Doar un snop de secunde

vâltoarea asta de idei
mi-aruncă zilele în concasoare de timp.
am impresia că prin gaura neagră a cosmosului
alunecă minutele în mănunchiuri de câte şaizeci, a câte douăşpatru, a câte şapte...
a câte-o viaţă. şi aşa mai departe...
bag de seamă că bunicii mei au avut sfori mai bune pentru snopii lor de vreme,
sau au ştiut să lege gospodăreşte funiile de la clopotniţa.
se auzea doar dangătul de utrenie, de amiază şi de vecernie.
era bine împărţită ziua, că prea se aduna atâta vreme într-o singură zi.
ei aveau timp şi de câmp şi de credinţa şi de mine.
priveau vara grâul inverzindu-le munca
şi iarna se bucurau de ea înaintea vetrei trosninde.

da, da, m-am gândit eu că rachetele astea spaţiale au slăbit puterea cingii.
că trebuie să fie o lege prin care să se explice matematic
legătura asta de inversă proporţionalitate
dintre mulsul vacii şi alergatul aproape disperat înspre staţia de metrou,
iar eu nu ştiu de ce nu se mai naşte un Einstein.
pe nimeni nu aud să-şi spună Forrest Gump
şi nu aleargă nici măcar în virtutea vreunui premiu, dar văd cum
muşchii existenţelor contemporanilor mei au devenit arcuri.
şi-n loc de inimă au, din ce în ce mai mult, câte un arc cardiac.

eu am de gând să mă rup de veşnicia asta.
am să-mi fac un ceas de mână, ce am să-l port la mine mereu,
din pietricele şlefuite de râu, cu o curea de iarbă-mpletita
şi cu pozele străbunilor mei în loc de cifre.
ştiu, n-o să-mi arate ora. mie îmi e de ajuns să-mi arate viaţa.