La Traviata si Dama cu camelii

Cred ca eram prin clasa a VII-a sau a VIII-a cand am citit prima oara Dama cu camelii. Imi amintesc ca o citisem intr-o noapte. O incepusem dupa masa si nu am mai putut s-o las din mana. Plecasem la culcare si ai mei insistau sa sting lumina. Am stins-o si am continuat sa citesc sub plapuma, la lumina unei lanterne. Mai tarziu, cand ei adormisera, am aprins din nou veioza.
Spre dimineata, cand o terminasem, imi erau ochii inrositi de somn, dar si de plans.

M-a miscat foarte tare povestea de dragoste dintre Armand Duval si Marguerite Gautier.
Povestea era reala. Alexandre Dumas fiul se indragostise de tanara Rose Alphonsine Plessis, o tanara provinciala, care, odata ajunsa la Paris, saraca, insa foarte atragatoare fiind, pentru a se putea intretine, imbratisase viata de metresa si-si schimbase numele in Marie Duplessis. Intre cei doi se naste o emotionanta poveste de dragoste. Finalul a fost trist, tanara murind la doar 22 ani din cauza tuberculozei.
Probabil povestea o stiti cu totii si la fel dovezile acestora de iubire si sacrificiile pe care le-au facut.

Vieti zbuciumate, traite intens, gustand din orice clipa a vietii, fie dulci, fie amare, aceste doua personaje au dat viata mai tarziu operei lui Giuseppe Verdi La Traviata, scrisa dupa un libret al lui Francesco Maria Piave, in italiana pe care o vorbisera reprezentantii clasei nobile la mijlocul secolului XIX.
Astfel, Marie Duplessis devine Violetta Valèry si Armand Duval ia numele de Alfredo Germont pentru a zugravi povestea intensa de iubire prin voci, care sa exprime patosul, inaltarea, renuntarea si puterea.

Aici ar mai fi multe de scris, insa am ales doar doua secvente din opera La Traviata, unde rolurile sunt interpretate de doi artisti tineri si anume Anna Netrebko si Rollando Vilazon, secvente filmate in 2005 la festivalul anual de opera din Salzburg. Ineditul acestora este dat de regie, unde Willi Decker reda esenta acestei povesti de iubire si exprima sensul vietii, prin prezenta si jocul plin de viata si patos ale celor doi tineri interpreti, precum si prin modernismul aparitiei si nu prin decoruri, ele fiind simple si doar sugerative. Consider ca tocmai din acest motiv impactul asupra auditoriului este mult mai mare, atentia cazand aproape in mod exclusiv pe exprimarea artistica a trairilor si a vocilor celor doi.

Cele doua momente, apogeul vietii si caderea, constientizarea apropierii momentului inevitabil al mortii, cuprinse atat de bine de Verdi in "Brindis" ("Libiamo ne´lieti calici"), respectiv in "Addio del Passato" si, la fel, cum spuneam, prin jocul si vocile celor doi tineri interpreti.

Nu se poate sa nu te infioare tremuratoarea voce a Annei Netrebko in vorbele ei de ramas-bun unde, in singuratate, declin finaciar si parasita de toti, insa inca plina de iubire in suflet dar si de suferinta constientizeaza: "Nicio floare, nicio cruce nu imi vor marca mormantul" dupa ce in zilele ei de glorie ca si curtezana canta: "Cu voi toti vreau sa impart asta, tot ceea ce in viata nu e placere, e nebunie (...) Viata e o floare ce infloreste si moare si nu ne vom mai putea bucura de ea (...)Viata inseamna sarbatoare..."

Cat adevar intre aceste doua secvente ale vietii, un adevar cu atat mai patrunzator cu cat ne dam seama ca il simtim, intr-un fel sau altul, in decursul vietii cu totii!...