Alexandru Petria, Deania sa neagra si eu.

De curand am reusit sa citesc ultima carte a lui Alexandru Petria, Deania neagra. Vreo doua dintre povestiri imi fusesera cunoscute anterior, la fel si "Zilele mele cu Renata", carte care starnise atatea controverse.

Ei, bine, dupa ce am terminat de citit aceasta ultima aparitie editoriala a sa, am avut senzatia ca mai urmeaza ceva, ca inca nu s-a terminat. Aceasta senzatie o lasa Petria, cred eu, in mod intentionat. Povestirile sunt succinte, scrise direct, fara explicatii inutile, fara cuvinte redundante, personajele fiind atat de bine conturate din doar cateva trasaturi de pana (sau tasta!), incat ai impresia ca le cunosti de cand lumea. Cufundandu-te in lumea Deaniei nimic nu ti se pare nefiresc. Insusi straniul este atat de bine contopit cu normalitatea, cu blazarea, cu cotidianul, incat nici nu-ti dai seama cand aluneci intr-alta lume. Ajungi, dupa ce citesti, sa te intrebi: "Chiar e adevarat?". Si asta, pentru ca scriitorul a intuit atat de simplu unde poate aseza acel declansator de ciudatenii, incat, chiar si lucrurile cele mai bizare, le simti ca sunt in Deania la ele acasa.
Personajele parca le cunosti de mic copil. Ramai cu senzatia ca precis doamna de la patiserie era si ea complice, ca florareasa de la colt stie si ea despre ce e vorba, ca fata cu buzele puternic rujate, care tocmai se urca in tramvai, e si ea desprinsa din carte. Nici cersetorul de la coltul strazii nu te va lasa fara ganduri si nici vecina care face cei mai buni cozonaci de pe scara si nici amicul cu care tocmai ti-ai baut berea, nimeni nu poate fi strain de Deania. Si asta, fiindca toate personajele sunt atat de bine ancorate in cotidianul atat de cunoscut, incat, chiar si acolo unde povestirea scapa, iesind din normalitate, te apuca o stare stranie, contradictorie, oarecum. Desi te intriga, in acelasi timp, te linisteste: totul, in acea lumina creata, oricat de ciudat ar fi, pare normal. Si asta, doar pentru ca dozajul straniu-banal este realizat in cele mai bune masuri.
Acesta este sentimentul care te domina pe mai tot parcursul cartii. Vrei dragoste? Ai si dragoste! Vrei actiune? Ai si actiune! Vrei umor? Il gasesti si pe ala! Ah, vrei senzatii tari? Nicio grija, le gasesti! Erotism? E acolo! Sunt toate acolo, in cartea lui Petria.
Pus pe glume, serios, meditativ, transant, direct, scurt, fara echivoc, interesat, interesant, bun observator, cool, sensibil, plin de erotism, cinic, disciplinat, rebel, obraznic, sincer, plin de initiativa, blazat, matur, naiv, idealist, experimentat, realist, fantastic... Cam acesta este Alexandru Petria, ca scriitor, privit prin prisma Deaniei negre. Restul il veti completa voi dupa ce veti citi cartea...

Acum sa va mai spun de ce am simtit eu ca aceasta carte inca nu e gata. Cum spuneam, dupa ce o terminasem, am incruntat scurt din sprancene, oarecum incurcata. Si ma gandeam:"Si-acum?". Pe de o parte, pentru ca acea stare te cuprinde atat de pe nesimtite - nu-ti dai seama cand inaintezi in citire, capteaza - dar pe cealalta parte, pentru ca simti, ca cititor, ca dincolo de aceste randuri atat de aparent superficial schitate, se afla o mare capacitate de a descrie lucruri cu adevarat fascinante. E ca si cand ai ajunge in fata unei balti ce-o vezi ca susura si abia dupa un timp realizezi ce dedesubt se afla un izvor. Ei, bine, eu cred ca "izvorul" asta al lui Petria, "zacamintele" lui, sunt atat de "coapte" pentru exploatare si sunt atat de la suprafata situate, incat ar fi pacat sa nu ia in serios aceasta "oferta" sau "cerere" (alegeti ce simtiti) a publicului cititor si sa nu dezvolte aceasta capacitate a sa de a construi un roman cu adevarat memorabil, care sa ofere, de la un capat la altul, o lume unica. Va spun, in scriere nu e nevoie de cuvinte mirobolante, de expresii abracadabrante, de constructii fantasmagorice si evocarea unor nume pre(ten)tioase si nici de insiruirea spuselor tuturor inteleptilor lumii. Chiar nu e nevoie deloc de impanari! E nevoie doar de har, de talent. Talentul de scriitor. Iar Alexamdru Petria il are!

Dar, gata, mai bine nu mai spun nimic...
Si, acum, o sa va las un pic in tovarasia lumii lui Petria. N-o sa va dau ca exemplu citatul unde un haidamac cu niste cizme numarul 47 fac sa paraie, din doua miscari, oasele ce nu incapeau in cosciug ale iertatei roabe lui Dumnezeu Afinia. Pe ala o sa-l gasiti voi. Va dau alte doua citate, momente ale cartii, care mie mi-au ramas in memorie:

"A zis că o să ajung scriitor. Că de altceva nu eram bun, obişnuia să repete, cu o superioritate cocoşească, prin care cei ce-l ştiau vedeau, de fapt, ca printr-un parbriz cu ştergătorul în funcţiune, punctul lui vulnerabil, simpatia lui. Andrei a scris şi el în tinereţe, bunicul. Îl iubeam ca pe nimeni altul. A publicat două romane pornografice sub pseudonim. Şi poezii şi proze scurte prin revistele literare. S-a lăsat şi s-a apucat de băutură. Cu program, nu ca şi în faţa colii de hârtie. Avea talent la cocteiluri, şi la femei, după cocteiluri, şi la scandaluri. Se prefăcea că lucrează pentru o leafă de ziarist. A rezistat zeci de ani în aceeaşi redacţie fără să fie dat afară. Poate pentru că a avut numai şefe.
Când am ajuns să am habar de ora exactă, eram contrariat de cât lichid bagă în cei un metru şi şaizeci şi cinci ai lui. Aveam mustaţă şi barbă şi Andrei mă ţinea din mirare în mirare. De când mi-au apărut coşurile, nu i-am mai spus “bunicule”. Doar Andrei. Aşa mi-a cerut.
“Eşti mincinos, hoţoman, şmecher, o să răzbeşti cu scrisul. Scriitorul e în stare să scrie chestii vesele şi cu inima flendurită”, mi-a spus într-o zi, ca oricare alta, Andrei. La drept vorbind, n-a fost ca oricare alta, căci veneam împreună de la curve..."

Iar daca in versiunea originala nu v-a placut Casablanca, mai aveti sansa sa vizualizati mental propria ecranizare, dupa scenariul lui Alexandru Petria. Dupa ce parcusesem cateva pagini de "grozavii", ma gandeam: "Gata, aici e rost de iubire!" si m-am apucat sa citesc cu simturile ascutite:

"Cât ar dori ca aceste clipe să nu se termine. Crapă bostani pentru porci, cu mişcări precise. Parcă nici nu simte în mână securea cam tocită, cu mâner foarte scurt, rugos."[...]"Simte că aceste clipe sunt dintre cele rare, foarte rare, când nu are ce să-şi reproşeze, fiind fericită. Costantin* o ducea la cinematograf şi de trei ori pe săptămână. Gândindu-se la filme, obrajii Mariei iau culoarea reiaţilor care o strâng la burtă, purpuriu de alizarină, şi-şi spune să-i dea jos, să-i schimbe cu pantalonii de trening. Aprinde o ţigară, imitând inconştient gesturile lui Humphrey Bogart din “Casablanca”. A crescut în casă cu Humphrey Bogart, cu “Casablanca”, cu Ingrid Bergman, cu personajul Rick Blaine spunându-i Ilsei Lund, în cunoscutul club de noapte cosmopolit din nordul Africii, “Citesc în ochii tăi, micuţo”. Humphrey Bogart e bărbatul ei ideal, iar Eugen nu-i seamănă. E căsătorită cu Eugen de 16 ani. Cât ar vrea ca aceste clipe să încremenească, s-o ocrotească în braţele lor moi, să nu se termine."[...]"După ce i-a şters tăişul cu o cârpă de bumbac, a aşezat securea pe un taburet şi a strivit ţigara în scrumiera curată de porţelan, rotind-o.
Două buze i s-au lipit de ceafă. Nişte mâini puternice i-au cuprins sânii, cu degetele în sus. Şi-a cuprins-o şi un miros pătrunzător de alcool. Nu a auzit când a intrat Eugen. Starea de beatitudine începea s-o părăsească, şi nu vroia. Intruziunea era dureroasă, sfâşietoare, ca un viol. Eugen îi prinse palma dreaptă şi i-o puse pe penis. Îl avea scos din pantaloni. “Sărută-mi-l”, auzi dinspre Eugen, şi i se păru că auzi şi “Citesc în ochii tăi, micuţo”. Apucă securea şi lovi. De mai multe ori, repede. Sângele lui Eugen coloră pardoseala de stejar. Bărbatul horcăi un timp, apoi tăcu.
Maria Boldor observă că lângă uşă Rick Blaine îşi aprindea o ţigară. Costantin întoarse o pagină şi se foi."



* bunicul