Dor

A trecut atâta timp de când sânii mei nu au mai luat forma cauşului palmelor tale. E atâta vreme de când nu mai aud şoaptele tale în urechi.

Uşa mea nu se mai deschide la apăsarea degetelor tale. Clanţa a înlemnit în aşteptare, la fel ca perna lată a patului. Iatacul nu mai miroase decât a praf şi a aer stătut de uitare.

Pe birou mai atârnă şi acum o partitură scrijelită de tine. Pianul e tăcut. Stă închis. Notele, odată negre, acum dau în sepia. Foile partiturii s-au îngălbenit. Chopin nu e supărat pentru asta.

Nici acum nu am aruncat ultimii trandafiri din acea ultimă dimineaţă. Roua de pe ei s-a dus. În schimb, s-au aşezat fire de praf pe petale. Nu mai sunt nici roşii, nici galbeni şi nici roz. Sunt ruginii, cu tot cu frunze.

La fel suntem şi noi. Nu mai ştim care sunt culorile care odinioară ne-au pictat sufletele. Stăm în cămăşi de scoarţă uscată, departe unul de celălalt, de parcă nu ne-am fi cunoscut vreodată. Nici pielea mea nu mai poartă amprentele tale şi nici în baie nu mai miroase a colonie bărbătească.

Rochia mea de dantelă şi catifea a căpătat la umeri forma umeraşului şi nu mai poartă decât vag de tot parfumul ultimei seri împreună. S-a îmbibat în ea, în schimb, mirosul de levănţică din dulap.

Luna nu am putut s-o păstrez pentru mine. Ea-şi face rondul de seară, de fiecare data, pentru alţi îndrăgostiţi.

Vezi tu?! Eu nu am putut păstra nimic pentru mine! Nici măcar zâmbetul tău larg, atunci când m-ai dus prima oară la Operă şi când m-ai aşteptat jos cu taxiul. Nici ziua de vară în care, arşi de soare, am mâncat pentru prima oară stridii. Gustul de apa de mare îl simţ şi acum pe limbă, amestecat cu sărutarea ta. Iar mâna ţi-o mai simt, uneori, în jurul mijlocului meu, doar dacă strâng tare ochii şi mă concentrez la atingerile tale. Cu atât am mai rămas. Cu un album întreg de poze, cu amintiri şi cu... un dor...

Dar n-am să te pot urî vreodată. Nici să te iubesc nu mai pot. Tot ce pot, este să-mi fie dor. Mi-e gol în viaţă şi mi-e DOR...