sâmbătă, 9 aprilie 2011

Vorbesc, ca sa-mi aduc aminte ca te am

Iti simt inca urma sarutului pe glezna si grija cu care ma-nveleai. Desi esti plecat de niste zile, inca nu s-a uscat urma buzelor tale, iar pielea mea inca iti poarta amprentele.
Stii, sub urechea stanga, pe gat, s-a incapatanat o picatura de colonie sa nu-si risipeasca mirosul in vantul de primavara si mi-a sopti asa la ureche: "Stii, n-am sa plec, sa poti sa-l simti!"
Cearsaful pe care incercasem sa-l intind in dimineata cand ai plecat a ramas botit. Cand am tras de el, auzeam cum imi ingana:"Nu, lasa-ma asa, nu ma indrept, ca sa nu-l uiti".

Perdeaua am incercat s-o dau la o parte si se trasese singura inapoi: "Daca las ziua sa-ti inunde camera, e ca si cand as lasa lumina sa-i stearga umbra si nu vreau.".

Am deschis frigiderul, imbracata in camasa ta si in papuci. El imi zambise si lasase sa luceasca auriu capacul unei sticle de bere. S-a intunecat imediat, fiindca stia ca eu nu beau bere. Il inselase, insa, camasa ta. Nu, eu nu beau bere, Sper sa-i mai fie valabil termenul pana te intorci, sa nu se trezeasca acolo, singura si neatinsa, ca fecioara ce asteapta sa fie iubita si ea odata.

Postasul ma salutase azi dimineata cu "Sarut-mana, doamna!".Daca mai stai mult, o sa ma faci sa ma simt ca o domnisoara de pension, care a invatat doar bunele moravuri, politetea si... asteptarea. Dar nu sunetem la inceput de secol XX si nici domnisoara nu mai sunt. Iar casa asta nu e pension. Absenta ta o sa dea timpul inapoi, fara masinarie, daca mai ratacesti mult drumul spre casa. 

Acum, singurele semne care-mi amintesc de tine sunt lucruri si sunt mute. Dar mutenia lor striga intr-o limba pe care doar eu o inteleg si simt ca ma asurzeste. Tu nu auzi? Si cel mai tare dintre toate zbiara locul gol din pat, acolo unde-ti lasasesi tu caldura. Acolo sunt hauri. Se aud mereu strigate, ca niste ecouri ce se repeta la infinit si seara abia pot sa adorm, atata de tare striga.
Dar, nu, tu nu le auzi. Tu nu ai cum sa le auzi, fiindca, atunci cand vii, le stapanesti, le imblanzesti, le domesticesti si-ti stau toate supuse. 
Pana si ceasca de cafea iti zambeste cu toata toarta cand o umpli. Se-nfoaie in pene, in portelanul ei, acolo si, desi sunt sigura ca tu nu observi, dar, de fericire,  isi dubleaza volumul. Asa se face ca tu bei mereu o cafea dubla, in timp ce eu abia sorb o picatura, ca dintr-o cescuta de espresso - un degetar abia - holbandu-ma, buimaca inca de somn, la tine. 
..............................
Si-asa decurg diminetile noastre impreuna: tu-mi spui ca sunt frumoasa, te joci cu degetele in parul meu, eu iti zambesc, te-ntreb cum vrei ouale la micul dejun, iti spun ce s-a mai intamplat cata vreme ai fost tu plecat, iti explic de ce am preferat produsele bio in locul celor din supermarket-uri. Te uiti distrat la mine si la nonsensurile mele... stii ca nu poti sa ma schimbi si incepi sa te reobisnuiesti cu lipsurile mele, cu gaselnitele mele, cu fleacurile pe care le bodoganesc. Dar, stii, nu ti-am spus niciodata de ce vorbesc atat de mult: fiindca tu taci. Tu taci si ma privesti. Si, uneori, tacerile tale imi par atat de apasatoare, la fel ca tacerea cand tu nu esti aici. Cand imi vorbeste sticla de bere din frigider, cand imi vorbeste perdeaua, cand aud urland perna, cand nu mai aud decat, singur, soptind, cearsaful. 
Vorbesc, sa uit singuratatea. Vorbesc, ca sa imi aduc aminte ca te am...


8 comentarii:

  1. O secventa din viata noastra, un fragment din putinele momente de fericire pe care unii din noi le mai traim. Da, asa ar trebui sa fie viata in doi, ea ne ofera acel tainic rost si sens de a ne motiva si de a fi noi.

    RăspundețiȘtergere
  2. Anonim, asa e. Cand nu suntem NOI, traim degeaba.

    RăspundețiȘtergere
  3. Probabil că tace, însă gândurile îi alergă...

    RăspundețiȘtergere
  4. Catalin, poate se reculege... :-)

    RăspundețiȘtergere
  5. Singurul lucru constant e ca te ai . Viata ta iti apartine .

    RăspundețiȘtergere
  6. Da, Mada, atata timp cat nu ne lasam dominati de altii si manati de orgolii, ambitii si slabiciuni, viata e a noastra. Si, totusi, umani fiind, gandeste-te in cat de putine randuri ne apartinem doar noua! Uneori, suntem ai altora, fara macar sa ne dam seama.

    RăspundețiȘtergere
  7. Textul acesta este ca o poezie. Asa mi se pare mie acum, Sorina! :)

    RăspundețiȘtergere
  8. Cristi, se pare ca ma invart mereu intre cele doua forme, uneori, amestecandu-le. :-)

    RăspundețiȘtergere

Aici imi puteti scrie ce ganditi. Va rog, simtiti-va liberi...