Cavalerului apelor de purpura

si nu stiu daca eu ma cufund incet in lumea ta
sau intra ea in mine, ca o ceata.
pasesc intre cele doua vieti ca pe margine de genune,
nestiind in care lume mi-e scaparea.
nici n-as sti sa-ti spun sigur ce ma tine in viata:
faptul ca exist, sau gandul ca existi.
nici nu pasesc, dar nici nu zbor,
punctele cardinale mi le-am pierdut demult.
pana si pasarile zboara in cerc.
daca ar aparea macar steaua polara,
as sti unde ma aflu.
dar tu m-ai cufundat in apele tale de purpura,
aruncandu-mi pe suflet mantii stralucitoare
de  pudra de noroc,
iar pe cap coroana de intelepciune,
fiindca ma aflu in acest drum inspre nicaieri,
dar care-mi pare atat de cunoscut
de parca din el m-as fi nascut.
stiu ca nu Calea e numele meu
si nici Izbanda
si nici Moartea.
fara tine imi pierd identitatea
as fi ca fara genitori, fara blazon.
ti-am ascultat glasul si ti-am iubit mandria,
m-am lasat moale in bratele tale
sa simt cum armura-ti tremura sub trupu-mi.
ti-am prins esarfa rosie de manerul spadei,
sa-ti amintesti de strigatul meu
cand cerul se va innegri,
cand toti cavalerii au uitat de doamnele lor din palate
si-n minte nu mai au decat gand de lupta.
bucata rosie de matase ti-a ranit degetele
"e-un trandafir" - mi-ai raspuns, zicand
ca dorul tau de mine ii sunt spini.
si-ai decupat cu sabia intr-un colt chipul meu.
ochii tai mi-au zugravit privirea cu credinta,
mi-ai pecetluit soarta cu lunga-ti manusa neagra
iar ingenuncherea ta m-a facut sa tac.
innodata cu doua noduri,
esarfa s-a impotrivit durerii,
caci, unde sa fiu mai bine pazita,
decat in apropierea taisului spadei tale?