De ce se destrama unele cupluri?

Privim zilnic cum se destrama unele cupluri. Ieri s-au gasit parca si azi se destrama. De ce? Nu mai sunt zilele ca altadata? Nu mai avem aceleasi grile de valori? Nu mai avem rabdare unii cu altii?
Realitatea este alta. Nu ne mai acordam timpul de care avem nevoie pt a ne descoperi asa cum suntem. Dorim totul pe loc, dorim multe, traim intens, traim in alt ritm decat cel normal. Nu mai avem si nu ne mai acordam timpul de a-l simti pe celalalt, de a-i vedea adevaratele necesitati, de a-i intui adevarata identitate.
Traim astfel lumi create artificial, impingand uneori pana la extrema dorintele noastre. Se consuma energii mai mult decat s-ar consuma fapte. Se consuma vise mai repede decat se dezvolta sentimentele.
Creand astfel de vise si imagini in celalalt, nelasandu-l sa se apropie de noi, nu facem decat sa apropiem tot mai tare momentul declinului. Obosim. Ne e teama ca daca am spune celuilalt ce ne framanta cu adevarat, l-am indeparta de noi. Inventam astfel motive ireale, ii atribuim celuilalt defecte pe care, bietul de el, nici nu le are, doar pt a ne linisti noua constiinta. Si traim mai departe in aceleasi temeri si angoase. Ne indepartam in loc sa ne apropiem. Ne suparam atunci, cumva, ca celalalt nu ne intelege, dar noi ii servim mai de fiecare data alta fata. E un hatis in care fiecare trebuie sa faca fata. Caci cine are atata timp si atata rabdare sa gandeasca ce se ascunde de fiecare data in spatele vorbelor noastre? Candva obosim. Ii obosim si pe cei din jurul nostru, devenim frustrati, nemultumiti, nelinistiti, uitam sa radem din toata inima, uitam sa mai vedem frumosul din jur, fiindca stim ca in acest fel, in primul rand ne-am mintit pe noi. Traim o viata pe langa viata. Traim o viata pe langa noi. Am vrea sa mergem si noi odata in linie dreapta, dar parca am uitat cum e sa ai puterea. Ne e rusine sa recunoastem, ne e rusine sa cedam, credem ca am fi desconsiderati daca ne-am arata adevaratele temeri, dar asa, iesim la defilare cu alte slabiciuni, motive stupide, ilare, ilogice, nereusind sa facem altceva decat sa deraiem de la esenta lucrurilor. Ne invaluim in explicatii nesfarsite si oricum inutile, justificari ale tampeniilor noastre pe care chiar si noi am vrea sa le credem, insa stim ca nu e asa. Incercam sa denaturam realitati doar din teama. Incercam sa ne punem la adapost. Dar culmea, tot nu suntem fericiti. Asa credeam noi ca am putea fi. Si cat ne-am inselat!
Ce ar fi daca ne-am elibera de aceasta tensiune? Ce ar fi daca am spune exact ceea ce simtim, ceea ce dorim si ceea ce ne provoaca grija? Ce ar fi daca am incerca sa fim sinceri unii cu altii? Cum ar fi daca am inceta sa-l invinovatim pe celalalt pt atitudinile noastre? Nu credeti ca am scurta suferinta, sau chiar elimina-o? Nu credeti ca am avea infinit mai multe sanse?
Ganditi-va putin. Incercati sa aveti incredere. Noi avem rabdare...