Darul lui Dumenezeu

Pe cand s-a hotarat sa ne faca pe noi, oamenii,
Dumnezeu, de atata fericire a reusitei creatiei, 
S-a gandit sa impartaseasca bucuria sa cu noi, dandu-ne daruri.
Dar, cum toate cele erau deja puse de El pe Pamant,
A decis ca acele daruri sa vina din noi insine.
Si ne-a dat puterea de a ne aduce singuri pe lume copiii.
Dar cum niciun dar nu vine neambalat,
Si cum El nu stia nici cu ce sa ni-i impacheteze,
Ni i-a dat dezbracati si tinuti ascunsi,
Timp de noua luni, in pantecele femeii.
In Ziua Fericirii si a Durerii
Fiecare mama si-a strans in brate pruncutul,
L-a infasurat frumos in cele mai moi haine,
I-a cantat cu cea mai calda voce,
I-a vorbit cu cel mai bland grai,
L-a iubit cu cea mai curata inima
Si l-a aparat cu toata fiinta ei.

Iar Dumnezeu s-a declarat multumit.

Abia atunci s-a indurat Dumnezeu sa nu ne pedepseasca pe vecie
Si, desi ne-a dat moartea pentru fiecare in parte,
Ne-a dat Viata Vesnica prin copiii nostri.

Ati vazut voi vreun copil care sa nu fie un Dar al lui Dumnezeu?