Intentia si cuvantul. Arta conversatiei.

Intentiile, ca sa fie facute fapte, trebuiesc insotite de cuvinte, mai ales cand ai nevoie si de altcineva pentru a realiza acel lucru. Dar cate nu sunt gresit intelese, din cauza faptului ca vorbele nu pot reda cu exactitate nici ceea ce simtim, nici ceea ce, cu adevarat, dorim. Iata ca asa se isca polemici, neintelegeri, intelegeri gresite, chiar si atunci cand chiar NU dorim acest lucru. Sa taci si sa faci? In anumite situatii iar nu nu merge. Si iata cum se adevereste si a doua oara ca tacerea tot nu e de aur. Asa ca dibacia alegerii vorbelor ar trebui sa devina materie obligatorie in scoli si nu doar predarea limbii respective. Nu credeti ca ar invata lumea sa solutioneze mai usor si mai repede problemele prin reptarea exercitiilor de comunicare?
Apoi, introspectia. Cati sunt capabili de o recunoastere a sinelui fata de ceilalti? Multi, chiar uimitor de multi, vorbesc pentru ca "asa au auzit", ca "s-a zis", ca "li s-a spus", fara a mai cerceta personal problema in cauza. Vorbim pe langa subiect, vorbim sa ne aflam in treaba, umplem timpul cu vorbe goale, lipsite de rezonanta si de convingere. Afisam in acest mod nu un eu adevarat, ci un eu aleator, pus la dispozitie de societate. Un eu in care subiectul nici nu se recunoaste, nu se identifica, dar, cu care, pentru moment, se confunda, generand un alt lant de neintelegeri. Esti un tu care nu mai esti TU.
Ce ne face sa vorbim? Suntem siguri de fiecare data ca ce spunem este exact ceea ce gandim? Suntem siguri de fiecare data ca ceea ce afisam suntem noi cu adevarat? Sau nu s-a surprins, oare, nimeni, niciodata in situatia usor dezagreabila in care a trebuit sa refaca ce a spus, sau, mai rau, sa repare ce a facut?
Confuzii exista in fiecare zi. E de ajuns si o diferenta de nuanta sau ton. Uneori, din graba, lipsa de timp, informare lacunara sau observare partiala, cadem in pacatul de a transmite altceva decat ceea ce doream sau ceea ce simteam ca fiind real, nevoiti fiind, ca apoi, sa revenim asupra acelui lucru. Acum apare diferenta: unii pot sa recunoasca aceasta, unii nu. Sau nu stiu cum.
Si atunci, nu e arta conversatiei, totusi, imperativa?