Jurnalul meu din clasa a VII-a

Jurnalul meu din  clasa a VII-a a inceput de fapt, intr-o agenda. Toata lumea cunoaste agendele acelea de lucru cu coperti tari.
Il vedeam atunci pe tata care mereu nota cate ceva in agenda lui de lucru. In clasa a VII-a nu puteam sa am de lucru, insa imi placea cum isi facea el acolo "temele" lui cu sarguinta. Cum isi nota in cursul saptamanii ce facea, pe unde mergea, ce rezultate ii ieseau din inspectiile lui de pe teren si cum isi aduna vinerea dupa masa toate notitele, hartiile, darile de seama si  rapoartele de activitate colectate de pe teren si le transforma intr-un alt raport de activitate, care sa mearga mai sus, la Partid.
Si asa cum isi facea el de lucru acolo, imi placea, imi parea interesant. Si ma gandeam, ce ar fi, daca as incepe si eu un astfel de "raport de activitate"? Dar cui sa-l fi dat? Glumesc! Acel raport nu trebuia dat mai departe. El ar fi fost menit sa fie "Raportul meu". Si asa, am inceput Jurnalul meu...
Va mai amintiti? Era Cenaclul Flacara pe atunci. In fiecare joi seara, la ora 19.00 la Radio Bucuresti, Romania.
Si va mai amintiti? Pe vremea aceea se lua curentul... Toti stim asta, cu totii ne amintim. Si joi seara, in fiecare joi, fara exceptie, trebuia neaparat sa am cate 6 baterii R20 pt radiocasetofonul nostru Philips (era ceva pe atunci o astfel de aparatura!), ca sa pot asculta nestingherita "Ruga pentru parinti", "Elegie", "Ciresul", "Partaj", "Treceti batalioane romane Carpatii", "Iubita mea, sa ne-aruncam in mare", "Oda lui Eminescu", precum si alte multe melodii care mi-au marcat anii adolescentei, fie ca erau creatii pur romanesti, fie ca erau prelucrari dupa Bob Dylan sau Janis Joplin.
Asaaaa... Aceste cantece au fost printre primele lucruri pe care am avut grija sa le scriu in Jurnal. Aveam o colega de clasa care facea si ea acelasi lucru. Ascultam cu mare atentie cantecele, le scriam versurile si apoi,  a doua zi la scoala, comparam ce scrisesem. Transmisia nu era de cele mai multe ori cea mai buna. Imi amintesc ca trebuia sa tin mereu radioul la geam si cu antena intr-o anume directie indreptata, pentru ca sa am o auditie cat mai aproape de normal.
Pe langa ele, mai faceam si comentarii. Ce facusem in ziua respectiva, ce mi-a placut, ce nu mi-a placut... lucruri simple, lucruri pe care le gandesc copiii. Aceea era lumea mea de atunci.
Despre iubiti nu stiam pe atunci sa scriu. Pe atunci nici nu stiam nimic din aceasta viata. Iubirea se delimita la mine prin familie si prietenele de joaca. Iar pe prietenele de joaca nu puteam sa spun ca le iubesc, ci doar ca-mi erau dragi. Dar asta era lumea mea...
Si daca mai adaugam in vre-o zi ca apare soarele dupa nu stiu cate zile de ploaie, sau ca m-am suparat in acea zi cu mama (ceea ce era oricum pe lista de actualitati a foecarei zile), jurnalul meu era deja deosebit de bogat.
Despre emotii am invatat sa scriu mult mai tarziu si anume, atunci cand ma incercasera. Ba nu, nici macar atunci cand ma incercasera, fiindca imi spuneam mereu ca e doar o parere de moment acea emotie, si ca nu e traire reala. De aceea, defineam atunci emotiile ca fiind ceva ce tine mai mult de ratiune. Ma gandeam ca nu sunt inca suficient de instruita mental sa pot defini o anume emotie. Si consideram astfel, ca am doar de reflectat asupra a ceea ce simteam, respectiv gandeam si ca precis exista o explicatie de ce lucrurile arata asa si nu altfel. Ma tineam mandra in fata fetelor celorlalte si afisam mereu o mina de nepasare. Dar in sinea mea, ani mai tarziu, aceste lucruri au devenit capitale.
Desigur ca in clasa a VII-a nu am stiut cum imi va fi viata, dar am invatat-o pe parcurs. Asa, simplu, ca orice muritor....