Decizia - capitolul III - Adina

Casa era inca in plina dezordine. Covoarele erau pline de nisip si praf, praf care se asternuse rapid pe toata mobila din casa. Intreaga locuinta parea precum Gara de Nord, fara trenuri. Du-te-vino-ul de la ceremonia de inmormantare incetase si acum numai cei apropiati se mai aflau pe acolo.
Matusa Margareta - Reti sau Reta, cum obisnuia Adina s-o numeasca - se straduia sa mai adune de prin casa paharele, cestile de cafea, resturile de prajitura si pungile cu pahare de coliva, cele care ramasera nedate. Inca un vraf de prosoape cu lumanari statea pe marginea canapelei, dupa usa. Lumina intra timida si cetoasa, aruncand piezis raze in incaperea statuta. Un miros de imbacseala, de ceara si de mancare faceau respiratiile greoaie.
Ochii Adinei erau goi, adanci, cu cercuri vinetii in jur si umflati de plans. Statea acum rezemata cu capul in maini, cu cotul stang pe masa iar dreapta si-o lasase sa alunece, inerta, in poala. Nu mai avea putere sa faca nimic. Ultimele trei zile i se parusera un cosmar. Trebuia sa ia medicamente pentru a putea urma cortegiul funerar pana la cimitir. Prin minte i se invalmaseau zeci de mii de imagini. Niciuneia insa nu ar fi putut sa-i dea glas. Doar o durere era singurul lucru care stapanea in ea.

"-Mama, sa nu intri in apa adanca!" - o tinea minte pe maica-sa, cum ii spusese in acel an, la mare, cand invatase ea sa inoate. "-Nu, mami, nu intru. Dar acum chiar as putea, ca am invatat sa inot!". Si-o amintea pe mama ei asa cum era ea atunci, cu un costum de baie cu un slip lat, de culoarea prunei, cu flori mari verzulii. Isi amintea de coafura ei inalta, cu coc, de zulufii lasati in dreptul urechilor, chiar si atunci, in zilele acelea toride, pe plaja. Sa fi avut vreo cinci ani Adina atunci...Poate sase... Erau pe nisipurile de la Mamaia...
Zmbise usor la zilele in care mama ei, imbracata rochia alba, lunga, cu bordura de flori de mac, impartea lumina din zambete. Era foarte moderna atunci. Erau anii saptezeci si radiourile difuzau Beatles, Gil Dobrica, Margareta Paslaru... "Doua randunici/de trei zile vin mereu/pe la geamul meu si din aripi bat/parca-mi cer un sfat...". Da, ce n-ar da acum Adina sa mai aiba de unde cere un sfat!? Mama ei era acum moarta. Sfaturi de la ea nu are sa mai primeasca niciodata. O planse in aceste zile si parca ii secase si izvorul lacrimilor.
Se alina acuma cu amintirile ei, cu imaginile ce-i ramasesera in memorie, de cand si-o adusese ea aminte si pana acum.

Luni dimineata trecuse pe la ea s-o intrebe ce sa-i aduca din piata. Vroia sa faca piata. De regula, ea facea piata marti dimineata, dar nu stia nici ea de ce, in acea luni, s-a decis sa mearga pe la precupete. Plecase cu masina si se gandise ca, in drum spre casa, sa intre cu ea si la spalatorie. "Arata ca un porc!" se mustra singura, in sinea ei.

-Mama, daca mergi azi in piata, treci, te rog si pe la biserica. M-a rugat vecina Marioara sa-i pun niste bani pentru slujbe.
Mama Adinei a fost toata viata credincioasa. Nu s-ar fi zis asta, dupa felul ei mereu modern de a se purta. Excentrica nu a fost niciodata, dar era o femeie care stia ce i se sade. Nici habotnica nu era. Tinea, insa, toate posturile si isi sfatuia copiii mereu de bine. Tinea la ei ca la lumina ochilor. Nu a facut niciodata diferente intre Adina si Adrian.
El, fiul cel mare, nu putuse sa fie acum cu ea. Singurul lucru pe care-l putea face, era sa o consoleze telefonic.

Adrian era plecat de ani buni in America. Castigase la Loteria Vizelor. Acolo a incercat sa-si faca un rost. Mai intai, cu greu, apoi, incet, incet, se pusese pe picioare. Tot acolo o cunoscuse pe Doina. Ea era originara din Baia Mare, dar parintii ei reusisera sa plece prin ´90, imediat dupa revolutie. De atunci, de cand o cunoscuse Adrian pe Doina, viata i se schimbase in bine. Avea un mare sprijin in ea. Parca toti acei ani de singuratate i se stersesera cand o intalnise. "Ce noroc au avut ei doi!" se gandea mereu Adina. Doina e o femeie cu suflet mare si pentru asta ii era recunoscatoare, ca asa isi stia fratele in maini bune.
Cand mergeau in America, ea si maica-sa, erau primite cu tot dragul.

Cuscrii, parintii Doinei erau acum la pensie. Dar aveau pensii bune. Mama ei era contabila in Romania, inainte de plecare iar acolo se angajase la o firma cam pe acelasi post. "Deh, ca sa socotesti, nu-ti trebuie sa stii limba" obisnuia ea sa glumeasca. Iar asta spunea, pentru ca dupa atatia ani de rusa invatata in scoala, ii venea greu sa invete acum o alta limba. Accentul insa, si-l pastra. O dadea mereu de gol.
Tatal Doinei era pe vremea comunistilor director la Fabrica de Lapte. Nu ca ar fi avut el pe atunci mari legaturi cu limba engleza, insa o asimilase mult mai usor decat sotia lui. Iar accentul era doar foarte slab, parca ar fi fost doar dintr-o alta parte a Americii.
Isi faceau amandoi acum de lucru cu Anduta, nepotica lor de 4 ani si jumatate. O dulceata de fetita, cu niste obraji bucalati si un par carliontat, cu rezonante ba aramii, ba blonde, ba nisipii, de parca nu stiai niciodata clar ce culoare de par are.
Adrian nu putuse sa vina la inmormantare, fiindca Doina tocmai il fericise cu inca doi gemeni si chiar duminica noaptea sunasera la "Mama Ana", asa cum o numisera toti ai casei pe mama Adinei, sa-i spuna vestea cea mare. Acelasi telefon il primise si Adina. Ziua de duminica a avut deci, o insemnatate aparte in familia Rusu. Duminica, intreaga zi, vorbisera amandoua despre micuti, despre nastere, despre familie, planuri si asa mai departe.
Mama Ana chiar se gandise la alte proiecte mari pentru anul ce se desfasura. Avea de gand sa termine cu renovarea casei, la zidul din spate, cel care dadea spre gradina. "Mereu l-am amanat"-zicea ea, constienta ca si acel lucru facea parte din casa, nu numai fatada si interiorul. Camerele erau gata, curtea era betonata, via umbrea frumos jumatate de curte si facea o bolta minunata vara, cand soarele dogorea si, in septembrie, cand strugurii erau copti, raspandea un miros de tamaioasa, de-ti era mai mare dragul sa stai la umbra, la masuta din curte, cu o ceasca de cafea in fata dimineata, sau cu o carte in mana, dupa amiaza.
Sezlongul era mereu in acelasi loc, inca de cand murise tatal ei, acum doi ani. Nimeni nu vroia sa-l mute de acolo. Era locul lui preferat. Si nimeni nu vroia sa se aseze pe el, parca din semn de respect pentru cel dus. Chiar si pisica, cand se aseza, era gonita. Parca il asteptau pe el, sa vina, asa, cum venea el de fiecare data, sa se aseze. Iar aceasta asteptare era o asteptare muta nascuta dintr-o durere surda si inca nelecuita.

Familie cucernica, simpla, care se bucurase de viata si de ce ii oferise ea, atat pe vremurile comunistilor, cat si dupa revolutie.
Dom´ Nelu, ca asa-i zicea lumea, asa era el stiut peste tot, era un om sfatos si muncitor. Ii placea sa mai traga cate un paharel de tuica din cand in cand pe gat si mereu avea aceeasi replica:"Buna-i! Ce arde!". Nu era el un bautor in adevaratul sens al cuvantului. Nici nu i-ar fi placut. Si nici serviciul nu i-ar fi permis. Bea rar. Tinea tuica doar pentru musafiri sau cand si cand, cand se simtea el bine, chiar si in tovarasia vreunui vecin sau a familiei. Bere bea ca tot omul, vara si, la fel ca tot romanul, ii placea sa aibe alaturi si cate un mititel, sau vreo bucata de friptura la gratar. "Nimic nu-i mai bun decat ceafa la gratar si apoi cu o gura de bere!" Zicea el...

Dar acum era dus si el...

O viata intreaga fusese sofer. Mai intai pe autobuz, apoi pe TIR si in anii din urma facea curse internationale cu autocarele: Portugalia, Spania, Italia, Franta, Austria sau pe unde se mai nimerea, prin Europa. Asta i-a permis mereu sa castige bine. Dar era mereu plecat. El cu Mama Ana se sprijineau mereu. Cate nopti nu asteptase Mama Ana singura si ingrijorata?! Copiii aproape tot singura ii crescuse. Dar nu s-a plans niciodata de asta. Era mandra de cei doi copii ai lor, care facusera amandoi facultatea. Acum, Adrian era la casa lui. Mai Adina trebuia sa se marite. "Doar si-o gasi un baiat bun" isi spuneau mereu, unul altuia, in semn de incurajare pentru ce va sa vina.
De cand se stinsese Dom´ Nelu, mama Adinei era tot mai obosita. Cu toate ca tot atata muncea, ba poate chiar si mai putin. Dar nu mai era "Nelutu meu", asa cum ii spunea ea, in nume de alint, cand erau numai ei doi, sau cand, in gluma, mai relata cate o isprava de-a lui rudelor, vecinilor sau prietenilor de familie.
"Incredibil ce inseamna sa ai pe cineva alaturi!" se gandea de atatea ori Adina. Isi lua mereu ca exemplu familia ei. "Oare eu am sa gasesc pe cineva care sa ma iubeasca neconditionat toata viata? Uite, mama a avut noroc. Adrian la fel." Nu isi acorda insa prea mult timp unor astfel de ganduri. Treburile zilnice o sileau sa tina pasul cu actualitatile. Numai cand era singura isi lasa gandurile sa zboare. O incerca atunci un fel de nostalgie, o incolteau niste intrebari, mai le intreba pe colegele maritate cam cum e, in fine, incerca sa vada daca poate si ea sa duca vreodata o astfel de viata, daca i-ar fi fost harazita...

-Adina, mama, unde sa-ti pun paharele? o trezi brusc, vocea matusii Margareta.
-Of, tusica draga, pune-le unde vrei.
-Ti le pun in vitrina de la dulapul din camera din colt, impreuna cu celelalte?

Faptul ca Adina era de acum stapana casei, si a acestei case, nu numai a aprtamentului in care locuia, o facuse pentru un moment sa se simta descumpanita. "Of! Inca o grija in plus!" se gandi ea. Apoi raspunse:
-Da, acolo, Reti. Lasa, ca le aranjez eu intr-o zi. Pune-le alaturi de celelalte.

O ingramadeala de pahare de cristal, alturi de pahare de la setul pe care-l primisera parintii ei la nunta lor, pictate cu flori albe si frunze verzi si cu linii aurii la buza, linii care in decursul timpului incepusera sa se duca, de la atata utilizat si vopseaua care destrama desenul de primavara de pe ele, de atata amar de vreme. Alte cesti de cafea, unele dintre ele ramasite de la service-uri vechi, unele si fara toarta, dar pe care Mama Ana nu se indurase sa le arunce.
"Ce mai vrei cu ele, mama?" o certa Adina de multe ori. "Eh, lasa-le acolo! Nu stii niciodata ce vremuri vin!". "Mama, doar nu crezi ca vine Adrian acuma din America si are nevoie de paharele astea. Uite ce adunatura de cioburi mai ai aici!" "Ei, stiu ca nu, dar e bine sa fie." Si asa se terminasera toate discutiile Adinei cu maica-sa. Ea le stia pe ale ei. Si aduna pentru copii.
Acum, ea era cea care a ramas. Intr-adevar, lui Adrian nu-i trebuisera aceste lucruri. Ce sa si faca cu ele, acolo unde este? Dar ce sa faca Adina acum cu ele? Nu de ele avea nevoie. Acum isi daduse seama si izbucnise din nou in plans. De MAMA avea nevoie!!! Cum sa mai intre ea in aceasta casa, acum, cand casa era pustie? La cine sa mai vina ea? Pe cine sa mai viziteze? Pe cine sa mai intrebe de sanatate? Cui sa-i mai faca aprovizionarea? La cine sa mai alerge de sarbatori?

Brusc se simti singura, dar singura-singura, fara nimeni in sufletul ei si simti ca se prabuseste pe interior. Acuma abia isi dadu seama, ca ea ramasese, de fapt, fara familie. Cata vreme o vazuse in cosciug, parca ii mai simtea inca prezenta. Nu era inca DUSA. Era inca acolo pentru ea. Cu zambetul ei cuminte si sfatos, mandra cumva de ea, pana in ultima clipa a vietii...

"Pe cine o sa mai am eu acuma?" se gandea ea. Erau rudele, era buna tanti Reta, erau toate prietenele ei, dar NU ERA MAMA! O cascada de plansete o zdruncina din nou si fata i se intuneca mai tare. Era livida si buzele ii erau albastrii, la fel ca cearcanele ochilor. Nu mai avea nimeni ce ii face. Trebuia sa treaca prin asta. Trebuia sa se elibereze. Simtea ca lacrimile ii spala sufletul la fel ca si obrajii.

A fost pentru prima data in viata cand a regretat ca nu are langa ea un barbat. Nicio legatura de pana atunci nu o regreta. Niciuna. Ultima si cea mai usturartoare, era legatura ei cu Razvan. Se surprinsese singura ca se gandeste acum la barbati. Nu stia nici daca trebuie sa se mustre pentru acest gand sau sa-l considere firesc. Nu parea pana acum sa fi avut cu adevarat nevoie de un barbat langa ea. Era independenta, desi totusi, firava. Avea o delicatete sufleteasca pe care si-o cunostea atat de bine, incat nu lasa pe oricine sa se apropie de sufletul ei. De aceea nu s-a gandit pana acum la legaturi atat de intense. Acum, insa, viata i se parea lunga, infinita, seaca si se vedea pe sine ca era atat de lipsita de putere, incat nicio decizie simpla nu mai era in stare sa ia.
Ii erau indiferente acum paharele, casa, covoarele, zidurile neterminate din spatele casei, gradina si tot ce mai era pe acolo. Era prea singura.

..................................................
Soarele se lasa spre asfintit, trebaluiala din casa se estompase, covoarele erau curatate si rearanjate. In bucatarie, vasele erau asezate pe storcator intr-un morman, toate curate, numai sa mai fie puse inapoi in dulapuri.
Mirosul inca mai persista, insa acum era adaugit si de mirosul de detergenti de vase, facand aerul, parca, mai respirabil.
Caldura se mai stamparase. Ici si colo, cate o musca isi facea de zbor printre vesela. Nu mai avea nimic pe ce sa se aseze. Mancarea ce mai ramasese era in frigider. Casa era in ordine. Matusa Reta, tacuta, fara sa o tulbure, trista si obosita si ea, mai punea in ordine ultimele lucrusoare: pernele de pe scaune, colturile de la fata de masa, scrumierele le puse si pe acelea la loc.

-Tusa Reta, dormi cu mine in noapte asta?
-Dorm, mama, dorm!

Adina nu mai vroia sa se gandeasca la nimic. Ii ajunsese pe ziua de azi. Cand seara se lasa, cazu franta.