Herta Müller si trezirea amintirilor

Strabat tot orasul si, trecand prin localitatea invecinata, Weilbach, ajung in cca 12 minute in Hattersheim. Am plecat sa caut hainute pentru viitorul meu nascut.
Uitand de scopul initial al vizitei mele, tot colindand pe langa vitrine, m-am intors pentru o clipa din drum, zarind o librarie. Intru. Imi propusesem mai demult sa caut opere de ale Hertei Müller, castigatoarea premiului Nobel pentru literatura in 2009. "Snoaba!", ati spune voi, probabil, tentati sa apreciati lucrurile la o prima privire. Nu, nu este asa. Curiozitatile s-au adunat in special datorita trecutului ei, a vietii ei, a trairilor ei, dar si ale trairilor mele.
Herta Müller are mai multe lucruri in comun cu mine, sau, poate, mai bine zis, eu cu ea. Si am sa va enumar doar cateva.
Aerul pe care l-a inspirat ea, l-am inspirat si eu. Este nascuta si a locuit in acelasi sat in care am locuit si eu pana la varsta de 10 ani, in Nitchidorf (halta Nichisoara), judetul Timis. Eu m-am nascut si mai tarziu am studiat in orasul in care isi facuse si ea studiile si unde apoi a si lucrat: in Timisoara.
Contemporane fiind, mai apropiata de varsta de parintii mei decat de mine, eu nemaiamintindu-mi deloc despre ea, in ciuda relatarilor unor amanunte despre ea de catre parintii mei: unde a locuit, ce a facut, cine i-au fost parintii, fratele sau vecinii (de cativa vecini imi mai aminteam doar extrem de vag), infatisarea ei etc. Ea parasise tara in 1987 impreuna cu sotul ei de atunci. Eu parasisem satul in 1979 impreuna cu parintii, mutandu-ma in oras. Pe atunci, ea fiind adulta iar eu doar un copil, este clar ca interesele noastre erau altele si, la fel, prisma prin care traiam si vedeam viata.
In aceasta suprapunere de existente, exista atat lucruri comune, cat si diferente. Ciudate diferente, as spune, insa, pe care, totusi, le inteleg. Daca doriti, este un fel de imagine alb/negru cu negativul alaturat. Ea - de obarsie germana si traia in Romania. Eu - de obarsie romana, traind in Germania. Ii pot intelege trairile. Dezradacinarea, precum si sentimentul ca "nu esti acasa", faptul ca simti altfel decat cei din jur. Acestea sunt lucruri pe care doar cei dezradacinati le pot intelege si cei care privesc viata mai profund decat strictul aspect finaciar sau o oarecare lejeritate economica, cand e vorba sa traiesti in alta tara decat a ta. E vorba de personalitate. E vorba de acel TU launtric, care te trage mereu acolo unde iti e locul. E vorba de felul in care, intr-o lume pe care nu o simti a ta, nu poti fi decat spectator.
Ei bine, Herta Müller a reusit sa transpuna in scris acest "spectacol" pe care-l traia. In sufletul ei traind angoase iar in mintea ei traind lucruri ale caror rost nu il intelegea, mai degraba, nu il puta accepta.

Cum spuneam, ma oprisem la librarie. Cerusem ceea ce-mi dorisem: scrieri de ale Hertei Müller. Doamna imi adusese un brat de ele, vreo opt volume diferite. Ceea ce cautasem eu era "The land of green plums", scrisa, la fel ca si majoritatea operelor ei, despre viata in Romania regimului totalitarist. Vroiam s-o citesc. Luasem la intamplare alte carti si ma oprisem sa rasfoiesc "Der Fuchs war damals schon der Jäger" ("Vulpea a fost inca de atunci vanatorul", titlul cartii fiind tradus in romaneste simplu: "Vulpe-Vanator"). Stiind ca autoarea avea in creatiile ei si poezie, imi sarisera in ochi urmatoarele versuri:"Es drückt, es drückt mich der Gedanke/ Mein Haus und mein Land zu verkaufen". Traduc, din automatismul care se formeaza oricui, care stapaneste doua limbi si-mi dau seama ca versurile nu sunt altceva decat cuvintele binecunoscutului cantec popular:"Tot asa ma bate gandul/Sa-mi vand casa si pamantul".
Fac ochii mari si citesc mai departe. Da, gasesc descrieri absolut exacte ale vremurilor de atunci.
Mai rasfoiesc niste pagini si mi se dezvaluie, scurt si foarte obiectiv descrisa, o Timisoara pe care obisnuiam s-o cunosc. Textul era o frantura dintr-un august cu arsita, unde la ferestrele blocurilor gri, lumea isi agata cearsafuri umede, pentru a mai racori aerul care devenise greu de respirat si lasa deja un gust de statut in gura, cearsafuri care, abia ce luasesi mana de pe ele, erau deja uscate.
Mai rasfoiesc inca niste pagini si dau de traducerea in limba germana a versurilor:"Sara pe deal, buciumul suna cu jale".
Imi era incredibil cata Romanie se poate strange in cateva cuvinte!
Propozitiile erau scurt formulate. Textul era apoape telegrafic. Unele propozitii erau total lipsite de predicat. Unele erau cu subiect subinteles. O transpunere in doar cateva cuvinte, o scriere de o simplitate ce poate fi lesne inteleasa de orice scolar, dar cu o incarcatura semantica enorma. Ma simtisem azvarlita pentru cateva momente cu douazeci, treizeci de ani in urma sau mai bine, in lumea in care traiam atunci cu totii.

Mi se perindasera ca intr-un film imaginile copilariei, strada principala a Nitchidorfului, cu casele mereu bine ingrijite si proaspat varuite, oamenii care mergeau spre magazinul satesc sau care veneau de la lucru (poate de la zootehnie) intr-o zi obisnuita de vara, fluierand vre-o melodie populara, aleea strajuita de ambele parti de plopi inalti, ce-si fosneau frunzele in bataia vantului de vara, alee ce ducea spre livada, acolo unde si tatal meu lucrase ca tehnician cativa ani, in perioada sa de debut profesional.
Revazusem cofetaria comunala unde mama lucra pe atunci ca gestionara. Imi treceau prin fata ochilor batranele svaboaice imbracate cu rochii lungi pana aproape de glezne, aproape invariabil in bleumarin sau gri, din panze simple cu inflorituri foarte mici, cu baticuri de asemenea de culori inchise pe cap, care veneau mereu sa cumpere ciocolata de lapte "Pimavara", sau "Cibo", sau "Rom", sau batoane de ciocolata, sau bomboane de menta sau de lapte si incercau mereu sa-mi vorbeasca nemteste si unde eu, in incapatanarea mea, refuzasem sa le raspund, sau explicandu-le, in cazul in care totusi eram dispusa sa rup tacerea, spre ciuda lor, tot in romaneste.
Era aceeasi cofetarie unde in serile de vara, in timpul practicilor agricole, cum era pe atunci, se adunau studentii de la facultatile din Timisoara adusi in detasare la livada, la recoltat fructe si unde, seara, cand erau liberi, isi aduceau chitara (cei care aveau) si inganau in grup cate un "Hei, Jude", cate un "Let it be" sau "Blowing in the wind", sarind apoi la "Sapte vai s-o vale-adanca", "Andrii Popa" sau "Du-ma acasa, mai tramvai", in fata unor cesti de cafea pregatite de mama sau a unei sticle de vin. Petreceri de acest gen se prelungeau pana tarziu in noapte iar eu, chiar mica fiind, nu vroiam niciodata sa merg la culcare.

Imi aparea in fata ochilor apoi scoala cu clasele I-VIII, pe care o frecventasem pana la sfarsitul clasei a IV-a si unde reusisem sa-i fericesc in fiecare an pe ai mei cu multravnitul premiu intai.
Imi aparuse apoi primaria, unde in ultimii 3-4 sau 5 ani (nu mai retin exact) isi desfasurase tata activitatea. Revazusem caminul cultural si platforma mare de beton unde in fiecare an, in august se tinea Kirchweih-ul (Sfintirea bisericii, ruga, nedeia sau, cum se mai spune prin alte parti, Hramul bisericii) si unde fete imbracate in costume populare germane, in culorii vii sau pastelate, se lasau ridicate pe sus, intr-o roata facuta de catre flacaii nemti ai satului si unde trei zile era sarbatoare. Erau Ringelspiele (carusele) aduse pentru cele cateva zile de sarbatoare, tarabe cu caleidoscoape (cele care ma fascinau in copilarie atata!), baloane, inele, oje si alte nimicuri. Mai incolo era un Kegelbahn (popicarie), unde barbatii jucau popice pe pariuri. Chioscuri cu bere, citro, mici sau inghetata, vata pe bat si doar muzica nemteasca. Multa lume si multa zarva. Dupa cele trei zile de petrecere "pomul" (un stalp inalt impodobit cu roade din recolta) era dus la alt baiat, la perechea castigatoare, pana in urmatorul an, cand el va fi cel care va incepe festivitatea.
Imi adusesem atatea lucruri aminte din copilarie! Din zece minute de rasfoire a unei carti.

Apoi plecasem dupa zece minute din librarie. Ma napadisera amintirile. Si ma gandeam: ce amintiri are Herta despre acel sat si ce amintiri am eu! Inocenta varstei nu lasase inca sa intre in mine ghimpii regimului si a vietii asuprite. Eu eram, pe langa faptul ca eram doar un copil, si social "ferita" de ceea ce pe ea o incoltise.
Diferenta era enorma: Eu eram ACASA. Ea, nu!

Va ganditi acum ce sentimente ma patrund pe mine acum, aflandu-ma ca minoritate intr-o tara care nu este a mea?
Si cum spunea Herta Müller: "Heimat ist das, was gesprochen wird" (Casa este ceea se vorbeste - limba n.r.)

Un lucru as mai vrea sa amintesc: intr-unul din interviurile sale, luat aici la Frankfurt, autoarea a declarat ca, limba romana, prin structura ei, iti da o mai buna posibilitate de exprimare literara. Acestui lucru subscriu cu sufletul.