Dreptul la sensibilitate

Cand are dreptul o femeie sa fie sensibila...

Azi e una din zilele in care mi-ar placea sa stau ascunsa in carapacea mea, ca un melc sau ca o testoasa si sa stiu ca nu ma atinge nimeni si nimic. Astazi sunt vulnerabila. Uneori doare aceasta stare, asa cum a durut astazi. Alteori nu doare, e doar paroxistica. Uneori nu am chef nici sa gandesc, alteori gandesc intens. Unele ganduri imi sunt pana si mie incomode. Sunt atat de legate de sensibilitattea mea, ca pana si pe mine ma doare uneori sa ma gandesc la ele. Nu as mai avea puterea sa las pe altcineva sa aibe acces la ele. Dar ma gandesc ca nimeni nu e puternic, daca nu isi recunoaste slabiciunile. Eu nu incerc sa lupt cu slabiciunile mele. Eu incerc doar sa mi le accept. Sa le recunosc, atunci cand imi apar si nu mai am alta cale de ales, decat sa ma lupt cu mine insami. M-am gandit de mult eori: singura lupta pe care o castiga omul, nu e lupta cu ceilalti, ci e lupta cu sine. Pt ca ceilalti vin si pleaca in viata lui, dar el - omul, individul - este mereu el. De el nu se poate ascunde, de el nu poate fugi. Asa ca am decis ca singura mea lupta importanta e cea cu mine insami. Asa am invatat sa iert, sa fiu impaciuitoare, sa fiu rabdatoare, sa-i iubesc si pe cei ce se iubesc pe sine mai putin sau care pun mai putin pret pe semenii lor.

Am invatat sa trec peste greselile celorlati, dar sa nu-mi iert propriile-mi greseli. Poate sunt dura cu mine. Poate ca imi pun stachete prea ridicate, dar asta sunt....

Am invatat sa ma detasez de lume atunci cand ma incearca. Am invatat sa tac, preferand nodul in gat decat vorba de ocara. Am invatat sa fac ceva, orice, atunci cand toata lumea da din umeri. Am invatat sa merg mai departe fara sa fie nevoie sa semnalizez, sa atentionez, sa explic. Am invatat sa raspund in fata constiintei mele. Am invatat sa iau asupra mea o vina a altuia care e mai slab decat mine si stiu ca nu se poate apara. Am invatat sa nu cer multumiri de la nimeni, orice as fi facut. Am invata sa am fata luminoasa cand ma privesc in oglinda, fiindca acolo imi oglindesc sufletul, chiar si cand e indurerat. 

Am invatat sa merg mai departe... Uneori mersul asta mai departe e ca mersul in desert: nu vezi o oaza, nu vezi o cale, un drum batatorit, nu vezi un punct de reper. In orice directie te-ai uita, nu vezi decat nisipuri nesfarsite. Asa e si cu drumul meu. Dar merg inainte. Si peste alti 50 ani o sa spun "I did it my way". Si merg inainte pe un drum pe care nimeni nu a mai fost.  Si asta, pt ca de multe ori multi imi spun: "Fa asa, fa pe dincolo!". Iar eu ma uit la viata lor si de cele mai multe orii nu vad decat niste micuti robotei cu vieti asemanatoare, care inceraca sa mearga, pe cat pot ei, pe ACEL drum. Pe cel trasat, pe unde se zice ca e bine. Dar cine ne zice noue ce e bine? Vecinul de vis-a-vis? Doamna de la paine? Soferul de taxi? Seful nostru de la serviciu? Ei nu au vietile lor? Ba da, le au. Si de foarte multe ori, tocmai acesti oameni care ne dau lectii despre fericire, sunt tocmai ei cei ce traiesc marile frustrari. Si stiti de ce? Fiindca uneori se multumesc in trairi de surogat, crezand ca "a merge cu turma" iti aduce ceva bun. Are cineva ceva impotriva daca eu astazi nu voi "merge cu turma"? Are cineva ceva impotriva daca eu astazi prefer sa stau in cochilia mea si sa-mi simt lacrimile sufletului prelinse peste rani? Uite-asa: sarea din lacrimi o sa-mi usuce ranile....

Si apoi, de ce nu ar avea voie o femeie sa fie sensibila???