Iubiri in timp

Pe masura ce imbatranim, iubirea imbraca alte forme. Nu ne mai indragostim ca la optsprezece ani, am si uitat cum era la douazecisidoi, pe la treizeci ni se parea inca fara griji. Dar mergem spre patruzeci sau trecem de aceasta granita si, desi sufletul ramane tanar, perspectiva asupra iubirii e alta.
Avem impresia ca devenim mai toleranti. Spun ca avem impresia doar, fiindca, in fapt, constientizam din ce in ce mai mult realitatile vietii in doi. Vedem si recunoastem cu usurinta capacitatile celuilalt, cat si lipsurile. Ne amintim si comparam mereu momentele actuale cu cele trecute, cu dusele iubiri, in care savuram inconstienti ce ne aducea ziua de maine, frenezia asteptarii celuilalt la ora stabilita sau intamplarile care ne-au adus impreuna. Ni se pare astazi atat de simplu!
Dar ce se complica dintr-odata? Iubirea pare ca un careu de cuvinte incrucisate, care e din ce in ce mai greu de descifrat. Unde e iubirea? Cum mai recunosti - in cazul in care esti singur - ca iubesti? Sau ca esti iubit? De unde stii si ce semne trebuie sa apara, ca sa-ti dai seama ca esti indragostit? Ne spunem mereu: "Sunt rational/-a! Ce naiba, nu ma mai las prostit/-a de aiureli!" Si lasam din nou voalul gri al crezutei ratiuni sa ne acopere si cele mai frumoase ganduri. Evident, cadem apoi din nou in monotonia zilnica si intrebarea care mereu ne da tarcoale este: "Dar eu nu mai gasesc oare niciodata pe cineva pe care sa-l iubesc? Nimeni nu ma iubeste? Nu mai exista si pentru mine iubire?".
Eu cred ca in acel moment tocmai ne refuzam dreptul la viata, dreptul la fericire, fara sa stim ca, in momentul in care tocmai am gasit persoana care merita sa fie iubita, fugim de ea, cu amaraciunea fricii gandului de apoi: "Daca am gresit?"
Ganduri de genul asta ne otravesc viata. Ne pierdem in fiecare zi de asteptare si tanjire, putin cate putin, sansa la fericire. Si-apoi de ce? Fiindca ne e teama sa ne dezvaluim in toata goliciunea fiintei noastre. Am ajuns niste rezultate ale propriilor noastre temeri, niste produse ale esecurilor noastre de pana atunci, niste sume de parametri pe care ni-i cere societatea pentru a fi, doar in ochii societatii, competitivi. Dar unde ne ramane fericirea? Unde ne ramane inocenta? Unde ne ramane credinta fata de noi insine? Oare nu renuntam prea usor la ceea ce dorim in favoarea a "nu se face"? De ce nu se face? Doar pentru ca ai deja o anumita varsta, e o rusine sa iubesti? E rusine sa-ti fii credincios tie insuti? Rusine e sa renunti. Pacat e sa iti lasi sufletul sa fie cuprins de balariile eternului si insipidului banal cotidian. Amaraciune e sa gasesti ca nu mai ai putere sa fii tu insuti, chiar cu greseli cu tot, asa, ca un adolescent, cand elanul era cel care te mana in viata. Ai incetat sa existi atunci cand nu mai ai idealuri.
Pentru nimic nu e tarziu in viata. Nici daca ai nouazecisinoua de ani si stii ca maine mori.
In fond, de ce sa nu iubesti?