sâmbătă, 30 octombrie 2010

Sunt o papusa pe sarma

Imi amintesc de randurile de proza scurta scrise pe la 17 ani...

Sunt o papusa pe sarma si incerc sa merg, tinand pasul cu ritmul tobelor. E prea lent, e prea alert, uneori. Arar se potriveste cu mine. Alerg si ma opresc, pentru a nu incurca prin poticnirea mea, mersul lumii, care, ba se ingramadeste, ba creeaza goluri. Mersul nu e niciodata in acelasi ritm. Nu ai cum sa te plictisesti. Simturile ti-s mereu ascutite.
Ma hotarasc sa parasesc linia. Putin imi pasa de ce ma asteapta. Merg prin intuneric si ma impiedic de bolovani. Nu vad pe unde calc. Intunericul imi creaza o stare de panica. Incep sa alerg. Ma lovesc. Cad. Cad si ma ridic. Alerg mai departe. Talpile au ajuns sa lase in urme dare de sange. Sunt voci care ma urmaresc si, de teama, nu intorc capul. Fug in continuare. Calea e maracinoasa si spinii ei imi sparg carnea, azvarlind in urma-mi ciozvarte. Vor veni, atatati de mirosul de sange proaspat si cald, coioti, hiene, vulturi si corbi, sa se-nfrupte. Alerg. Cad si ma ridic. Nu am voie sa ma opresc. Fiecare oprire e un pas mai aproape de moarte. Alerg, incercand sa pastrez in mine viata. In fuga mea prin intuneric, alunec intr-o prapastie. Cioturi de pomi rupti, scrijeliti imi intra-n picioare. Ma opresc, undeva. Incerc sa ma zbat, sa ies. Falangele imi raman undeva, intre doua pietre, agatate, ca un semn al trecerii mele pe acolo. Imi pare ca am reusit. Ma ridic din nou si merg, tarandu-mi femurul drept descarnat. Nu simt dureri. Nu stiu de ce. Nu stiu unde au disparut. Deodata imi apare un marcaj de localitate. "Anonimat". Am ajuns in Anonimat, imi spun si incerc sa merg mai departe. Oasele craniului incep incet sa se despice. Parietalele se dezlipesc primele, lasand loc lobilor sa se vada. Este ca si cand creierul meu ar fi avut nevoie de oxigen si doar asa il putea primi. Prin respiratie directa.
Un fum inecacios de smoala arsa imi ia si ultimele molecule de oxigen si ma intreaba scurt si dur: "Tu ce vrei?". Fumul vorbea cu mine, sau asa intelegeam eu, simtind si gustul formolului pe limba. Nu ma intrebam nicio clipa daca sunt intreaga. Stiam ca nu sunt. De asta eram constienta, atunci cand lasasem gaj la poarta cu lacatul mare si ruginit si cele doua coaste, din care, cica, ar fi urmat sa devina ceva. "Ce-o sa devina?" intrebam si nimeni nu-mi raspundea. Tot acolo imi ingropasem si amintirile, la tatana usii, in caz ca o sa ma pot intoarce, sa mi le pot lua. Imi spuneam singura apoi, ca nici cu cele doua coaste n-o sa-mi vin mai mult in fire si ca si asa nu ma ajutau la nimic. Erau doar o incarcatura prea mare in incercarea mea de iesire din randurile in care ma ingramadeau ceilalti. Aveam acum inca un kilogram si jumatate mai putin. De ajuns asa.
Nu ma mai alerga nimeni. Am ajuns undeva la lumina. Era plin de verdeata in jurul meu. Era soare, liniste si un parau se scurgea peste pietre, la vale. Am auzit acorduri de harfa. Ma gandeam ca poate am ajuns deja in Rai si nimeni nu mi-a cerut biletul la intrare.

"Urmatorul specatcol, va rog!" se auzi o voce si o cortina mare, rosie si grea cazuse peste mine brusc.

vineri, 29 octombrie 2010

Poem pentru poemul Nicoletei



imi place poemul tau nicoleto
si daca in locul tau as fi fost n-as mai
fi pus niciunde virgule puncte nici alea n-au rost
e compact si e fain nicoleto cu marea aia cernuta
prin sita cu pescarusi si meduze si cu suluri
de valuri sub talpi imi place poemul
tau nicoleto asta cu chifla de hoit iti
spun si de suflet acum ca-i patat
cu scris sau scrisul cu suflet tot aia
chiar daca mai doua secole tre´ sa ma-ndur astept
sa vad lumina atarnanda-n streangul tau lung

da fato!





Cred ca lui Catalin...

Cred ca lui Catalin am sa-i compun intr-o zi ceva special. Asta pentru postarea lui de astazi. Trebuie sa-i multumesc.
M-a surprins. Am avut o revelatie, dupa o zi in care eram gata-gata sa zic ca nu s-a intamplat mai nimic deosebit. A, nu ca postarile lui nu sunt frumoase, nu, dimpotriva!!! Are unul dintre blogurile pe care le indragesc cel mai mult. Eram oricum obisnuita sa gasesc ceva frumos (stiti doar!). DAR AZI... In fine, vedeti voi :-)



joi, 28 octombrie 2010

Nu ma-ntreba nimic in noaptea asta...

Pentru voi...

Blogareala provoaca dependenta

Blogareala provoaca dependenta. Ca intregul internet, de altfel.
Am ajuns sa deschid calculatorul zilnic si sa ma uit ce se mai intampla in virtual. Cine ce a mai scris, cine ce si unde a mai comentat, cine cu cine e de acord si cine cu cine se cearta. Parca am ajuns sa fiu platita pentru asta. Daca cineva mi-ar fi spus: "Du-te si verifica mailurile zilnic si fa acolo statistica, o sectiune transversala in problematica zilei, probabil mi s-ar fi parut obositor,  o corvoada. Si sambata si duminica, 24/7... Dar nt, asta nu e obositor, ca o faci de la tine pornire.
Si uite-asa si feisbucul arde daca nu-i controlat la vreme si, la fel, si casuta postala personala. Intr-o vreme fara mess nu vedeam sensul sa-mi deschid calcul. Dar acu´ nu ma mai intere´ prea tare mess-ul. Ma bag pe alte pagini si dicutiile sunt mult mai active, sunt inter-active. Am amici si acolo. Mai da unul cu presupusul, mai isi lasa una off-ul, mai isi spune altul pasul, mai arunca altcineva cu parerea...razi, plangi si nici nu vezi cat de repede trece timpul. Ba intre timp mai gatesc sau merg la cumparaturi, la doctor, la oficialitati, hartii, acte, hartoage etc., alte telefoane, DAR ma intorc mereu la internet. Calculatorul merge zi-lumina, cum mergeau semanatorile pe vremea lui Ceausescu, fie ca le conducea cineva, fie ca nu, ca nici eu nu butonez mereu la el, dar de aia tot nu-l inchid. Ca sa nu pierd vreo veste din eter si sa nu fiu de fata! Parca as prinde aselenizarea in direct!
Inainte, cand lucram, deschidem calcul numai seara, cand ajungeam acasa. La serviciu nu aveam timp de asta, desi nu era interzis, dimpotriva. Doar ca foloseam ca-l foloseam in cu totul alte scopuri. Acolo chiar aveam alta treaba. Deci, chiar aveam TREABA! Dar de cand sunt acasa cu micutul meu, netul a devenit o a doua mea lume. Si, sincer, nici macar nu-mi pare rau! Uite-asa am cunoscut alta lume, oameni formidabili, pe care, daca as fi buchisit toata ziua, ca inainte, nu aveam nici timpul si nici ocazia sa-i cunosc. Pe langa asta, imi pot lasa in voie gandurile sa zboare. Nu mai trebuie sa ma concentrez la niciun proiect, la nici o viitoare programare a vreunei activitati iar nici de organizarea ei nu-mi bat capul! Stau acasa. Ei, nu, ca nu-i cum credeti voi, ca n-am nimic de facut! Da´ de unde! Dar le organizez, pur si simplu, altfel. Imi dau o mai mare libertate. Ma mai "recreez" si eu, bulbucându-mi ochii-n monitor pana seara tarziu, cand pupilele-mi striga: "Ba, da´ tu n-ai de gand sa te mai duci sa te culci? Ca pe noi ne ustura deja! Pe tine nu???" Si iata, ca dupa conversatiile mele cu propriile-mi pupile si cu buricele degetelor, ma decid cu greu sa inchid calculatorul, neuitand, insa, sa-i promit, ca si maine voi fi in fata lui, cu aceeasi patima, intocandu-i pe dos maruntaiele, pe care mi le pune mereu, foarte generos la dispozitie, de parca as fi la Grey´s (Net´s) Anatomy...
Si nu pot sa nu scriu, chiar si un gand pe zi, asa cum a observat si Catalin...si Gabi... si altii...
Raman datoare, copii! ;-)
Inchei si eu ca si Bendeac: Va pup, va iubesc si va respect! Ma rog, nu stiu daca ordinea era asta, dar stiti voi ce-am vrut sa zic...
Am vrut sa postez o imagine, dar n-o mai pun. Aia cu un schelet care sta in fata unui calculator, cu mana pe mouse si deasupra are o bula in care scrie: "No, I´m not addicted!"...Va multumesc ca ma intelegeti!
Ganduri bune!

marți, 26 octombrie 2010

Un gand pe zi

O poezie scrisa doar din tehnica si fara suflet este ca si cand ai primi un gablont in locul unei bijuterii.

Te citesc in Braille, toamna



te stiu.
fata ta este un braille pentru mine
zambetul tau il stiu cu ochii inchisi,
gura ti-o simt lasata de soapte
iar dintii ti-s stransi inspre struguri de sfarcuri.



daca e toamna, e must!



e mustul din tine, cand mustesti de dorinta
iti simt umerii aplecati inspre mine
sunt teascuri bratele tale
ce-ncearca sa stranga
din mine si ultima picatura de seva-n iubire
dornic si hulpav
flamand si duios
cu ochii curgand miere calda.
mirosul de carne si piele-asudata,
de tutun si de mosc,
de frunza apusa-n tarziuri de suflet...


iubite, tu stii, te cunosc!...


un picur de sange din buza muscata
il vad fara ochi, doar cu sanul
ce sparge din clipa prelinsa a uitarii 
de sine...
de tine... 
de mine...

duminică, 24 octombrie 2010

Ce simti din simt...



 se-ngramadesc celulele din mine 
 în cotloane, intrând una-ntr-alta, îmbrăţişându-se singure, 
 în lipsa mâinilor tale, 
 din dor de tine. 
 fiecare zi e un baros ce bate suliti de oţel în carnea mea 
 până când braţele tale vor ajunge din nou să mă-nconjoare. 
 privirea mi-e arsă de nevederea ta 
 şi umblu oarbă pe străzi, cu cărbuni de jar în locul ochilor, 
 amuşinând ca un terrier urmele tale din vânt. 
 fără atingerea degetelor tale şi părul îmi e rebel 
 făcându-mă să arăt că o gorgonă furioasă şi răzbunătoare 
 ce nu-mi place a fi. 
 şi tot ce mănânc are gust de lacrimi şi de scrum  
 în lipsa urmei sărutului lăsat de buzele tale. 
 fierbe în mine absenţa ta şi 
 clocotele îmi umflă ochii. sunt două cazane mari, încinse. 
 iar inima mi-a devenit un gong
 şi fiecare bătaie e o autoincinerare.

 aş vrea să-ţi spun, dar tot ce-aş zice, s-a mai zis 
 aş vrea să-ţi scriu, dar tot ce-aş scrie, s-a mai scris. 
 si n-are rost.
 dar te-aş vedea... da... şi te-aş avea... 
 caci numai cel ce de-atâta timp dorul în el îl poartă 
 mai poate şti
 ce simţi din simţ... 


joi, 21 octombrie 2010

Simplu

Simplu,
atat de simplu!

Am invatat sa-mi decomplic viata
reducand-o la cateva lucrui de baza.
O mancare sanatoasa
un somn sanatos
si ganduri sanatoase.
Orice altceva mai poate interveni si nu e sanatos,
e redundant;  se taie.
E simplu sa traiesti chiar printre ciungi sufletesti
atunci cand inima ti-e intreaga.
O aduni, bucatica cu bucatica,
torni ubire si iertare peste ea
si se face la loc.
Chiar daca doare.

E mai simplu sa-i multumesti soarelui ca rasare
decat sa te rastesti la intuneric ca exista.
Intunericul tot datorita soarelui traieste
si din ingaduinta lui.
Niciodata un intuneric aruncat peste lumina nu va putea intuneca,
dar, intotdeauna, orice raza, cat de mica, va birui bezna.

Ganditi-va!
E simplu!
Atat de simplu!

Ieri a-ncercat ispita sa... ma ispiteasca

Ieri a-ncercat ispita
sa ma ispiteasca
"Fa ca mine!-  imi zicea-
Uite, eu sunt la moda!"
Ma uit la ea:
ea- zdrentaroasa
cu mintea-n bucati
si sufletul spart.
Ma gandesc: "Ce-o vrea
si asta de la mine,
nefericita fiinta?!"

"Ia uite-aici!" - nu se lasa ea
si-mi arata niste oameni chinuiti.
Eu nu-nteleg si-o-ntreb:
"Ce vrei cu ei?"
"Hai sa-i hulim!" - imi zice
si se-ntoarce spre ei a dispret
cu gand c-am s-o urmez.
Dar n-o fac.
"Sunt prea batrana - ii spun -
De ce te-as asculta?!"
"De ce? De-asa, c-asa sunt eu,
cand eu spun ceva,
lumea vine dupa mine..."
"Si-unde-ai ajuns? - o-ntreb.
Ea tace. E prima oara
cand nu mai are
ce sa-mi zica.

Ma-ntreb: i-o prii ei
mintea-i zdrentuita
si sufletul farame???
De-atata ispitire
se destramase...
toata...

marți, 19 octombrie 2010

Fericita Elise

Fericita Elise, a reusit sa inspire un suflet in care salasluia frumosul si sa-l transforme in nestemata!


Cati dintre voi nu au fredonat macar o data in viata "Für Elise" a lui Beethoven? Cine stie cine a fost aceasta femeie? Ce suflet a avut? Ce viata? Cum arata? Ce culoare de par avea? Ce ochi avea? Ce-i placea sa poarte, atunci, pe acele vremuri? Si, mai ales, ce avea ea asa de deosebit si de cursiv in ea, de a putut sa-l inspire pe muzician creand o piesa ce avea sa devina una dintre cele mai cunoscute si reprezenative din creatiile marelui compozitor al vremii, Ludwig van Beethoven?

"Für Elise" - piesa -, asa cum o stim noi astazi, este o bagatela pentru pian in La minor, compusa in jurul anului 1810. Lucrarea este supranumită Für Elise deoarece pe manuscrisul original scria Für Elise am 27 April zur Erinnerung von L. v. Bthvn (Pentru Elise, în 27 aprilie, ca amintire de la L. v. Bthvn). Au fost si la acea vreme intrebari cu privire la aceasta "Elize". Unii sunt de parere ca era vorba despre Theresa de Brunswick (Therese von Brunswick) si ca, initial, piesa trebuia sa se numeasca "Für Therese", deoarece manuscrisul se gasea in posesia Theresei de Brunswick, de care compozitorul se indragostise.  Aceste opinii nu sunt insa unanim impartasite. Altii sunt de parere ca piesa a fost scrisa ca dedicatie unei alte Therese si anume a fost compusa pentru Therese Malfatti von Rohrenbach zu Dezza, o eleva de a lui Beethoven, pe care acesta o ceruse in 1810 in casatorie, cerere care a fost din pacate refuzata. Fiica a unui mare comerciant vienez, Jacob Malfatti von Rohrenbach, ea refuza casatoria cu marele compozitor, maritandu-set ulterior cu nobilul și omul de stat austriac Wilhelm von Droßdik.

Viata joaca feste si uneori, chiar daca impinsi de curiozitate sa aflam cele mai interesante amanunte care ar putea da lumina si savoare unui lucru creat, trebuie sa ne multumim doar cu umbre ce amintesc de posibile realitati, insa fara fundamentul certitudinii.

Astfel, din dorinta de a elibera povara anonimatului si a necunoasterii, cercatarile unora au scos la iveala si o a treia alternativa si anume, ca Elise ar fi de fapt  Elisabeth Röckel, careia propiații îi spuneau Elise. O cântăreață germană venită la Viena în 1807 sau 1808. Elisabeth era sora lui Joseph August Röckel, el fiind cântărețul care a interpretat rolul lui Florestan în opera "Fidelio", într-un spectacol pe care l-a dirijat insusi Beethoven.
Iata cum taina care invaluie o astfel de piesa muzicala nu face nimic altceva decat s-o faca si mai frumoasa. O vesnica declaratie de dragoste, simpla, in cateva acorduri, insa memorabila. Acorduri de inspiratie, de romantism, note clare, curate, necomplicate si suave. Iubirea este peste tot. Nu mai are astazi importanta cine era aceasta Elise, cu atat mai putin daca ea chiar se chema asa. Important este ca a fost odata o "Elize" care a reusit sa nasca intr-un suflet de creator sensibil o piesa memorabila.

duminică, 17 octombrie 2010

Cand mi-e dor de Eminescu. Si doar cateva vorbe.

Doar cateva vorbe...
Traim vremuri in care sa fii un romantic este echivalent cu a fi un desuet. Dimpotriva, daca ai invatat sa hulesti, esti deja considerat avangardist, modern, actual. Valori reale stau din ce in ce mai adanc ingropate, lasand, in schimb, plumburiul zilei de azi sa cotropeasca arta. Idei de marginalizati sociali sau atitudini extremiste iau locul artei. Fiinta-ti nu mai poate fremata, pentru ca este cotropita de frustrare. Sufletul nu mai cauta sublimul, pentru simplul fapt ca e prea lunga calea purificarii. Cautam rapid un mijloc facil de a ne propulsa in fata si pentru a ne erija ca lideri. Un alt termen foarte vehiculat si iubit astazi este "liderul de opinie". Chiar avem nevoie sa ne conduca cineva opiniile? Chiar nu mai suntem in stare sa avem propria opinie? Nu credeti ca nevoia noastra e cea de adevar si obiectivitate si nu cea de manipulare? De ce acceptam sa ne fie inoculate povesti cu brontozauri la ordinea zilei? Nu vedem dincolo de lucruri? Cand o sa ne deschidem iarasi sufletul la lucrurile simple si firesti, la echilibru? Ne place teribilismul si am ajuns sa ne hranim din el precum corbii din hoituri? Sau traim cu totii intr-o lume care apare ca o cutie prea mica, unde ne simtim siliti sa traim cocosati? Daca aceasta cutie e prea mica, nu ar trebui sa ne cocosam, ci ar trebui s-o spargem. De ce acceptam (unii) sa ni se spuna ce e azi "valoare"? Valorile sunt lucrurile simple, chiar unele dintre cele pe care noi le-am uitat... De ce sa nu ne intoarcem la ele? De multe ori, intoarcerea inseamna gasirea caii. Poate ar fi bine sa privim un pic si peste umar, inainte de a distruge toate podurile peste care am trecut. Poate am trecut un pod prea mult, peste o apa care nu mai duce nicaieri... Poate ca suntem pe drumul care duce spre Nicaieri, dar ne e teama sa o recunoastem si, mai rau, suntem prea orgoliosi sa ne intoarcem. Am intrat in acea masinarie care ne mananca de vii, dar ne incapatanam sa spunem ca noi o conducem. Noi nu mai conducem nimic, atata timp cat lucrurile sunt in cadere libera. Cine ar mai fi atat de naiv sa creada in astfel de iluzii? Si totusi, sunt voci care spun ca da. Ei bine, eu spun ca nu.
Va las sa ascultati ceva extrem de simplu...Sunt doar lucruri firesti...




vineri, 15 octombrie 2010

De negru

Imi vine sa evadez din realitate si sa caut un colt de imaginatie pe care sa-l transform in traire. Dar viata nu-mi da pace.
Atarna pietre de moara de grumazul meu si ma trag in jos, incercand greu incheieturile coloanei mele vertebrale.
Ma apas pe abdomen in speranta ca muschii ma vor ajuta sa ma indrept.
Vad negru-n fata ochilor si tot ce e frumos si cunoscut dispare. Lasa in locu-i, doar un gust amar, lesios, o cale nevazuta si deloc sperata si nicicum dorita. Intrebari "De ce asa?", "De ce acum?" ma sfredelesc si ma fac sa-mi schimb viziunea despre sensul vietii.
Am vrut sa fiu oarba pana acuma si sa nu vad si pajura, doar capul. Banul se intoarce insa si-mi rade in fata: "Te-am invins!" E ca un truc pe care l-a invatat pe cand juca poker Viata cu Moartea. Sau Black Jack. Dar e doar Black. Jack nu mai e. Eu sunt proasta la poker. Iar jocuri de noroc nu am jucat niciodata. Am jucat doar jocuri de ghinion. Se pare ca la ele castig. Configuratie de looser in orice pariu. Ma ridic la suprafata doar cand ceilalti ma lasa. E ca si cand i-ar spune uleiul apei "Ridica-te deasupra mea!".
Nu mai am putere sa lupt. Mi se pare si asa inutila orice miscare.
Raman inerta. Moartea o sa vina si dupa mine. Cand?

marți, 12 octombrie 2010

Of, tu, tata drag al meu

Tata al meu!
Tu nu ai sa mori niciodata
Chiar daca azi te-ai dus dintre noi
esti mereu aici
esti in mine
esti in copilul meu
un pic din tine va trai mereu
si mereu te vei renaste.
Caci asa cum n-am lasat sa-ti moara numele
tot asa nu am sa las sa-ti moara sufletul.
Ai zamislit viata, dandu-ma pe mine lumii
Si viata am dat la randu-mi mai departe.
Esti in el, asa cum ieri ai fost
vei fi asa cum va sti el sa te arate lumii
ti-e sufletu-mpartit in mii de farame
pe care o sa le purtam cu noi
precum vantul poarta cenusa spulberata
fara sa stii niciodata
unde va ajunge vreun graunte din ea.
Caci nu mi-e dat sa stiu ce va fi maine
si nici unde voi poposi
si nici ce fiul me va face,
dar ceea ce stiu,
e ca prin noi ai sa traiesti mereu.
TU, TATA DRAG AL MEU!


Aseara a plecat dintre noi in lumea celor drepti iubitul meu tata. Prin plecarea lui e lumea mai saraca cu un suflet care ma iubeste. Pentru mine, odata cu el, a plecat jumatate de lume. Si pentru tot ce a fost el,  stiu ca Dumnezeu l-a iertat, primindu-l in lumea Sa.

Papusi si papusari (poem/non-poem)

E legea aceptantei sociale. Sta in firea nostra sa vrem sa fim declarati buni de catre toata lumea. Curiozitatile cresc cand e imaginea personala in discutie. Autoperceptia nu mai e de ajuns si-ncepi sa cauti ce nici nu stii ca este. E instinctiv. Altfel, ne-am duce dracu´. Iar ei spun nu cand tu spui da si speri in sinea ta la poate. La fel, si ei se indoiesc. In ce parte se trage sfoara nu stii decat cand interactiunea ii descopera adevarului fata. Esti manipulat, manipulezi, esti, cand papusa, cand papusar. Suntem toti niste Dumnezei mai mici, incercand sa-L definim pe Cel mare. In Lumea ta nu mai esti singur. A cui papusa ai fost azi?


e legea aceptantei sociale.
sta in firea nostra
sa vrem sa fim declarati buni
de catre toata lumea.

curiozitatile cresc
cand e imaginea personala
in discutie
autoperceptia nu mai e de ajuns
si-ncepi
sa cauti
ce nici nu stii ca este.
e instinctiv.

altfel,
ne-am duce dracu´.

iar ei spun nu
cand tu spui da
si speri in sinea ta
la poate.
la fel si ei
se indoiesc.

in ce parte se trage sfoara
nu stii decat
cand interactiunea ii descopera
adevarului fata.

esti manipulat, manipulezi,
esti, cand papusa, cand papusar.
suntem toti niste Dumnezei mai mici
incercand sa-L definim
pe Cel mare.
in Lumea ta nu mai esti singur.

a cui papusa ai fost azi?

luni, 11 octombrie 2010

Si tac. Si scriu.

"Si scrie!" imi spune
Si vocea-i suna a porunca.
"De ce-ti lasi darul nearatat?"
"Dar ce-am facut?"
"N-ai facut! E vina ta!" si pleaca.

Si-ncep sa scriu
"Dar scrie!" aud din nou.
Sunt murmure. 
Mai multe voci 
ma cotropesc.
"Ai intrat aici, deci scrii!"

Eu am intrat in viata,
cand am intrat, nu stiam 
bine nici sa ganguresc.
"E prea devreme..." ingaim eu.
"Va fi tarziu. Ti-e vremea!"
Taioasa voce poate avea Destinul uneori.

Si tac.
Si scriu.

***
Daca as bea, poate-as simti cum creste in mine puterea,
dar eu nu beau. Vreau doar s-o simt asa.

Si tac.
Si scriu. 

N-am de ales...Destinul nu te iarta

sâmbătă, 9 octombrie 2010

Experiment social

Am primit aceasta informatie sub forma unui e-mail, azi dimineata.

Merita sa Meditam. . .
cid:X.MA1.1258656196@aol.com


Statia metro L'ENFANT PLAZA din Washington, DC, intr-o zi friguroasa, pe 12 ianuarie 2007. 
Un om cu o vioara a cantat sase piese de Bach timp de 45 de minute. In timpul acesta aproximativ 2000 de oameni au trecut prin acea statie, 
majoritatea in drum spre serviciu. Dupa vreo trei minute un om intre doua varste l-a observat si s-a oprit sa-l asculte pentru cateva secunde, 
apoi a grabit pasul, manat probabil de programul sau strict. 


4 minute mai tarziu:
 

 

Violonistul a primit primul sau dolar, o femeie i l-a aruncat in palarie fara sa se opreasca.

 

6 minute:
 


Un tanar se reazema de perete ca sa-l asculte, dupa care se uita la ceas si pleaca in trap usor spre peron.
 

10 minute:


Un copil de 3 ani se opreste in fata muzicianului dar maica-sa il trage grabita de hainuta. Copilul se mai opreste odata sa-l priveasca pe violonist 

dar maica-sa il impinge nervoasa inainte, asa ca cei doi se misca, el inrorcand capul din cand in cand. Lucrul asta se repeta cu mai multi copii 
iar parintii ii imping de la spate, grabiti sa ajunga la treburile lor.



45 minute:



Muzicantul a cantat in continuare. 
Numai sase oameni s-au oprit sa-l asculte pentru cateva momente. Circa 20 au aruncat niste bani.

Omul a colectat in total $32. 

Dupa o ora:


El a terminat de cantat si s-a lasat tacerea. Nimeni nu l-a observat, nimeni nu l-a aplaudat... 



Nimeni n-a remarcat, dar acesta era Joshua Bellunul dintre cei mai buni muzicieni ai lumii. El a interpretat cateva din cele mai dificile piese 
scrise vreodata, pe o vioara estimata la $3,5 milioane. Cu cateva zile inainte, umpluse o sala de concerte din Boston . 
Valoarea medie a biletelor $100.


Povestea este adevarata. Concertul din statia de mertro, a fost organizat de catre Washington Post ca un experiment social 
asupra perceptiei, gustului si prioritatilor oamenilor


Problemele care s-au pus:
 

     
*Intr-un loc public, la o ora nepotrivita, santem in stare sa percepem frumusetea?
     
*Ne oprim s-o admiram? 
     
*Putem, oare, sa recunoastem talentul intr-un context neasteptat?
O concluzie posibila in urma acestui experiment, ar fi aceasta:


Daca nu avem cateva momente sa-l ascultam pe unul dintre cei mai buni solisti ai lumii cantand cea mai buna muzica scrisa vreodata 

pe unul din cele mai bune instrumente facute vreodata,  
Oare, de cat de multe alte lucruri, minunate, ne lipsim in existenta noastra?

Poezie si... poezie

Si nu ti-am spus
ca din toata nebunia lumii
ma salvezi.
Ma scoti la mal din mocirlele surzilor
ce pangaresc poezia trairii.

Nu orice rima e-o visare
si nu orice scrib e scriitor.
Zurgalai de cuvinte amestecate
intr-o limba stalcita, visandu-se geniale.
Eroare!
.
Cui ii trebuie ereticii?
Cui ii trebuie bezmeticii?
Alearga unii, innebuniti,
din dorintade a-si nega
nulitatea de idei simuland
lumina de la capat de... scorbura.
Zgarie timpane cu scartairile
penelor lor pe pagina
Dezacorduri luate ca figuri de stil,
grade de comparatie confundate,
texte ce abunda in exemplificari de "grei"
si ciorba de citate.
In fond, saracie intelectuala.
Cote inalte la apele arogantei
si temperaturi polare la capitolul suflet.
In "compensatie", striga tare...

Ti-am spus?
Tu nu ai nevoie sa-mi scrii carti
ca sa imi aduci poezia in viata...
Poezia ta e echilibrul...

Priveste-ma, zambeste-mi
si ma imbratiseaza.
Imi e de-ajuns... Iubirea ta mi-e poezia.

Nu-s multe ganduri...

Nu-s multe ganduri
ce ma strabat in noapte:
O turla de biserica
deasupra careia s-a aciuit
o cucuvea.
Un dangat surd, lugubru
anunta miezul noptii.
Doua stafii doar
stau la panda
sa nu se risipeasca
ceata dimprejur.
Sa stai de sase in fata mortii:
-Bu-hu-hu, bu-hu-huuu...
Ma-ntreb de-o fi platita pentru asta
sau o face voluntar.
Nici viata nu te-ntreaba dac-o vrei
Nici moartea, cand te ia.

marți, 5 octombrie 2010

Cu sânge-n vene de statuie

Inca tanjesc sa trec mana-mi prin paru-ti
Si-ntr-ale tale brate
Pierduta sa ma simt.
Tacerea ta, ca o piatra de moara,
Mi-apasa existenta.
Mi-e dor de liniste in doi
Si de un pat cald,
Nesingur noaptea.
Si sufletul mi-e ciuruit de negrairea ta
Si goluri mi se nasc in inima.
De ce nu spui nimic,
Tu, atata de dorita fiinta?

De mi-ai ingadui sa-ti vin spre suflet,
Te-as invata ce-i nesinguratatea,
Ti-as alunga teama din ganduri,
Inlocuind-o cu glasul meu, in noapte,
Ca sa m-auzi,
Cand recele gandului de solitar
In trup ti se-aciuieste.
Si nu m-as pierde de la gandu-ti,
Decat atat,
Cat sa-ti ingadui tie clipa
De a ma vedea
Si atunci cand nu-s sub a ta mantie.
Si sa ma vezi, asa cum sunt:
Statuie dezgolita
De panza sa inaugurala.

Mi-e marmura azi gandul,
Si sufletul e-o rana azi.
Mi-e sange-n gand.
In gandul meu la tine...

Sefii de banca si muzica noastra cea de toate zilele


Prietena mea vine la mine deunazi si, ca de obicei, ne incepem "sesiunea" cu o cafea.
-Vrei placinta? - o intreb.
-Da - zice ea si eu ma apuc sa pregatesc aluatul.
Placinta e gata, taiata felii, amandoua sedeam la masa, sorbeam din cand in cand din cafele si incepuseram a povesti ce am mai facut prin ultima vreme.
-Fii atenta, zice ea, ce face seful sora-mii. Sora-sa lucreaza intr-o banca in Frankfurt iar seful ei e un tip care in afara de banca si calcule matematice nu stie nimic. Si-a petrecut toata viata in slujba bancii, care- nu mai spun, ca sa nu fac reclama si nu are si asa niciun rost.
Deci, domnul nostru e un spilcuit, mereu la costum, cravata, camasa, de o exactitate iesita din comun (in asociatie cu cuvantul "neamt" oare nu e asta un pleonasm?), usor grasut, cu burtica "de birou", o cheliuta si ea care sa se incadreze in portretul birocratului desavarsit si cu ochelari si care si-a dedicat intreaga viata invartirii banilor. Nu inalt, de statura medie etc etc etc... OK. Ati inteles. Asadar, seful cu pricina, care ajunseses foarte mare si tare de-a lungul anilor si, sa nu uitam, Frankfurtul este varful economic al Germaniei (daca vrei ceva scump, poti sa vii linistit aici, ca astia au numai bani si preturi si afaceri in cap!) este invitat acum vreo trei-patru luni la o mare sindrofie internationala. O seara de binefacere, unde erau invitate o gramada de somitati din toate domeniile, implicate in actiuni de caritate. La dineu, bancherul nostru nimereste sa stea tocmai langa Bono Vox. Voua nu va mai explic cine este, ca e superfluu. Asaaa... vorbesc ei doi ce vorbesc - am uitat sa va spun ca seful nostru, cand vorbeste, priveste usor peste ochelari inspre interlocutor si vocea ii e mereu ganditoare, lenta si face usoare pauze intre cuvinte, ca si cand s-ar gandi care e urmatorul cuvant. Asa deci: seful nostru face fireasca discutie de socializare si complezenta cu vecinii de masa. In speta, Bono. Vorbesc ei acolo ce vorbesc, despre binefaceri, despre societate, despre directia pe care o considera fiecare ca va apuca omenirea - presupuneri, evident- , despre ce ar mai trebui adus in plus lumii, deh, discutii importante, nu gluma, pareri de "oameni mari", apoi, dupa cateva ore de conversatii in jurul banilor, seful nostru se uita totusi neclar la cantaret, aruncandu-si privirile peste ochelari si cu vocea sa taraganata si intrerupta de gandirile sale obisnuite,  il intreaba: "Nu va suparati, domnule Bono, dar cu ce va castigati dumneavoastra existenta?"


P.S. Am ales acest clip filmat tocmai la Commerzbankarena in Frankfurt, pe 10.08.2010 si ma intrebasem, daca bancherul nostru si-a luat in acea zi timp sa-si vada comeseanul de la dineu in exercitiul functiunii, lamurindu-si astfel neclaritea...in amintirea frumoasei seri petrecute impreuna, discutand despre soarta menirii...

luni, 4 octombrie 2010

Nights in Rodanthe - pentru cine nu a vazut filmul...

Chiar daca multi spun ca ei cu romantismul nu au nimic in comun, exista lucruri dincolo de romantismul acela atat de plin de dulcegarii inutile, infantile, stupide, false, decat sumedeniile de vorbe de-a dreptul acre de dulci, care mai mult zgarie decat sa faca bine, mai mult decat acel romantism care inseamna presararea de lumanarele si petale de trandafiri prin cearsafuri sau in apa din cada. Sunt dovedite prin altceva decat miliarde de vorbe rasunatoare ce se doresc pure si inaltatoare, dar prin care razbate vocea de afon afectiv si prin altceva de cat teatralitatea si drama ieftina. Sunt acele iubiri care nu mai inseamna decat lucruri firesti, sentimente complete, trairi desavarsite, clare, asa cum trebuie ele sa fie. Poate chiar si daca le intalnim (numai) in filme (oare???), ar trebui sa ne dorim sa le putem trai, sa ne simtim ca suntem cu adevarat valorosi pentru cineva si ca dobandim valente noi si in ochii nostri. E iubirea care inalta...E intregirea sufleteasca. Aceea e cea pentru care se merita sa luptam...

Urmariti secventa de la final....

"-... While your father and I were apart, I met a man.
I know you've only ever known your father and me. 
And I love Jack because he's your father.
But there's another kind of love, Amanda. 
One that gives you the courage to be better than you are, 
not less than you are. 
One that makes you feel that anything is possible. 
I want you to know that you could have that. 
I want you to hold out for it. 
I want you to know that you deserve it. 
You hear me?

- Tell me about him."



sâmbătă, 2 octombrie 2010

Muzica. Dansul. Tangoul.

Cine nu iubeste tangoul, a pierdut una din esentele vietii: Pasiunea!






Cat in ceea ce ma priveste pe mine, voi ramane o vesnica indragostita de atmosfera anilor de inceput de secol XX: