Fluturi

Suntem aidoma unor fluturi care traiesc putin, dar intens, care isi scutura aripile in cautarea florilor ascunse dupa curcubee, incercand prin zbaterea lor sa cuprinda orice farama din viata, s-o conserve prin culoare, sa o pasteze pt minutele pe care le au de trait, cat mai frumos. Sunt zbateri pe care, in afara de fluturi, nimeni nu le intelege: sunt zbateri de fericire - fericirea pe care o poarta in suflet - sau sunt zbateri de spaima, constienti fiind ca sfarsitul le e, de altfel, aproape.
Suntem aidoma condamnatilor la moarte, cei care-si stiu ziua sfarsitului si incearca sa traiasca fiecare zi hedonistic, uitand de legi, netinand seama de ele, traind doar dupa scancetul inimii si tanjirile sufletului, cautand sa-si implineasca orice dorinta, atata cat mai e timp.
Traim intens, chiar daca doare. Cand ne temem, ne ascundem de ochii lumii, nemaistiind daca ne punem noua insine ochelarii ca sa nu ne mai vada nimeni ochii indurerati, sau daca ne punem paravane de aparare intre noi si lumea din afara. Trimitem astfel in afara noastra orice stim ca ar stimula producerea a ceea ce dorim: Fericirea.
Invatam sa sublimam momente, sa creem emotii, sa dam nastere unor lumi de fantezie. E granita prea slaba intre fantezie si realitate. Este atat de slaba pt ca stim ca nu o putem stapani. Iar mintea noastra creaza, creaza, creaza...
Creem lumi inexistente, le suprapunem cu cele ce exista si incercam mereu sa imbinam cele doua elemente.

Traim astfel inlantuiti, cand ne descoperim deodata unul in celalalt, fiind prea slabi pt a renunta si, la fel, tot prea slabi pt a merge mai inainte in acea creatie. Realitatea se rupe, visul se destrama. Ajungem de atata teama in imense impasuri, propriile impasuri, create de mintea noastra, care de atata dor de libertate ne incatuseaza. Ciudata functie aceasta a noastra - Gandirea. O utilizam spre a ne crea sentimentul de libertate. Dar undeva gresim. Si realizam ca gresim, cand vedem ca ne duce pe drumuri inchise. Sunt drumurile pe care le alesesem pt libertate. Si tocmai aceste drumuri ne infunda. Ne dam seama ca lumea nou creata in loc sa ajute la perpetuarea a ceea ce am dorit, duce tocmai la sucombare. Suntem niste sinucigasi din si prin dorinta de a trai. Suna paradoxal, dar atunci traim intens, intens, intens tot ce se intampla. Privim atat de speriati cand se apropie sfarsitul, fara insa a realiza ca tocmai noi l-am creat, noi l-am grabit, prin intensitatea trairilor noastre, prin dorinta de a avea tot, de a stapani tot, de a domina tot, de a dirija tot. Este ca si cand o anumita portie de fericire ne este data si ni se da sa alegem perioada de timp in care vrem s-o traim. Alegem, din sete de viata, mai de fiecare data, imediatul, fara sa stim, fara sa realizam, ca prin atata intensitate murim mai devreme. Iubim pasional, urâm cat ne mai ramane timp si simultan urâm acel timp care nu ne-a mai ramas pt ca sa putem iubi. Ne urâm pe noi prin atata iubire, ii iertam pe altii pt atata ura si nu mai stim cand il uram pe cel ce-l iubim si invers. Jocul pare nebunesc, e o roata a lucrurilor ce se invarteste de nebuna, e ca un vartej de praf in toiul verii inainte de furtuna.
Stim insa instinctual sa cautam alti fluturi, sa ne impletim zborurile cu ale lor, sa le bandajam aripile frante si sa le redam libertatea sa zboare. Stim prea bine ce inseamna sa iti moara sufletul maine. De aceea il traim astazi, atat cat de intens putem.
Suntem ca un roi de fluturi nebuni, nebuni de iubire, nebuni de viata, nebuni dupa culoare, inaltare si zbor. De fapt, in falfairea aripilor noastre, suntem nebuni dupa moarte, pt ca, cu fiecare zbatere de aripi, suntem mai aproape de sfarsit. Si nu putem visa la nimic altceva decat la acea pupa, din care se va naste mai departe un fluture... Iar un astfel de joc doar fluturii il pot intelege.
Un fluture este pt culoarea lumii.
Pt perpetuarea iubirii e nevoie de doi...