Sfarsit de primavara la tara

Soarele se revarsa cu razele-i, incet si domol, ca o pâcla translucida, intr-un fluviu dens, ca de miere, indulcind ultimele ore ale dupa-amiezei de sfarsit de primavara. Gâze minuscule rataceau ametite prin aer, parca incercand sa-si caute un scop al zborului zapacit, dandu-si aproape unele in altele, in ameteala lor prin aer. Parca innebunisera si cintezele. Apucasera sa cante. Cred eu ca cinteze erau, desi nu ma prea pricep la triluri de pasari, dar asa imi amintesc ca-mi spunea in copilarie bunicul, daca avea el dreptate...
Ma uitam la pomii aceia infloriti: erau meri cu flori parca neobisnuit de mari. Ii stiam inca din copilarie. Din ei ma infruptam toamna, cand isi lasau rodul sa cada, aproape purpuriu de copt, la pamant, lucru care facea bucuria si altor copii de varsta mea, de pe atunci, de prin sat. Acum acesti meri lasau un miros atat de curat! Parca nu mai mirosisem in viata mea crengi incarcate de flori de mar. Parca pana atunci mi-ar fi fost infundate narile! Era ca-n reclama aia: "Si aerul... parca e spalat...". Caci ce altceva as mai putea sa spun despre izul de curatenie, care parca iti sfintea sufletul?
Si berzele intoarse la cuiburi, erau mai toate la locurile lor, probabil - ma gandesc eu - clocindu-si ouale si pregatindu-se maternal de viitorul odraslelor lor.
Gainile cotcodaceau cand si cand, dand si ele semne ca viata se perpetueaza. Se ascundeau ca sa-si depuna ouale in cele mai bizare locuri: sub custile iepurilor, intr-un vechi butoias aproape rupt, in sura de unelte si utilaje agricole, sau chiar in cotet, in cel mai ascuns loc. E o adevarata aventura uneori sa te chircesti prin cotloane pentru a le ajunge. Si uite-asa, te trezesti ca strangi zilnic douasprezece pana la cincisprezece oua proaspete de prin gospodarie, unele chiar calde fiind, abia ouate.
Cele doua closti, se aud pe rand, de pe unde sunt puse, infoindu-si penele si rasucindu-si sub ele viitorii pui, inca inchisi in cojile de calciu.
Vreo doi-trei caini se incaierasera in harjoana la drumul mare, alergand unul dupa altul in cercuri si muscandu-se in joaca, tavalindu-se, ba prin iarba cruda, ba pe la marginea drumului pietruit.
Gradina era o bucata de eden: visinii isi lasau pana spre pamant crengile si ma gandeam: daca acum isi lasa creanga, doar plina de flori, cat de garboviti vor fi cand dau roade? Ca am uitat sa va spun, ca visinii aceia dau niste visine mari si negre, de parca ar fi cirese. Si sunt mai tot anul incarcati.
Tufele de capsuni nu se lasa nici ele mai prejos: isi ridica trufase si tafnoase florile spre cer, mai-mai sa le faca in ciuda prunilor: "Ce, credeti ca numai voi infloriti?! Noi, aicea, scoase din pamant, oare nu rodim? Asteptati si o sa vedeti!" Si-asa se intrece natura pe sine...
Cuiburile de cartofi stau aliniate ca soldatii in armata, in regimete. Randuri de patrunjel, morcovi si pastarnac inverzesc in valuri pamantul. Mararul a impanzit gradina si rasare de unde nu te mai astepti. Ei, dar mazarea! Mazarea isi desfasoare frunzele-i rotunjite si de un verde intens, crud, promitand recolta de boabe rotunde, ascunse in pastaile incarnite. Si alte parcele de pamant inca necultivat par sa strige "Hei, dar pe noi nu ne semanati? Cine si ce planteaza pe noi? Nu vrem sa ramanem nefolosite!". Nu, nu vor ramane nefolosite, fiindca rasadurile de rosii, de ardei, de gogosari si de ardei iute mai au doar un pic pana nu mai au loc in solar. Si alea si-au scos frunzele si se pregatesc sa spuna: "Auzi, da´ pe noi ne tii aici pana la toamna? Nu ne mai plantezi odata, ca ne-am plictisit de-atata asteptat!".
Si-uite-asa, si liniste si zarva, si munca si odihna, toate se bulucesc sa traiasca!
E o sarbatoare in aer.
Spre seara doar ce mai bat alene drumurile cirezile de vite ale satului. Iar dimineata, laptele dulce si proaspat muls, imi aduce aminte iar de anii copilariei. Vacante la bunici. Libertatea mea!