Bal mascat in padure - Din ciclul: Povesti de trezit adultii

In padure a fost odata un afis: "Nu treziti leul care doarme!". Dar era bal mascat in acea zi acolo si fiecare dansa.
O cioara s-a gasit ea mai desteapta, ca de altminteri, guraliva era mereu si se apucase sa croncaneasca. Beata cum era, de fericire, ca deh, bause vin in acea zi cu ursul si asta nu-i zisese nimic, ca nici el nu era alfel atunci decat ametit, luand-o ursul prea mult de aripa, incepuse sa se dea puternica: "Vai, mama, muschii mei!". Dar deh, cioara noastra era acuma travestita in pasarea paradisului. Asa i se parea ei ca arata, cand se uita-n ciobul de oglinda pe care-l furase de pe o gramada de gunoi de la groapa orasului.
Fandosindu-se ea asa si trecand sa se laude cu penajul ei cel de-mprumut, ca vezi, treaba era clara: croncanitul ei o dadea de gol, dar ea nu si nu, ca ea e pasarea paradisului, incepea sa dea din cioc pe la toti invitatii.
Mai tarziu, se gandi se se faca paun. Isi puse pene luuungi in coada si croncani cu lauda mai departe.
Acum, cu doua straie noi, se simtea regina zburatoarelor.
Nici asta nu i-a fost de-ajuns. Ce si-a zis?:"Ma fac si pasare-lira!". Bine. Isi luase si pene curbate, si le asezase si pe acestea in coada si chiaaaar i se paru ca stie si sa cante la lira. Era virtuoasa de acum, ce mai! Pe langa ca stia sa cante, mai era si frumoasa! Mai e vreo zana ca ea in padure? Dar vai! Ea nu intelegea, biata de ea, ca ce stia ea sa faca cel mai bine, era sa croncane! Si, la betia de acolo, nu prea baga nimeni de seama cum ajunsese cioara noastra sa se creada desteapta padurii.
Insa, proasta de gura, cum o stim si cu judecata nu prea lunga, acum si cu pene glazurate, se apropie in obraznicia si ingamfarea ei prosteasca, prea tare de leu. Bietul de el! El dormea. Nici nu se sinchisea de balul mascat. De cioara cu atat mai putin! Pentru asta era el prea batran. Si de un astfel de concert chiar ca nu avea nici cea mai mica nevoie... El nu vroia decat sa stea linistit in padure. Si in acea zi, chiar sa doarma! Sa se bucure de liniste la umbra unui copac de la liziera padurii.
Of! Nefericita cioara! Nefericit moment pentru tine sa croncani! Si ieri certasi o biata privighetoare, care, sub mantia-i modesta, canta cu sufletul deschis si tril curat. Of, cioara, prea desteapta tu te-ai dat!
Dar leul nostru, ca orice leu, nu suporta prea multe calcari pe batatura. Era batran si stia el vietatile ce pot sa misune prin paduri, de la melci, la iepurasi si pana la varul tigru. Si n-avea cum s-o confunde pe cioara noastra cu vreo maiastra. Se ridica el, asa, deodata, isi scutura alene coama si o privi intrebator, ridicand dintr-o spranceana. Dar cioara noastra, beata, râse... Vai! Nefericita! Uitase ca leul, cand doarme, nu e pus pe sotii si trase-un raget ca-ncet-incet, incepuse cioara a-si aminti cam cine e. Dar de betia vinului cum inca n-a scapat si-n avantarea ei, tot se-ntreba: Sunt cioara, sau sunt altceva?
Raspunsul veni insa curand: cum norii se roteau pe cer, grei si intunecati, dadu o ploaie! Dar ce ploaie! De-i dezlipise penele de decor si-i spala fardul.

Acum, viermisorii si ramele iersira de sub pamant si asteptasera sa vada ce spun ceilalti cand se vor trezi din somn si betie. Unde e pasarea-lira? Dar paunul? Dar pasarea paradisului? Cum? Nici nu au fost la bal? Pai si cine a fost?

Doar cioara croncanea de undeva, de pe un copac, visand, neagra cum era, la noaptea ei de glorie...