Sunt o papusa pe sarma

Imi amintesc de randurile de proza scurta scrise pe la 17 ani...

Sunt o papusa pe sarma si incerc sa merg, tinand pasul cu ritmul tobelor. E prea lent, e prea alert, uneori. Arar se potriveste cu mine. Alerg si ma opresc, pentru a nu incurca prin poticnirea mea, mersul lumii, care, ba se ingramadeste, ba creeaza goluri. Mersul nu e niciodata in acelasi ritm. Nu ai cum sa te plictisesti. Simturile ti-s mereu ascutite.
Ma hotarasc sa parasesc linia. Putin imi pasa de ce ma asteapta. Merg prin intuneric si ma impiedic de bolovani. Nu vad pe unde calc. Intunericul imi creaza o stare de panica. Incep sa alerg. Ma lovesc. Cad. Cad si ma ridic. Alerg mai departe. Talpile au ajuns sa lase in urme dare de sange. Sunt voci care ma urmaresc si, de teama, nu intorc capul. Fug in continuare. Calea e maracinoasa si spinii ei imi sparg carnea, azvarlind in urma-mi ciozvarte. Vor veni, atatati de mirosul de sange proaspat si cald, coioti, hiene, vulturi si corbi, sa se-nfrupte. Alerg. Cad si ma ridic. Nu am voie sa ma opresc. Fiecare oprire e un pas mai aproape de moarte. Alerg, incercand sa pastrez in mine viata. In fuga mea prin intuneric, alunec intr-o prapastie. Cioturi de pomi rupti, scrijeliti imi intra-n picioare. Ma opresc, undeva. Incerc sa ma zbat, sa ies. Falangele imi raman undeva, intre doua pietre, agatate, ca un semn al trecerii mele pe acolo. Imi pare ca am reusit. Ma ridic din nou si merg, tarandu-mi femurul drept descarnat. Nu simt dureri. Nu stiu de ce. Nu stiu unde au disparut. Deodata imi apare un marcaj de localitate. "Anonimat". Am ajuns in Anonimat, imi spun si incerc sa merg mai departe. Oasele craniului incep incet sa se despice. Parietalele se dezlipesc primele, lasand loc lobilor sa se vada. Este ca si cand creierul meu ar fi avut nevoie de oxigen si doar asa il putea primi. Prin respiratie directa.
Un fum inecacios de smoala arsa imi ia si ultimele molecule de oxigen si ma intreaba scurt si dur: "Tu ce vrei?". Fumul vorbea cu mine, sau asa intelegeam eu, simtind si gustul formolului pe limba. Nu ma intrebam nicio clipa daca sunt intreaga. Stiam ca nu sunt. De asta eram constienta, atunci cand lasasem gaj la poarta cu lacatul mare si ruginit si cele doua coaste, din care, cica, ar fi urmat sa devina ceva. "Ce-o sa devina?" intrebam si nimeni nu-mi raspundea. Tot acolo imi ingropasem si amintirile, la tatana usii, in caz ca o sa ma pot intoarce, sa mi le pot lua. Imi spuneam singura apoi, ca nici cu cele doua coaste n-o sa-mi vin mai mult in fire si ca si asa nu ma ajutau la nimic. Erau doar o incarcatura prea mare in incercarea mea de iesire din randurile in care ma ingramadeau ceilalti. Aveam acum inca un kilogram si jumatate mai putin. De ajuns asa.
Nu ma mai alerga nimeni. Am ajuns undeva la lumina. Era plin de verdeata in jurul meu. Era soare, liniste si un parau se scurgea peste pietre, la vale. Am auzit acorduri de harfa. Ma gandeam ca poate am ajuns deja in Rai si nimeni nu mi-a cerut biletul la intrare.

"Urmatorul specatcol, va rog!" se auzi o voce si o cortina mare, rosie si grea cazuse peste mine brusc.