All those years... or who I am...

Inca nu-mi dau seama ce se intampla cu exactitate cu noi in viata asta.
Pana mai ieri ma gandeam ca trecutul ramane ingropat, daca 20 ani nu zaresti niciun taciune mocnind. Ca ceea ce obisnuia odinioara sa dea contur vietii tale a pierit ca un abur speriat de soarele amiezii. Ma gandeam ca focurile alea, vapaile ce te-au ars odata ca pe fecioara din Orléans pe rug, au fost sortite sa iti insoteasca doar un numar limitat de ani existenta, sa le porti ca o umbra dupa tine, sa te rogi sa le uiti, sa cauti, ca un berbec, cu coarnele inainte, altceva, ceva ce sa spele fricile, infrangerile, fricile, dorintele, fricile din nou si iar fricile. Da, de o mie de ori fricile, fiindca traiai viata in niste angoase. Pentru ca atunci nu mai erai tu stapanul trupului tau, ci doar emotiile ce te stapaneau, sentimentele necontrolate, fanteziile ce o luau razna. Obisnuiai sa traiesti inspirand senzatii, expirand senzatii, mancand la micul dejun senzatii, pe care, mai apoi, le descopereai si pe platoul de la restaurant, spre stupoarea ta, cand chelnerul ridica, la cel mai luxos restaurant la care mergeai, cu o mina profesionala, capacul. Te hraneai din descoperiri. Parca erai Cristofor Columb - ul tau propriu si nu te stiai pana atunci. Te speriai de propriile tale trairi, tresareai, sareai inapoi, ca ars, te reapropiai, bravai, epatai, nu gaseai nici macar cuvinte pentru a descrie ce traiesti, nu gaseai cuvinte pentru a te descrie. Era vremea cand mitul sadit in tine de catre parinti, prieteni, vecini, colegi de scoala, se darama. Iar tu nu stii ce se ascunde sub mantia rosie ce ameninta sa cada, ce aluneca, precum o matase mata si sfidatoare sclipind in soare. Ti-era frica sa lasi dezvaluita marmura statuiei, pentru ca toti te vedeau ca pe un corp de piatra, caruia i se mai faceau, din cand in cand si poze sau despre care mai zvoneau gurile atotstiutoare de nimicuri inefabile tot felul de barfe de alcov. O viata traita intre aparente si interiorizari, salturi simulative: "sunt asa"- "nu sunt asa", cand nici tu si nici ceilalti nu mai stiau cine esti tu. Cand asta era singurul joc pe care-l puteai pune la bataie ca sa te cunosti, sa te descoperi si , totodata, sa te ascunzi pe tine de ochii lumii, sa te feresti, cu tot ce ai mai crud si nevinovat in tine, de ochii sfredelitori ai iubitorilor de telenovele cu personaje locale. Ai gasit singurul fel in care-ti puteai ascunde vulnerabilitatea si anume: teatrul. Ai gasit (credeai pe atunci) singurul fel in care iti puteai apara mandria - fuga. Ai descoperit superficialitatea si te-ai folosit de ea, pentru ca e mai usor sa joci un rol dinainte regizat, cu un final scontat si sigur, decat sa te lasi sa traiesti doar controlat de emotii.Dar emotiile nu iarta. Ele sunt (ca) datoriile karmice, te urmaresc peste tot si te plesnesc in moalele capului, tocmai cand te astepti mai putin. Cand tu crezi ca ele nu mai exista. Cand tu crezi ca ai ingropat orice urma, ca ai reusit sa devii crimnalul perfect.
Dar poate ca ele reapar in timp, sa-ti arate ce nu ai reusit atunci sa rezolvi. Poate ca trebuia sa treci alte praguri, sa inveti alte lectii, sa primesti alte lovituri, pentru a fi capabil sa intelegi ce nu ai reusit sa traiesti atunci.
Uitati-va pe strazi! Sunt pline bulevardele si ulicioarele cu tineri cool, misto, super, beton, marfa si cum mai vreti voi. Sunt tari. Si stiti de ce? Fiindca toti sunt vulnerabili.
Vi se pare cunoscuta descrierea? Mai este cineva, care, in mugurii vietii lui nu a recurs la astfel de trucuri? Mai este cineva care nu a fost cool in anii tineretii, doar din nesiguranta?

Ganditi-va: in cati dintre voi se mai ascunde tinerelul timid, cel care ar fi vrut sa aibe curajul sa-i cumpere ei o floare si sa-i spuna simlu, intr-o zi cu soare: "te iubesc!"? Mai e vreo ea care acum lasa ochii jos mahnita si cu remuscari ca atunci, cand morala a invatat-o sa spuna nu , s-a sfiit sa raspunda cu lumini scaparande in ochi da?


Viata asta e ca o roata: se invarte, se invarte, se invarte si, de cate ori credem ca am scapat de un hop, nicio grija, se intoarce. Trebuie sa invatam sa-l sarim.