De la prima parere pana la prima cearta

Prima parere conteaza foarte mult. Dar de la aceasta prima parere putem sa decelam mai tarziu. Fie in plus, fie in minus. Ceea ce face ca sa ne mentinem acea pozitie de la prima parere ar trebui sa ne preocupe ulterior.
Fiecare om are lipsuri. Nimeni nu e perfect. Dar important este ca suma calitatilor si defectelor, sa nu dea un numar negativ.
Oamenii cad de pe piedestale atunci cand cineva ii priveste mai indeaproape. Dar asta nu inseamna ca nu mai sunt buni de nimic.

Asa se intampla si in cadrul iubirilor.

Faza initiala: ea il vede pe el, il cantareste, ii apreciaza umorul, inteligenta, ingeniozitatea, spontaneitatea si decide spontan ca s-a indragostit.
El o vede pe ea: el ii vede frumusetea, ii vede ochii, privirea, ii place schimbul de cuvinte, flirtul, sensibilitatea, feminitatea si decide si el ca s-a indragostit.
Dar amandoi mai au asi in maneca. Niciunul nu s-a epuizat.

Intervine faza de platou. Nicicare nu prea mai e dispus sa faca pasi in fata. Giumbuslucurile au cam luat sfarsit...

Momentul urmator: gafa. Unul dintre ei gafeaza. Sau amandoi. Sau lasa sa li se vada si defectele. Ca doar oameni sunt!

Faza urmatoare: dezamagirea. Amandoi cad de pe piedestalul pe care au fost ridicati in ochii celuilalt.
Tacere. Amandoi se simt inselati. Tradati. "Nu e ce am crezut!", "Nu e ce mi-am dorit!", "Mda...totusi, nu e ce am visat!"
Raman, asadar, o vreme, bosumflati. Poate chiar se cearta, invocand motive mai mult sau mai putin reale, edificatoare, relevante.

Mai trece timpul.
"De ce nu suna?", "De ce nu ma cauta? Parea indragostit/-a. Chiar nu i-am placut?"
Fiecare se intreaba ce se intampla.
"Sa fac eu primul pas?" Hmmm... Mandria iti da ghes: "Nu, lasa sa vina el/ea prima data. Si asa ne-am certat. Poate ca nu mai valorez in ochii lui/ei nici cat o ceapa degerata. Iar daca cedez eu primul/prima, nu o sa reusesc decat sa ma fac de ras. O sa aibe ascendent asupra mea. Nu, mai bine nu am s-o fac!"

Mai trece un timp.
Fiecare se intreaba.
Poate unul dintre ei mai cauta cai de acces. Mai mascate, mai subtile, mai invaluite in altceva. Tatoneaza terenul. "Dar daca totusi merge? Ce, chiar nu a fost nimic? Instinctul imi spune ca a fost ceva. A fost mai mult decat o simpla toana, mai mult decat un simplu capriciu..."

Cu vremea incepem sa uitam ce nu ne-a placut si ce ne-a dezamagit. Incepem sa-l percepem pe celalalt ca om, cu toate drepturile sale de a nu fi perfect. Atunci ne gandim la cat de aspru l-am judecat, cerandu-i sa fie ceea ce nici noi nu am putea fi, cerandu-i perfectiunea.
Atunci mai cedam, mai lasam de la noi si incep sa ne preocupe gandurile reconciliatoare. "Am fost prea dur/-a cu ea/el.". Incepem chiar sa avem mustrari de constiinta. Fiindca, in definitiv, ne-a placut. Ne-a placut ce am simtit, ne-a placut cum ne-a facut sa ne simtim, chiar daca pentru asta a trecut si peste sine, fiindca vroia sa te aibe. Intelegi si asta. Incepi sa intelegi mai mult.
Iti trece si mania, si mandria si supararea. Incepi sa-l vezi cu alti ochi.

Intr-o buna zi te trezesti cu un zambet pe buze si iti iei inima in dinti...
"Alo!... Buna!... Eu sunt... Te-am sunat sa vad ce mai faci..."

Si asa poate reincepe totul.

Eu zic sa nu lasati iubirea sa moara...