Stafiile unui martie ploios

E atata de liniste inauntru, incat auzi ticaitul ceasului pe perete. E atat de liniste, incat iti auzi inima batand in urechi. E atat de liniste, incat auzi curentul ce-ti alimenteaza PC-ul. Auzi hainele incet fosnind la fiecare miscare. E atat de liniste incat e nefiresc. Prin usa inchisa a balconului nu se mai aud decat niste suieraturi ale vantului, ce izbeste, ca si cand ar palmui, pomii din apropiere. Varfurile ascutite ale brazilor fac plecaciuni in fata ploii. Si salcia cea plina de galben, impodobita de flori ca o sorcova insorita, cu toate crengile ei in sus, se misca incet, la stanga si la dreapta. Ploaia mai are un pic pana sa devina aproape paralela cu suprafata pamantului. Vantul, din ce in ce mai intetit, arunca doua ghivece de palmieri de la balcon, imprastiind cioburile rosiatice pe asfaltul trotuarului.
Inauntru e liniste, afara vuie. Si camera pare rupta din timp si adusa intr-o alta lume. Inauntru e uscat si tacut. Afara geme si e ud.
Simti ca ti se inchid ochii. O amorteala ti se lasa pe trup si parca simti ca nasul iti devine rece, apoi degetele. Parca ai intrat in starea alfa, inainte de somn. Cele doua lumi se imbina, se invalmasesc. Fantasme iti alearga prin fata ochilor si nu mai stii daca ce simti este real sau daca doar crezi ca vezi. Ti-e corpul aproape golit de vlaga. Parca nu mai exista nici vointa de a te misca. Parca totul e inlemnit acolo, in nemiscarea sa. E static si devine rece. Din ce in ce mai rece. Parca astepti sa apara stafii care sa-ti spuna ceva, parca astepti sa se materializeze din nimic ceva: o fiinta, o naluca, un semn. Un semn care sa-ti aduca vesti despre viitor. Nu, nu esti medium. Asta inca nu poti. Dar poti sa te simti pe tine. Simti cum trupul iti devine din ce in ce mai rece si sufletul urca din ce in ce mai sus. Incerci decorporalizari. Incerci sa iesi din tine si sa colinzi alte taramuri. Lumi interzise lumii noastre. Lumi suprapuse, dar invizibile cu ochiul liber muritorului de rand. Caci cine sa se incumete sa treaca granita, fara de a fi stapanit de teama neputintei de intoarcere?
Pocnesc usi si mobile. De parca stafiile sunt prezente in lumea ta, acolo, ziua in amiaza mare. Ascunse bine de lumina, stand in obscuritatea data de innoratul cerului, parca te mustra sinistru: "Vezi, nici ziua nu ne intoarce. Nici amiaza nu ne face sa ne temem. Noi am invins vesnicia fiinca nu ne-am temut de ea.".
Iar tu te intrebi, ca orice muritor, gandindu-te mai inainte, daca sa le invidiezi sau nu: "Si cata rabdare si asteptare si timp exista in lumea lor, blestemate fiind sa haladuiasca mereu intre cele doua lumi, pe cand eu, aici pe pamant, nici nu stiu cu ce sa incep o dupa amiaza ploiasa de martie?"