atunci, "La o cană cu vin", că "Odată am ucis o vrabie" şi tu mi-ai spus "Să fie pace în lume!" şi "Să ne iubim", căci tu ştiai, "Iubirea e poveste veche".
Şi-atunci ai spus că e mai bine să facem o "Rugă pentru părinţi", pentru că există în lumea asta o "Repetabilă povară" şi că o să ne simţim intr-o zi ca nişte "Copaci fără pădure". Ţi-am amintit atunci de "Moartea soldatului" . Dar tu ai luat-o pe pe Anda Călugăreanu şi ai pus-o să ne spună că noi suntem "Generaţia-n blugi" si "Noi nu, niciodată, niciodată noi nu...!".

Veţi face, voi, cei duşi, acum, un Cenaclu în Ceruri iar Flacăra voastră va lumina până la noi, pe pământ, căci, pentru toţi, numai "Drumul" e interesant...



vineri, 5 noiembrie 2010

Vremea Cenaclului Flacara si flacari ce vor arde mereu

Azi nu voi folosi mai multe cuvinte. Voi pastra aceasta liniste pentru reculegere. La mine, impactul e dublu, acum trei saptamani stingandu-se din viata si tata. Las un link doar, la unul din postarile mele scrise prin iarna, unde am spus atunci ce insemna, odata, pentru mine viata. E doar un mic crampei...

http://sorina2511.blogspot.com/2010/01/jurnalul-meu-din-clasa-vii.html




ULTIMA INREGISTRARE A MAESTRULUI  Adrian Paunescu ! - De la un cardiac cordial  - 2 noiembrie 2010
 
 Asculta  mai multe  audio   folk

joi, 4 noiembrie 2010

De-atatia ani...

             Motto: Unde lumea n-ajunge, ajunge gandul.
          Toshiro Masuda - Sadness and sorrow (Piano)Naruto
 
 Asculta  mai multe  audio   diverse

  
E iarna si miroase-a scortisoara
Zapezile-n troieni s-au adunat
Mai este mult pana la primavara...
Absenta te privesc cum stai intins pe pat.

In stanga ta, o carte nedeschisa.
Cu dreapta, o tigara iti aprinzi
Si-mi spui soptind incet: "Ce vremuri!"
Si-apoi incepi de azi sa te desprinzi.

Ai ochii-nchisi iar vocea ta e moale.
"Inchide geamul - spui - fa-mi o cafea!"
Privindu-ma, apoi, soptesti agale:
"Te rog! Eu caut muzica...".

Penelul sta uscat in colt de-odaie,
Pe sevalet, crochiul nelucrat...
"E prea mult rosu-aici, ma doare!"
Apoi, cu alb o tusa ai trasat.

Pe scaun, stingher, sta inca ud prosopul
Halatul meu de baie - si el ud
Tu ma privesti, uitandu-ti parca scopul:
"Te voi picta azi, insa te vreau nud!"

Eu rad usor de gluma ta deodata, 
Din paru-mi despletit aluneca-ncet stropi,
Pe lemnul cald formandu-se o pata,
Tu fata-n al meu umar ti-o ingropi.

Si muzica invaluie odaia
Iar mainile-ti ma prind ca intr-un cerc
Pianul doar, ce-ti alina vapaia...
O stranie senzatie incerc...

"De-atatia ani iti stiu orice miscare
Asa credeam, dar, totusi, nu-i asa,
Azi m-ai surprins din nou si mi-e mirare..."
"De ce te miri? Doar esti iubita mea..."

marți, 2 noiembrie 2010

Poemul ce nu s-a mai scris

"Iubirea-i un cliseu!" - imi spune -
"Si Dumnezeu e un cliseu!".
Doar despre moarte stim putine.
Sau nu stiu eu...

Despre nebuni, nu ma-ntrebati
Sunt cei mai liberi pe pamant
De-aceea isi permit s-arunce
Cu vorbe-n vant.

Mi-ar spune altii ca-s banala.
Imi spun si eu... Dar apoi tac,
Gandind ca nici ei nu-s vreun Goethe
Si nu-s nici Bach...

Dar se astern in tone tomuri,
Hartii-nnegrite cu carbune
Si nu-i nici Shakespeare scriind roluri...
Ce slaba lume!

Norocul ca-ntalnesc pe unii,
De Freud cica ne-ar aminti:
"Agdtei cg iz rxrz ääääää"
Asta ce-o fi?

"Ei, cum? Nu stiti? Nu intelegeti?
Si asta tot eu sa va spun?
Asta e "E iosdzu tcbow c4uhc!""

...Sah cu-n nebun!

Decizia - Capitolul VI - Escala

"Doamnelor si domnilor, pesta cateva momente vom ateriza pe aeroportul din Frankfurt/Main. Starea vremii este buna, termometrele indica temperaturi de 29°C si soare.Va rugam sa va verificati centurile..." se auzi vocea stewardesei in difuzoare.

-Vai, nici nu-mi dau seama cat de repede am ajuns!
-Adina, scuza-ma - incepu dintr-o data usor intimidat Tudor... Stii, nici nu te-am intrebat. Tu ti-ai propus sa faci ceva anume in aceste patru ore de asteptare, sau le-ai lasat la voia intamplarii?
-Nu, nu mi-am propus sa fac nimic. Mi-am uat o carte cu mine si am zis ca o sa ma asez la o cafea si am sa citesc. Il privi apoi in ochi pe Tudor. Acesta continua, de aceasta data cu un timbru mai calm si cu un semiton mai jos:
-Ai avea ceva impotriva daca te-as ruga sa renunti la carte in favoarea mea? Adina il privi din nou cu ochii intrebatori, dar de data aceasta usor mariti.
- In favoarea ta?...intreba ea retoric.
- Da. Uite, te invit sa luam pranzul impreuna, ma rog, un pranz mai spre dupa masa, dar oricum, pana ajungi tu la Londra, precis o sa ti se faca foame. Iar la zborurile low-cost nu se ofera pe avion mai nimic de mancare, mai ales ca e si cu escala. Accepti?
Adina zambi si incuviinta.
-Esti foarte amabil, Tudor! Bine. Sunt de acord. Mai putem povesti de-ale noastre, ca uite, ca abia am inceput sa vorbim si deja am ajuns.
-Uite, stiu eu aici in aeroport un local excelent. Acolo imi place mereu sa merg, daca ma aflu cum esti tu acum, intre doua curse, sau daca ajung la aeroport mult prea devreme, sau cand astept pe cineva sa ajunga de undeva cu avionul. Evident, atunci cand am timp... Zambise.

Banda de la bagaje tragea pe ea zeci de geamantane. Lumea se inghesuia in jurul ei, apucand si tragand fiecare de bagajul sau. "Parca sunt benzile rulante, din localurile asiatice, cu farfurioarele cu sushi" gandea Adina si lasa sa-i scape un zambet fugar. Tudor il prinse si, desi nu-i stia semnificatia, zambise si el. Adina isi inteti zambetul si chicoti usor, gandindu-se la ce ar spune Tudor, daca ar sti el motivul ei de amuzament. Nu era pentru a-l seduce pe el. Dar prefera sa taca. Dupa o pauza insa isi arata nerabdarea:
- Bagajul tau nu mai ajunge, Tudor... zise Adina dand usor din mana.
 -Vine si el, nicio grija!
Bagajele ei erau transferate catre cursa de Londra.
Si, intr-adevar, de parca cineva i le trimisese la cerere, aparusera si trolley-urile lui Tudor, in spatele unei valize mari, verde inchis, vizibil costisitoare ce parea din piele de crocodil.
- Gata, hai sa mergem! Pe aici - ii arata el Adinei directia.

Restaurantul  era neobisnuit de mare si, cu toate acestea, era arhiplin. Tudor ii zimbi chelneritei ce le iesi in intampinare si o intreba in germana daca mai au locuri. Fura condusi catre geam unde o masa de doua persoane parea ca si pentru ei rezervata. Atmosfera era vie, dar nu zgomotoasa, nu deranjanta. Un zumzait de fond de voci insumate, dar niciuna stridenta. Toata lumea discuta cu  partenerii de masa intr-un ton egal, suplu, fara gesticulari si foarte discret. Cinci barbati extrem de bine imbracati, in costume pretentios si perfect croite, insotiti de doua tinere femei, imbracate bussines, ce parea mai degraba a fi secretare, schimbara doar cateva gesturi largi, de ospitalitate, dar decente, din mana, inspre un grup de asiatici. Se lamurira pe loc. Secretarele nu erau secretare, ci traducatoare. Se asezasera cu totii la masa lunga de langa ei.
Mai incolo, spre stanga , trei tineri care aratau de parca ar fi vrut sa faca ocolul lumii in optzeci de zile, incaltati in pantofi sport, pantaloni care aveau in total probabil peste treizeci de buzunare, pareau mai degraba facuti din buzunare decat din bucata de material intreaga, cu tricouri largi si figuri foarte lejere, priveau la farfuriile deja goale din fata lor si incercau sa discute ceva. "Probabil sa gandesc pe unde sa mai ajunga" se gandea Adina. I se pareau ca arata ca cercetasii din filmele americane, gata sa ia lumea in piept prin mijloace proprii. Unul dintre ei trimitea un SMS. "Probabil iubitei - isi continua Adina gandul. - La anii astia doar nu mai se grabeste sa scrie acasa" .
Si-a lasat gandurile sa alunece, sa simta detasarea. Avea nevoie de asta.
O amuza sa priveasca lumea in diverse ipostaze si sa-si imagineze despre ei tot felul de scenarii. Uneori facea acest lucru cu o colega de serviciu, care, o data, in gluma, dupa ce Adina incepuse sa dea cu presupusul asupra unui individ intr-o cafenea, s-a dus la el sa-l intrebe daca era adevarat ce presupusese Adina. Ea, mai sa intre in pamant. Acum isi aminti din nou intamplarea aceea si zambi. Daca s-ar duce Tudor sa-l intrebe pe tanar cui ii scrie el SMS-uri? Rase de data asta aproape zgomotos. Isi dadu seama ca, abia plecata de acasa, incepuse sa-si revina din acel stres. Doar de putine ore dezlipita de problemele cotidine si viata deja parea altfel. Era altfel! Tudor o privi intrebator si Adina fu nevoita sa se eschiveze. Spre norocul ei, chelnerita ii veni in ajutor apropiindu-se de masa si intreband ce doresc sa consume.
- In primul rand o apa, te rog, Tudor. Mi-e cald acum si sete mi-e inca din avion.
Tudor comanda o sticla mare de apa si doua pahare, precum si lamaie si cuburi de gheata. O ruga apoi sa se uite pe meniu si sa-i spuna ce si-ar dori sa manance.
-Probabil o salata.
-O salata? Tii cura?
-Da´ de unde?!
-Te rog sa nu te sfiesti, comanda ce doresti, ce iti face pofta. Gandeste-te ca va fi seara cand ajungi sa mananci ceva ca lumea. Nu sta nemancata, ca nu e sanatos - o dojeni el usor.
-Bine, uite, ca sa nu crezi ca ma rusinez acum de tine, am pus ochii pe o friptura de vita cu sos de piper si cartofi natur. Dupa o scurta pauza, continua:
- Bine ca au meniul si in engleza, ca daca era dupa mine, in germana a nu ma descurcam. Ah, si totusi, si o salata.
Tudor zambi. Atmosfera era absolut relaxata, calda si prieteneasca.

Adinei ii placea sa zboare cu avionul. De fiecare data se simtea, aproape - si la propriu si la figurat-  in al noualea cer. De indata ce simtea avionul ca urca, avea impresia ca grijile ii raman undeva in urma, pe pamant si se desprinde si de ele. Asa simti ca le lasa si acuma. Departe, acasa.

Pana cand Tudor cauta si el ceva in meniu si pana cand facu, la randul sau, comanda chelneritei, ea inspecta mai departe, cu ochi cercetatori, localul.  Totul era facut din lemn acaju, inchis la culoare. Chiar si peretii erau imbracati in lemn de aceeasi esenta, tapiteriile erau bordo, un covor, la fel, bordo, fete de masa albe, iar peste, asezate in colturi, servete de masa in aceeasi culoare cu tapiteria. Desi afara era soare si lumina de mijloc de vara, deasupra fiecarei mese atarna o lampa care era aprinsa. Se gandea ca pe ea o deranjeaza cand ziua arde lumina in casa, dar, nu stia nici ea din ce motiv, acolo chiar nu deranja deloc. Dimpotriva, dadea o nota intima si parca era rupta de atmosfera de afara.
Cazuse incet pe ganduri, cand, gata fiind cu comanda, Tudor i se adresa din nou. De data aceasta fusese mai indraznet, dar de o indrazneala fireasca. In momentul in care i se adresa, intinse firesc mana inspre ea si-si aseza palma peste mana Adinei.
-La ce te gandesti?
-Ma uitam cum e aici.
-Si cum e aici?
-Desi e mare, e, totusi, intim, select... Nu stiu cum sa spun... E frumos!
-Ma bucur ca e pe gustul tau. Vocea lui Tudor capata inflexiuni moi. Adina, - continua el - imi placi...
Afirmatia o scoase de tot din starea in care tocmai era sa alunece. Daduse instinctiv un pic capul spre spate si-l scruta cu ochi iscoditori pe Tudor, incercand sa prinda exact sensul vorbelor lui.
-Da, imi placi! Imi placi inca de acum doi ani, de cand te-am vazut prima oara.
Vorbele lui o stanjenira acuma si raspunse dupa o pauza usor incurcata si fara sa stie in ce directie sa-l indrume, continua mai mult baiguind, decat vorbind deslusit:
-Mdaaa... Aaaaa... Cred ca stiu ca ma placeai inca de atunci...
-Stii?
-Da, stiu.
-Credeam ca nu am lasat sa intelegi asta prea tare.
-Am inteles inca de atunci, insa, asa e, nu te-ai dus niciodata prea departe. Asta am apreciat la tine, ca ai tinut sa ma respecti. Rostind cuvantul "respect", ii venise in minte imaginea lui Razvan, in antiteza totala, in sufletul ei, cu ce era Tudor. Incruntase usor din sprancene si stranse involuntar buzele, ca si cand ar fi vrut sa alunge ceva nedorit, dar, totusi, imaginea lui Razvan ii domina acum mintea mai mult decat si-ar fi dorit, chiar mai mult decat prezenta lui Tudor in fata ei. Dandu-si seama, scutura scurt si brusc din cap, dorind sa se elibereze de subita si  nedorita aparitie. Incerca sa se concentreze din nou pe prezenta lui Tudor, pe locul unde se afla, pe faptul ca-si incepuse vacanta. Daca acum cateva clipe isi spusese ca in momentul decolarii avionului lasa toata grijile si gandurile acasa, acum nu mai era atat de sigura. De ce trebuia sa se gandeasca tocmai acum la Razvan? Ce mai avea cu el? Nu-l mai vazuse de luni bune si incerca sa stearga totul cu buretele. Era oarecum suparata pe ea insasi, ca lasase un astfel de gand sa-i tulbure reveria in care tocmai intra si-si propusese sa lupte pentru a schimba situatia in care se afla. Avea nevoie de liniste, de cineva care s-o sprijine, care s-o inteleaga, de caldura, de... de... de...de cate si mai cate! Avea nevoie de un barbat care sa nu rada de sensibilitatea ei. Acesta era scopul vizitei ei la Londra si telul ei urmator in viata. Gata cu trecutul!

Ca si cand Tudor i-ar fi putut citi gandurile, continua:
-Stii, Adina, eu m-am gandit foarte mult la tine in timpul acesta. De data asta se surprinsese singur Tudor ca putea fi atat de deschis fata de ea. De cate ori nu-si vorbise siesi in oglinda: "Fii mai barbat! Fii indraznet! Spune ce doresti!". In afaceri era mereu direct. Acolo nu avea nicio teama. Plecase in cariera lui de la nimic. Terminase arhitectura si se gandise sa se privatizeze dupa nici doi ani de munca la o firma. Decizia lui a fost una buna. A reusit. Firma lui era in ascensiune frumoasa inca de la inceputuri. Acum construia case in toata Europa. Avea o echipa deja cunoscuta si muncitori buni. Dar si el era, in ceea ce priveste firma, mana de fier. Moale era doar cu femeile. Poate ca din acest motiv Adina era reticenta. Se gandise si ea de multe ori si se intreba oare ce fel de barbat i s-ar potrvi. O tipologie anume nu avea. Isi spusese mereu ca o sa simta, cand va fi atat de departe. Prin viata i se perindasera, e drept, multi admiratori. Ea, fiind o fire sociabila, ii accepta, atata vreme cat nu era in detrimentul ei si cata vreme nu.i incalcau ei principiile de morala. I se paruse si ca iubise. Da, Avea si ea iubiri. Si probabil, se gandise ea, ca in acel moment chiar iubire era. Atunci de ce s-a terminat? - se intreba mereu. Erau lucruri pe care nu prea le putea intelege cu desavarsire, insa le accepta, ca facand parte din viata. Isi amintea de bunica si de tanti Reti cum ii spuneau: "Fata draga, ce-i al tau, e pus deoparte!". Nu se mai gandise acum la acest lucru. Viata venea mereu si mereu cu alte probleme si intrebarile acestea ramaneau mereu deschise.
Tudor ar fi fost o partida buna, se gandea ea acum pur teoretic. Era bine infipt in realitate, perseverent, serios,  atent cu ea, o respecta mereu. Dar parca acest respect semana oarecum cu o distantare si nu cu o apropiere. Se simtea atrasa de felul lui de a fi, mereu intelegator, niciodata insistent, niciodata mitocan, era empatic si ii venea mereu in intampinare. "Parca as fi o papusa pretioasa pentru el", se gandi si incerca scurt sa-si explice de ce.

-Salata dumneavoastra!... Si apa... - ii intrerupse chelnerita sirul gandurilor, asezand cu atentie farfuria cu salata, paharul, apoi sticla de apa. O felie de lamaie si doua cuburi de gheata faceau ca apa minerala pe care o turna usor din sticla sa para ca in reclamele TV.
Adina profita de interventia tinerei angajate si isi lua o atitudine mult mai binevoitoare fata de Tudor, decat ar fi facut-o atunci, cand l-a cunoscut. "Ar trebui sa ma gandesc la viitor. Imi doresc o familie. Ar trebui sa incetez sa mai visez cai verzi pe pereti. Tudor e un baiat bun." Se decisese astfel sa-i ofere de aceasta data barbatului din fata ei o sansa. Sa-si ofere, astfel, si siesi o sansa. Asa ca il privi cu constienta incurajator.
Dupa ce chelnerita parasise masa lor, Adina isi impreuna mainile in poala si se apleca usor peste masa, inspre el, privindu-l in ochi.

-Tudor, te cred. Stiu. Ma bucur ca ai avut curajul sa-mi spui acest lucru.
-M-am gandit mult la tine, Adina. De atunci nu am putut sa te uit. Comparam orice femeie cu tine.

Ziua de vara nu parea sa fie tocmai momentul propice pentru astfel de destaiunuiri, insa Tudor isi spusese ca daca va rata si aceasta ocazie, nu se stie daca i se va mai ivi o alta. Asa ca batu moneda cat putu si-ncepu a turui, aproape fara pauze.
- Adina, eu am aceasta firma. Firma merge bine. Calatoresc mult. Sunt mai mereu pe drumuri. Umblu prin toata Europa. Si nu numai. Acum trei saptamani am fost in Rusia.Am avut si acolo contracte. Am semnat un contract pentru materiale de constructii. Lemn. E mai ieftin si e bine lucrat. Acum construiesc un complex de case aici, in Germania. Nu mai imi vad uneori capul de treaba. M-am aglomerat intentionat cu atatea probleme in afaceri, ca sa uit de singuratate. Am muncit ca un rob. Zi si noapte. Nu-mi lasam ragaz. Am ajuns la un astfel de regim de viata, incat imi sunt de ajuns cateva ore de somn pe noapte si o iau apoi iarasi de la capat. Viata mea e intr-o valiza. Am ajuns de am strans atatia bani, dar dupa atata timp, imi dau seama ca nu am fericire. Nu am niciun rost. Sunt singur. Eu cu munca mea, cu proiectele mele, cu betoanele, cu drumurile, cu conturile mereu in miscare, contabila, juristul, alti oameni de afaceri, dar... singur. Am nevoie de un suflet langa mine. Am nevoie de o femeie alaturi. In tot acest timp m-am gandit la tine. Stiu, suna prosteste, poate, pentru tine, pentru ca eu nu ti-am spus nimic, dar imaginea ta m-a urmarit mereu.

Adina il privea tacuta. Declaratia lui Tudor o luasese prin surprindere, nu atat prin declatia in sine, cat prin curajul si sinceritatea afirmatiilor. Tudor isi pusese sufletul pe tava. Se uita acum la el. Cateva broboane de sudoare ii aparusera pe frunte. Si nu de la caldura din interior, pentru ca era neschimbata, ci de la avantul sufletesc pe care-l avusese. Era rosu in varful urechilor si circulatia sanguina ii inrosise si obrajii. Tudor trase adanc aer in piept. Adina tacuse. Era un moment in care cei doi nu facura nimic decat sa se priveasca scrutator in ochii. De necontestat, Tudor se dezgolise sufleteste. Apoi continua:

-Adina, as vrea sa-ti propun ceva. As vrea sa te invit la mine in aceasta vara. Eu am si asa de lucru mai multa vreme in zona si voi ramane aici. Iar tu ai concediu. Ai si tu nevoie in aceasta perioada de altceva, de ceva care sa te faca sa uiti greutatile prin care ai trecut. As vrea sa pot sa fac ceva pentru tine.

Adina trase adanc aer in piept, izbita a doua oara de spusele lui. Incerca apoi sa-si ajusteze expresia fetei, clipi de cateva ori scurt, ca si cand ar fi incercat sa se dezmeticeasca, derula rapid planurile ei de vara si apoi spuse:

-Tudor... OK. Te inteleg....Iti inteleg situatia si inteleg si propunerea ta. Si, da, ai dreptate: si eu am nevoie de eliberare. Intr-adevar, nici mie nu mi-e usor singura, mai ales acum. Vara aceasta mai vroiam sa plec si in America, dar cum am vrut sa-mi cumulez cateva zile de concediu, sa imi iau mai mult si nu am reusit, nu voi putea pleca. Adica, pentru doar doua saptamani, nu are rost. Fratele meu a decis ca va veni cu familia in tara de sarbatori si asa ca vom astepta pana atunci. Iar in Londra nu voi ramane decat o sapatamana. Gilda e prietena mea, dar nu voi putea sa stau pe capul ei atata. Are si ea problemele ei si apoi, mai vine si colega ei de apartament, chiar daca e mai mereu plecata. Stii cum e... Trase din nou aer in piept si continua, dupa o scurta pauza: Tudor, iti multumesc pentru invitatie. Uite, cand ma intorc de la Gilda, o sa petrec cateva zile si in compania ta. Te simt ca pe un prieten si simt ca ma intelegi. Dar as vrea... Si se oprise brusc.

-Ce ai vrea?

Adina isi musca usor buzele, lasa privirea in jos si spuse in treacat: - Nimic.

-Deci, esti de acord?
-Da. Tocmai iti spun ca da.
- Super! Fata lui Tudor se inseninase si parca primea aripi. Devenise destins, ochii ii scaparau, gesturile nu mai aveau acea stangacie cu care era obisnuita pana atunci Adina si doar din cand in cand o mai privea usor iscoditor, sa vada daca ceea ce spusese Adina inca era adevarat. Da. Adina se decisese sa petreaca cateva zile la el. Erau zilele in care el va trebui sa-si lase deoparte toate artificiile pe care si le construise pana atunci pentru a se convinge ca era mai buna viata de holtei si sa-si ia inima-n dinti si sa se comporte ca un barbat ce recunoaste, in sfarsit, ca are nevoie de o femeie. Si nu de orice femeie, ci de Adina. Pentru ca pe ea o purtase in inima de atata timp. Parca nu-.i venea sa creada: Adina va fi musafira lui! Va avea ocazia sa-i spuna tot ce nu a avut curaj sa-i spuna pana acum. Sa mearga cu ea si sa-i arate ce visa el demult. Se gandea ca vrea s-o ceara in casatorie.

***

Zgomotul din interiorul localului parea din nou sa fie prezent. Tacamuri izbite usor de vesela, zumzete de voci, chelneritele ce alergau fara zgomot, ca felinele, de colo-colo, cu tavile cu comanda pe ele.
Dincolo de geamul extrem de bine izolat fonic se vedea botul unui Boeing 737-800, bimotor, apropiindu-se de ei, cu ai sai 39,5 m lungime si cu cei 12,5 m inaltime, incet, ca si cand ar fi trebuit sa ia si el masa in restaurant. In ciuda apropierii, zgomotul nu se auzea deloc. Aeroportul traia o zi obisnuita. Tudor nu.

Cap. V - Plecarea:  http://sorina2511.blogspot.com/2010/09/decizia-capitolul-v-plecarea.html
Cap. IV - Accidentul: http://sorina2511.blogspot.com/2010/08/decizia-capitolul-iv-accidentul.html
Cap. III - Adina: http://sorina2511.blogspot.com/2010/08/decizia-capitolul-iii-adina.html
Cap. II - "Mi-e dor de ea": http://sorina2511.blogspot.com/2010/03/mi-e-dor-de-ea.html
Cap. I - Razvan:  http://sorina2511.blogspot.com/2010/03/decizia.html

luni, 1 noiembrie 2010

De toamna, cu Tudor Gheorghe

Lumea-si uita valorile, isi uita radacinile, isi uita orele zilei de azi, isi uita idealurile, omorand ziua de maine. Vre-o clipa de ragaz ar mai gasi cineva sa se opreasca in loc, sa asculte fiorurile si sa nu le innabuseasca, sa isi recunoasca forta in sensibilitate?





sâmbătă, 30 octombrie 2010

Sunt o papusa pe sarma

Imi amintesc de randurile de proza scurta scrise pe la 17 ani...

Sunt o papusa pe sarma si incerc sa merg, tinand pasul cu ritmul tobelor. E prea lent, e prea alert, uneori. Arar se potriveste cu mine. Alerg si ma opresc, pentru a nu incurca prin poticnirea mea, mersul lumii, care, ba se ingramadeste, ba creeaza goluri. Mersul nu e niciodata in acelasi ritm. Nu ai cum sa te plictisesti. Simturile ti-s mereu ascutite.
Ma hotarasc sa parasesc linia. Putin imi pasa de ce ma asteapta. Merg prin intuneric si ma impiedic de bolovani. Nu vad pe unde calc. Intunericul imi creaza o stare de panica. Incep sa alerg. Ma lovesc. Cad. Cad si ma ridic. Alerg mai departe. Talpile au ajuns sa lase in urme dare de sange. Sunt voci care ma urmaresc si, de teama, nu intorc capul. Fug in continuare. Calea e maracinoasa si spinii ei imi sparg carnea, azvarlind in urma-mi ciozvarte. Vor veni, atatati de mirosul de sange proaspat si cald, coioti, hiene, vulturi si corbi, sa se-nfrupte. Alerg. Cad si ma ridic. Nu am voie sa ma opresc. Fiecare oprire e un pas mai aproape de moarte. Alerg, incercand sa pastrez in mine viata. In fuga mea prin intuneric, alunec intr-o prapastie. Cioturi de pomi rupti, scrijeliti imi intra-n picioare. Ma opresc, undeva. Incerc sa ma zbat, sa ies. Falangele imi raman undeva, intre doua pietre, agatate, ca un semn al trecerii mele pe acolo. Imi pare ca am reusit. Ma ridic din nou si merg, tarandu-mi femurul drept descarnat. Nu simt dureri. Nu stiu de ce. Nu stiu unde au disparut. Deodata imi apare un marcaj de localitate. "Anonimat". Am ajuns in Anonimat, imi spun si incerc sa merg mai departe. Oasele craniului incep incet sa se despice. Parietalele se dezlipesc primele, lasand loc lobilor sa se vada. Este ca si cand creierul meu ar fi avut nevoie de oxigen si doar asa il putea primi. Prin respiratie directa.
Un fum inecacios de smoala arsa imi ia si ultimele molecule de oxigen si ma intreaba scurt si dur: "Tu ce vrei?". Fumul vorbea cu mine, sau asa intelegeam eu, simtind si gustul formolului pe limba. Nu ma intrebam nicio clipa daca sunt intreaga. Stiam ca nu sunt. De asta eram constienta, atunci cand lasasem gaj la poarta cu lacatul mare si ruginit si cele doua coaste, din care, cica, ar fi urmat sa devina ceva. "Ce-o sa devina?" intrebam si nimeni nu-mi raspundea. Tot acolo imi ingropasem si amintirile, la tatana usii, in caz ca o sa ma pot intoarce, sa mi le pot lua. Imi spuneam singura apoi, ca nici cu cele doua coaste n-o sa-mi vin mai mult in fire si ca si asa nu ma ajutau la nimic. Erau doar o incarcatura prea mare in incercarea mea de iesire din randurile in care ma ingramadeau ceilalti. Aveam acum inca un kilogram si jumatate mai putin. De ajuns asa.
Nu ma mai alerga nimeni. Am ajuns undeva la lumina. Era plin de verdeata in jurul meu. Era soare, liniste si un parau se scurgea peste pietre, la vale. Am auzit acorduri de harfa. Ma gandeam ca poate am ajuns deja in Rai si nimeni nu mi-a cerut biletul la intrare.

"Urmatorul specatcol, va rog!" se auzi o voce si o cortina mare, rosie si grea cazuse peste mine brusc.

vineri, 29 octombrie 2010

Poem pentru poemul Nicoletei



imi place poemul tau nicoleto
si daca in locul tau as fi fost n-as mai
fi pus niciunde virgule puncte nici alea n-au rost
e compact si e fain nicoleto cu marea aia cernuta
prin sita cu pescarusi si meduze si cu suluri
de valuri sub talpi imi place poemul
tau nicoleto asta cu chifla de hoit iti
spun si de suflet acum ca-i patat
cu scris sau scrisul cu suflet tot aia
chiar daca mai doua secole tre´ sa ma-ndur astept
sa vad lumina atarnanda-n streangul tau lung

da fato!





Cred ca lui Catalin...

Cred ca lui Catalin am sa-i compun intr-o zi ceva special. Asta pentru postarea lui de astazi. Trebuie sa-i multumesc.
M-a surprins. Am avut o revelatie, dupa o zi in care eram gata-gata sa zic ca nu s-a intamplat mai nimic deosebit. A, nu ca postarile lui nu sunt frumoase, nu, dimpotriva!!! Are unul dintre blogurile pe care le indragesc cel mai mult. Eram oricum obisnuita sa gasesc ceva frumos (stiti doar!). DAR AZI... In fine, vedeti voi :-)



joi, 28 octombrie 2010

Nu ma-ntreba nimic in noaptea asta...

Pentru voi...

Blogareala provoaca dependenta

Blogareala provoaca dependenta. Ca intregul internet, de altfel.
Am ajuns sa deschid calculatorul zilnic si sa ma uit ce se mai intampla in virtual. Cine ce a mai scris, cine ce si unde a mai comentat, cine cu cine e de acord si cine cu cine se cearta. Parca am ajuns sa fiu platita pentru asta. Daca cineva mi-ar fi spus: "Du-te si verifica mailurile zilnic si fa acolo statistica, o sectiune transversala in problematica zilei, probabil mi s-ar fi parut obositor,  o corvoada. Si sambata si duminica, 24/7... Dar nt, asta nu e obositor, ca o faci de la tine pornire.
Si uite-asa si feisbucul arde daca nu-i controlat la vreme si, la fel, si casuta postala personala. Intr-o vreme fara mess nu vedeam sensul sa-mi deschid calcul. Dar acu´ nu ma mai intere´ prea tare mess-ul. Ma bag pe alte pagini si dicutiile sunt mult mai active, sunt inter-active. Am amici si acolo. Mai da unul cu presupusul, mai isi lasa una off-ul, mai isi spune altul pasul, mai arunca altcineva cu parerea...razi, plangi si nici nu vezi cat de repede trece timpul. Ba intre timp mai gatesc sau merg la cumparaturi, la doctor, la oficialitati, hartii, acte, hartoage etc., alte telefoane, DAR ma intorc mereu la internet. Calculatorul merge zi-lumina, cum mergeau semanatorile pe vremea lui Ceausescu, fie ca le conducea cineva, fie ca nu, ca nici eu nu butonez mereu la el, dar de aia tot nu-l inchid. Ca sa nu pierd vreo veste din eter si sa nu fiu de fata! Parca as prinde aselenizarea in direct!
Inainte, cand lucram, deschidem calcul numai seara, cand ajungeam acasa. La serviciu nu aveam timp de asta, desi nu era interzis, dimpotriva. Doar ca foloseam ca-l foloseam in cu totul alte scopuri. Acolo chiar aveam alta treaba. Deci, chiar aveam TREABA! Dar de cand sunt acasa cu micutul meu, netul a devenit o a doua mea lume. Si, sincer, nici macar nu-mi pare rau! Uite-asa am cunoscut alta lume, oameni formidabili, pe care, daca as fi buchisit toata ziua, ca inainte, nu aveam nici timpul si nici ocazia sa-i cunosc. Pe langa asta, imi pot lasa in voie gandurile sa zboare. Nu mai trebuie sa ma concentrez la niciun proiect, la nici o viitoare programare a vreunei activitati iar nici de organizarea ei nu-mi bat capul! Stau acasa. Ei, nu, ca nu-i cum credeti voi, ca n-am nimic de facut! Da´ de unde! Dar le organizez, pur si simplu, altfel. Imi dau o mai mare libertate. Ma mai "recreez" si eu, bulbucându-mi ochii-n monitor pana seara tarziu, cand pupilele-mi striga: "Ba, da´ tu n-ai de gand sa te mai duci sa te culci? Ca pe noi ne ustura deja! Pe tine nu???" Si iata, ca dupa conversatiile mele cu propriile-mi pupile si cu buricele degetelor, ma decid cu greu sa inchid calculatorul, neuitand, insa, sa-i promit, ca si maine voi fi in fata lui, cu aceeasi patima, intocandu-i pe dos maruntaiele, pe care mi le pune mereu, foarte generos la dispozitie, de parca as fi la Grey´s (Net´s) Anatomy...
Si nu pot sa nu scriu, chiar si un gand pe zi, asa cum a observat si Catalin...si Gabi... si altii...
Raman datoare, copii! ;-)
Inchei si eu ca si Bendeac: Va pup, va iubesc si va respect! Ma rog, nu stiu daca ordinea era asta, dar stiti voi ce-am vrut sa zic...
Am vrut sa postez o imagine, dar n-o mai pun. Aia cu un schelet care sta in fata unui calculator, cu mana pe mouse si deasupra are o bula in care scrie: "No, I´m not addicted!"...Va multumesc ca ma intelegeti!
Ganduri bune!

marți, 26 octombrie 2010

Un gand pe zi

O poezie scrisa doar din tehnica si fara suflet este ca si cand ai primi un gablont in locul unei bijuterii.

Te citesc in Braille, toamna



te stiu.
fata ta este un braille pentru mine
zambetul tau il stiu cu ochii inchisi,
gura ti-o simt lasata de soapte
iar dintii ti-s stransi inspre struguri de sfarcuri.



daca e toamna, e must!



e mustul din tine, cand mustesti de dorinta
iti simt umerii aplecati inspre mine
sunt teascuri bratele tale
ce-ncearca sa stranga
din mine si ultima picatura de seva-n iubire
dornic si hulpav
flamand si duios
cu ochii curgand miere calda.
mirosul de carne si piele-asudata,
de tutun si de mosc,
de frunza apusa-n tarziuri de suflet...


iubite, tu stii, te cunosc!...


un picur de sange din buza muscata
il vad fara ochi, doar cu sanul
ce sparge din clipa prelinsa a uitarii 
de sine...
de tine... 
de mine...