inca de pe cand era desertul sub ape
am scris cu cenusa durerilor zilele de jar
si am udat vlastarii cu lacrimile de bucurie
in locurile umblate cazusera semintele vietii
o vreme am umblat nestiind ca am un drum
iar ratacirile s-au transformat in bumeranguri
alergasem toate campiile lumii
ca sa ajung in cele din urma in campia mea
chiar fara sa stiu dinainte am recunscut-o pe loc
pentru ca nu mai simtisem niciunde o astfel de liniste
acum asteptarile mi se par firesti
zilele la fel de lungi si noptile la fel de instelate
ii recunosc doar pe cei rataciti
dupa pasii lor lasati pe marginile campiilor mele
si ma gandesc si-acum la cei ce-s in pustiu
ce drum lung trebuie sa strabati
ca sa stii ca ai ajuns acasa
Postări
Pe mine mă intrigă norul care stă pe copac...
RăspundețiȘtergereochi de fotograf, ce mai! :-)
RăspundețiȘtergereIasi, de regula nu fac schimb de link-uri. Cine doreste sa ma citeasca, ma citeste, cine nu, nu. La fel, adaug un link in plus la blogroll-ul meu, numai daca il si citesc. Faptul ca nu il citesc eu, nu exclude faptul ca ar ar putea fi blog bun. E de gustibus.
RăspundețiȘtergereNumai bine!
dragut post,superba imaginea
RăspundețiȘtergeremultumesc, taio!
RăspundețiȘtergerefii binevenit!