Calatoria pana la Dumnezeu si inapoi

Stiu ca nimeni nu ma priveste pe gaura cheii. E doar Dumnezeu ce ma priveste de sus, dupa ce si-a terminat treburile sale mai importante.

In fiecare zi, cand ma duc la el, e la fel: se intoarce usor inspre mine si zice: "Te simti bine astazi cu tine?". Iar eu raspund dupa puteri. Azi ce-am sa-i spun? Azi am sa-i spun ca mi-am luat o zi libera din calendarul Sau si am ales sa las sufletul sa bantuie. Am sa-i spun ca azi m-am cautat pe mine prin noianul sau de fiinte aruncate pe lumea asta. Si m-am gasit. Un pic ici, un pic colea. Un pic in fiecare. In ce nu m-am ragasit? Nu m-am ragasit in Ura, nu m-am regasit in Blestem, nu m-am regasit in Minciuna, nu m-am regasit in Razbunare si nu m-am regasit in Uitare. Azi m-am gasit pitita dupa coroana mare unui pom mare, plin de roade: Iubirea. Iubirea da roade. Intotdeauna. Si acolo ma aflam eu. Printre crengile sale, printre poamele sale copate si imbietoare, frumos mirositoare.
M-am mai regasit apoi pe Ulita Sperantei, pe la inceputul randului de casute din dreapta, langa Izvorul mic al Fericirii. Mic, dar cu apa vie, la colt cu Bulevardul Implinirii. Era o ceata de vreo cinci tineri, fete si baieti si stateau la taclale. Da, ei erau cu totii fericiti. De asta-mi aduc aminte: purtau Fericirea pe chip. Unul zicea ca el acolo locuieste, la casa cu numarul 1.
Am mers azi mai departe, trecand pe langa Dugheana cu Iluzii. Goala. Ce bine! Nu am de ce sa-mi cumpar iluzii. Cui ii mai trebuie? Iluzii incearca atatia sa-mi vanda pe la colturile intunecoase ale strazilor, odata cu Hartile false ale Lumii. Caci, ma gandeam, ce sa fac cu ele? Daca tot sunt false...Umbla atatia cu imitatii, umbla atatia cu falsuri. Dar oamenii buni au aureole. Nu te-ai obisnuit inca sa le vezi? De ce-i privesti cu ochii? Nu asa ai sa-i vezi. Priveste-i cu sufletul. E asa de usor. Nu poti? Nu stii cum? Uite-asa... Incearca!

Cineva mi-a facut cu ochiul de dupa o usa intredeschisa. Era Ispita. "Dar tu ce mai cauti  ziua in amiaza mare in strapsuri?", o intreb. Ea zice:"Ei, asta-i buna! Eu sunt Ispita. I S P I T A. Ai auzit de mine?". "Ba bine ca nu!" ii spun eu. "Hehe! ce mai imi dadeai tarcoale prin tinerete!". Dar acuma ce sa fac cu ea? Nimic.

Si m-am oprit la poarta Iertarii. Si am sunat. Da, ea e intotdeauna acasa. Si e o gazda primitoare. M-am dus sa beau o cafea cu ea, ca sa imi tina treze Amintirile bune. Imi place zambetul ei. Mi-a placut intotdeauna. E mereu ingaduitor. E bun, cum era bunica. Doar ea stia sa mai zambeasca asa. Of, acum mi-e dor de bunica. Iar ea e dusa de mult in Imparatia Marelui Fauritor. Precis se bucura de iarba verde si de Lumina din Gradina Lui.

Dupa masa mi-am petrecut-o rasfoind carti. Cartea Vietii, pe care am inceput s-o citesc acum aproape 42 ani. M-am oprit um moment cand am constatat ca in fiecare capitol este vorba de Iubire. Era Iubirea mea. Sta scris acolo tot ce am facut cu ea anii astia: cata am primit, cata am dat, ca pe un raboj. Alaturi, era o masura. Era masura lui Dumnezeu. Dar era atata de inalta incat nu am putut sa-i zaresc capatul, nici daca as fi stat culcata si as fi privit in sus. Iar a mea - atat de mica! M-am intristat atunci si l-am intrebat cum face El ca Iubirea Lui e atat de mare. Mi-a raspuns: "Nu te intrista, eu traiesc de cand lumea asta si voi mai trai pana la sfarsitul ei. Tu esti doar trecatoare si e firesc sa poti duce doar atat. Nu te-mpovartez cu mai multa. Bucura-te ca o ai! E atat cat trebuie.".
Si am plecat apoi mai departe. Daca as fi trait sute de ani, inseamna ca iubirea mea ar fi fost si mai mare. Nu ma bucura gandul vesniciei, ci a maretiei iubirii.

La iesirea din Cetate, un inger mi-a spus: "Uite aici o Cheie. Cu ea poti sa deschizi Poarta si atunci cand Ingerul Pazitor al Portii Raiului doarme". M-am mirat de bunavointa lui si ma gandeam ca precis ma cunoaste el mai bine pe mine decat ma cunosc eu insami, daca a avut el incredere sa-mi lase accesul la usa lor mereu deschis.
Oricum, ma duc cu drag la EI. Dar azi, atat a fost.