Femeia care linisteste

Azi am avut o zi incarcata. Multe de rezolvat, intosaturi de planuri, solutionari de probleme, decizii ad-hoc, multa vanzoleala si evenimente neprevazute.
As fi putut sa spun ca ziua era total compromisa. Cel putin asa era pana la ora 10 seara. Discutasem la telefon cu o prietena si incepusem sa ma lamentez. Uneori simti ca te lasa puterile.

Apoi, am mai avut un telefon de dat. Am zis: ultimul pe ziua de azi si am incheiat.

Am sunat. Desi initial eram in starea in care eram, agitata si incarcata, ceea ce s-a intamplat in acel moment a schimbat total starea mea de spirit. Nu am vorbit mai mult de un sfert de ora. Exact atat: 15 minute. Dar vocea de la celalalt capat a avut darul sa ma linisteasca. O voce linistita, calda, sfatoasa, intelegatoare si care rostea cuvintele cu multa intelepciune. Nu va pot spune ce am simtit dupa ce am terminat discutia telefonica. Aveam impresia ca imi absorbise cu un aspirator urias toate problemele dintr-o data. Desi, practic, nu-mi rezolvase mai nimic. Am facut doar simpla conversatie, insa puterea de ingaduinta a acelei femei m-a facut sa ma simt usurata de tot ce ma apasa.
Pornisem discutia de la o chestiune personala, o simpla intrebare la care ii ceream un raspuns, treaba care ar fi durat nici mai mult si nici mai putin decat formularea unei afirmatii. Da sau nu. Foarte scurt. Insa a preferat sa intre in amanunte, desi nu i-o cerusem. Poate asa simtea si ea nevoia. Asa cred. Poate ca si pentru ea aceasta discutie era necesara.
Am vorbit pana la urma si de Dumnezeu. Lucrul pe care il stiam si de la bun inceput era faptul ca era credincioasa. Chiar foarte credincioasa. Sunt rari oamenii din ziua de azi care privesc credinta asa cum trebuie. Mai toti se preocupa de bani, de averi, de pozitii sociale, de evenimente mondene, de scandaluri mai mult sau mai putin oficiale, de decaderea politica, de criza, de orice altceva, mai putin de Dumnezeu, de credinta.

Eu cred ca am uitat sa credem in Dumnezeu. L-am uitat pana si pe El. Si-L acuzam pe El ca ne-a uitat pe noi. Ei bine, eu nu cred ca El ne paraseste, ci noi il parasim pe El. Il parasim, ba cerandu-i mai mult, ceea ce nu meritam, ba cerandu-i ce nici nu ar trebui sa-i cerem, uitand ca doar banii nu ne aduc liniste sufleteasca. Si ne vindem viata pe nimicuri. Si nu mai stim care ne sunt valorile. Si nu mai stim sa privim in noi insine, ba chiar ocolim acest lucru, innabusindu-l in subconstientul nostru, de teama de a nu ne ingrozi ce descoperim in noi.
Ne-am obisnuit sa acuzam, aruncam cu pietre fara sa ne gandim la cate greseli facem noi zilnic, la cat de eronat ii calificam si la modul in care ii desconsideram deja apriori pe semenii nostri, avand mereu impresia - pe care o consolidam pana la convingere - ca suntem mai breji, ca meritam mai mult. Dar, oare chiar meritam atat de mult? Chiar meritam noi totul? Chiar degeaba ne vin pedepsele de-a dura peste cap, pana nu mai putem nici macar respira uneori, pana cand ne gâtuie cu ascutimea lor?

In fine, femeia aceasta are un mare necaz: unul din fiii ei e foarte bolnav. Iar maine, ca in fiecare zi de altfel, va merge la biserica. Ceea ce m-a miscat a fost credinta ei si faptul ca nu-si plangea de mila. Si, cu toate ca durerile ei sunt mai mari decat ale mele, am rugat-o, totusi, spre finalul discutiei noastre, sa aprinda o lumanare si pentru mine. Stiu ca o va face. Chiar daca in viata mea nu am intalnit-o personal si chiar daca locuieste la sute de km distanta de mine.

Pentru mine, ea a fost astazi: Femeia care linisteste.