marți, 5 aprilie 2011

Viata din nacela

Uneori am impresia ca lumea alearga, ca eu raman agatata undeva, intre intrebarile ramase inca fara raspuns ale trecutului si proiectiile fine ale viitorului, unde ziua de azi isi pierde conturul. Ieri seamana cu azi si azi cu maine cel imediat. Poimaine e total difuz, fiindca, de undeva, poposesc la picioarele mele bile mari, albe, ce se rostogolesc printre talpile mele, schimbandu-mi directia.

Incerc sa dau caldura balonului, pentru a-mi ridica nacela, dar, se pare ca, in afara de sacii de nisip pe care-i stiu, cineva a uitat sa dezlege funiile. Imi iau maceta si incep sa tai. Zborul de una singura deasupra lumii nu e nostim. E doar insingura(n)t. Si-apoi, cu cine sa schimbi si tu o vorba, cand, acolo sus, nu e nimic altceva, decat un condens de apa? E un aer umed si o lumina difuza, care simti ca-ti inteapa privirile. Si tacerea aia... tacerea care iti face sa-ti fluiere urechile. Si fluiera atat de tare, incat nu-ti mai auzi nici propriile ganduri in cap, incat crezi ca au luat-o toate la goana si te-au parasit, pe masura ce urci.

Poti sa vezi viata de sus, dar nu mai poti s-o traiesti. Esti ca un duh intr-un trup inca viu, ce nu se impaca nici cu lumea aceasta, nici cu cea de dincolo, fiindca nu-si gaseste locul.

Si singuratatea devine schingiuitoare si-ti vine sa te arunci de acolo, de sus, sa te faci pulbere si sa te amesteci cu colbul drumului batatorit de carute si cai ce vin pe 38°C de la camp, intr-o zi in care s-au scurs deja 45 de zile si nopti de la ultima stropitura a ploii. Ti-e dor sa te simti naclait pana sub unghii, sa simti cum se preling broboanele de sudoare pe pielea-ti arsa de soare si cum, printre dintii deja inverziti, ti se agata firele crude de iarba mestecate. Ti-e dor sa musti din viata, sa nu mai fi singur, sa nu mai stii ce e aia auster, sa ti se rupa de toti si de toate. Sa iesi din casa intr-o pereche veche de slapi (si aia cu baretele rupte) si sa manaci cirese, scuipand samburii, fara grija, peste tot. Sa fluieri. Sa-ti azvarli parul in stanga si-n dreapta si sa razi zgomotos pe strada, la amintirea unui banc vechi.

Si apoi, sa ti se faca deodata dor de inalturi: de recele muntilor, de ceata de pe coame, de tremurul de deasupra lumii...

Si urc si cobor. Si urc si cobor. Si urc...

hot air balloons

8 comentarii:

  1. Dar de ce nu postezi asta şi pe site-ul SINGUR?

    RăspundețiȘtergere
  2. Multumesc, Doru! De acum inainte o sa postez si pe revista "Singur"

    RăspundețiȘtergere
  3. Frumoasa analogie cu toata cresterea si descresterea lumilor prin care te plimbi si mai ales a ta insati :)

    RăspundețiȘtergere
  4. multumesc, teo! ma bucur ca ai inteles-o. asa este :-)

    RăspundețiȘtergere
  5. Totuşi, eu m-am uitat destul de bine...; nu te văd în nacelă :p
    Important este ca atunci când urci sau cobori să nu o faci brusc...

    RăspundețiȘtergere
  6. Cata, n-am sanse la miscari bruste ;-)

    RăspundețiȘtergere
  7. Frumoasa comparatia! Viata e o lupta, deci trebuie sa ne luptam pana la capat. :)

    RăspundețiȘtergere
  8. Nici nu avem de ales, dealtfel...

    RăspundețiȘtergere

Aici imi puteti scrie ce ganditi. Va rog, simtiti-va liberi...