Opriti timpul!

De cate ori nu vi s-a intamplat sa simtiti ca ati facut un lucru bun si ca satisfactia traita ati vrea s-o resimtiti cat se poate de des? E vorba de satisfactia lucrului bine facut. E vorba de dreptate, de corectitudine, de sentimentul ca ai facut ce trebuia facut atunci cand trebuia facut. E vorba de un lucru implinit.
Hai sa savuram o clipa de eternitate impreuna!

Va amintiti?...

Wonderful tonight

Pentru ca aceasta melodie imi va aduce mereu aminte de prima mea iubire. Iar prima iubire nu se uita niciodata.
De atunci au trecut cam 20 ani...

"Sunt un clown trist..."

"Sunt un clown trist...
Mi-am pus un nas rosu, care nu e al meu. E doar o mingiuta de plastic.
Am imbracat un costum Armani. Nici asta nu e al meu. L-am imprumutat.
Am o cravata asortata si o camasa la fel. Evident, nici acestea nu-mi apartin.
Mi-am tras si o fata care nu e a mea. Era actorul vostru, cel cu care va placea sa va identificati. Nu sunt eu...
Am spus si glume, dar majoritatea nu erau ale mele. Nici macar nu erau gandite de mine. Le-am "imprumutat". M-am gandit ca or sa dea bine. Ei, bine, m-am inselat.
Am facut tumbe si am sperat sa va amuz. Dar voi ati vazut dincolo de mine.
De ce nu ati ras? de ce nu m-ati incurajat? De ce nu m-ati iubit? Dar cred ca stiu: nu m-ati iubit, pentru ca eu nu eram... eu....
Daca as fi acceptat sa fiu EU, m-ati fi iubit mai mult? M-ati fi acceptat? Ati fi dorit sa va stau prin preajma? Oh, voi nu stiti cat de singur se simte un clown! El vra sa fie mereu in centrul atentiei. Cei mici il accepta, fiindca ei nu stiu ce e aparenta. Ei cred tot ceea ce vad, fiindca ei inca nu sunt obisnuiti cu minciuna. Dar voi, voi, oamenii mari, de ce ma puneti mereu la zid? Singurul lucru pe care-l doream era iubirea, acceptarea. De aceea mi-a fost tot timpul teama: ca n-o sa ma iubiti. Si, din atata teama, am gresit.
Mi-a fost frica sa fiu EU. Dar iata-ma acum la sfarsit de drum. Sunt trist si singur. Nu mai pot. Si nu mai vreau sa fiu clownul vostru. Voi pleca."

Asa a rostit clownul si se ridica sa paraseasca scena. In acel moment, un ropot de aplauze. Sala se ridica in picioare si aplauda frenetic bietul nostru clown. Erau multumirile pentru stradaniile sale de pana atunci. Renuntase la sine pentru a cladi niste iluzii. Si s-a multumit sa se piarda si pe sine. Doar acum s-a regasit, in renuntare.
A fost pentru prima oara EL. Pentru asta erau aplauzele. Pentru sinceritate.

"Va las, oameni buni. Un alt clown va veni dupa ce am sa plec. Nu stiu daca il veti iubi la fel de mult ca pe mine. Ganditi-va doar, va rog, ca si noi suntem oameni. Chiar daca uneori ne e frica sa ne traim propriile vieti. Uneori e un chin.
...Sunt un clown trist...
La revedere!..."

Sfarsit de primavara la tara

Soarele se revarsa cu razele-i, incet si domol, ca o pâcla translucida, intr-un fluviu dens, ca de miere, indulcind ultimele ore ale dupa-amiezei de sfarsit de primavara. Gâze minuscule rataceau ametite prin aer, parca incercand sa-si caute un scop al zborului zapacit, dandu-si aproape unele in altele, in ameteala lor prin aer. Parca innebunisera si cintezele. Apucasera sa cante. Cred eu ca cinteze erau, desi nu ma prea pricep la triluri de pasari, dar asa imi amintesc ca-mi spunea in copilarie bunicul, daca avea el dreptate...
Ma uitam la pomii aceia infloriti: erau meri cu flori parca neobisnuit de mari. Ii stiam inca din copilarie. Din ei ma infruptam toamna, cand isi lasau rodul sa cada, aproape purpuriu de copt, la pamant, lucru care facea bucuria si altor copii de varsta mea, de pe atunci, de prin sat. Acum acesti meri lasau un miros atat de curat! Parca nu mai mirosisem in viata mea crengi incarcate de flori de mar. Parca pana atunci mi-ar fi fost infundate narile! Era ca-n reclama aia: "Si aerul... parca e spalat...". Caci ce altceva as mai putea sa spun despre izul de curatenie, care parca iti sfintea sufletul?
Si berzele intoarse la cuiburi, erau mai toate la locurile lor, probabil - ma gandesc eu - clocindu-si ouale si pregatindu-se maternal de viitorul odraslelor lor.
Gainile cotcodaceau cand si cand, dand si ele semne ca viata se perpetueaza. Se ascundeau ca sa-si depuna ouale in cele mai bizare locuri: sub custile iepurilor, intr-un vechi butoias aproape rupt, in sura de unelte si utilaje agricole, sau chiar in cotet, in cel mai ascuns loc. E o adevarata aventura uneori sa te chircesti prin cotloane pentru a le ajunge. Si uite-asa, te trezesti ca strangi zilnic douasprezece pana la cincisprezece oua proaspete de prin gospodarie, unele chiar calde fiind, abia ouate.
Cele doua closti, se aud pe rand, de pe unde sunt puse, infoindu-si penele si rasucindu-si sub ele viitorii pui, inca inchisi in cojile de calciu.
Vreo doi-trei caini se incaierasera in harjoana la drumul mare, alergand unul dupa altul in cercuri si muscandu-se in joaca, tavalindu-se, ba prin iarba cruda, ba pe la marginea drumului pietruit.
Gradina era o bucata de eden: visinii isi lasau pana spre pamant crengile si ma gandeam: daca acum isi lasa creanga, doar plina de flori, cat de garboviti vor fi cand dau roade? Ca am uitat sa va spun, ca visinii aceia dau niste visine mari si negre, de parca ar fi cirese. Si sunt mai tot anul incarcati.
Tufele de capsuni nu se lasa nici ele mai prejos: isi ridica trufase si tafnoase florile spre cer, mai-mai sa le faca in ciuda prunilor: "Ce, credeti ca numai voi infloriti?! Noi, aicea, scoase din pamant, oare nu rodim? Asteptati si o sa vedeti!" Si-asa se intrece natura pe sine...
Cuiburile de cartofi stau aliniate ca soldatii in armata, in regimete. Randuri de patrunjel, morcovi si pastarnac inverzesc in valuri pamantul. Mararul a impanzit gradina si rasare de unde nu te mai astepti. Ei, dar mazarea! Mazarea isi desfasoare frunzele-i rotunjite si de un verde intens, crud, promitand recolta de boabe rotunde, ascunse in pastaile incarnite. Si alte parcele de pamant inca necultivat par sa strige "Hei, dar pe noi nu ne semanati? Cine si ce planteaza pe noi? Nu vrem sa ramanem nefolosite!". Nu, nu vor ramane nefolosite, fiindca rasadurile de rosii, de ardei, de gogosari si de ardei iute mai au doar un pic pana nu mai au loc in solar. Si alea si-au scos frunzele si se pregatesc sa spuna: "Auzi, da´ pe noi ne tii aici pana la toamna? Nu ne mai plantezi odata, ca ne-am plictisit de-atata asteptat!".
Si-uite-asa, si liniste si zarva, si munca si odihna, toate se bulucesc sa traiasca!
E o sarbatoare in aer.
Spre seara doar ce mai bat alene drumurile cirezile de vite ale satului. Iar dimineata, laptele dulce si proaspat muls, imi aduce aminte iar de anii copilariei. Vacante la bunici. Libertatea mea!

Fauritorii de vise

Marturisesc ca sunt dependenta de frumos, de caldura, de cuvinte tandre, se sensibilitate, de rabdarea celor din jur, de armonie, de pace si de liniste. Nu exista nimic care sa-mi doresc mai mult decat aceste lucruri. Daca s-ar putea trai nematerial, as face-o fara sa ma gandesc! Niciodata nu m-a cucerit ceva mai mult decat o minte care lasa cuvintele frumoase sa curga. Insa sigur ca mai mult de atat ma poate cuceri doar dovada realitatii, a existentei acestor spuse, a dovezii ca ele se materializeaza.
Desigur ca faptele sunt mai graitoare decat vorblele, insa, la inceput a fost Cuvantul...

Imi amintesc acum ce indemnuri am facut odata, cu niste ani in urma, unui fauritor de vise.
"E vraja ce-o arunci pe mine si cu care m-ametesti, furand din ce in ce mai mult din teritoriile demult nemaiumblate, cucerind ca un razboinic ce-orbeste se avanta, fara a sti ce-nseamna raza de dincolo de maguri, de dincolo de vai si hauri, fara sa ai habar ce dincolo te-asteapta. Tu vii... si vrei ...si ceri ...si iei...si ...culmea, nu ma doare. Nici chiar atunci cand chiar si pe acele coarde calci, pe unde nimeni de mult nu a mai umblat... Inarmeaza-te cu zale de rabdare, razboinicule si ascute-ti spada, ca ce vei intalni in cale va trebui sa stii sa alegi: ce-i bun, sa iei ; ce-i rau, sa tai. Si sa nu te mai intorci deloc din drum!!! Iar acuma: tine-ti calea, daca ai ales sa mergi pe ea....."
"Azi ma simteam excelent! Tu habar nu ai. Puteam sa-ti transmit sentimentul si tie, inchisule!......Dar te sarut. Lumea rade si sare-ntr-un picior de bucurie doar ca rasare soarele, doar ca florile stralucesc mai tare in ferestre si pasarile-si dau si duhul ciripind primavara care reinvie si mortii si face pana si crengile uscate sa infloreasca. Habar nu ai! Azi mergi prin lume cu ochii inchisi, tu, cartita de zi ce esti! As fi dat azi cu tine de toate gardurile numai sa traiesti ce simt eu. Dar lumea ta e azi mica... Imi deschid bratele larg sa te cuprind, poate simti ceva din lumina si din caldura de azi...daca mai are sufletul tau vre-o sansa..."
"Fiindca traim intr-o lume in care romantismul a fost redus la nivelul grosimii unei foi de bancnota, ar trebui sa avem grija sa perpetuam cumva specia, astfel incat copiii copiilor nostri sa-l poata simti inca de cand se nasc, in primul scutec si in primul moment cand descopera gustul laptelui matern. Sa simta atunci ca lumea e facuta SI din simtire...Sau, mai ales, din iubire...Asta ar trebui ei sa invete mai inainte de toate......."
"Eu nu stiu nici daca ar trebui sa stii tu mai multe, nu stiu cate raceli sau guturaiuri ar trebui sa iubesti, poate vre-o tuse ca-n Dama cu camelii (sau Traviatta) sa mai desteleneasca din pamanturile nearate dintre noi (...) si spaima ta de a nu reusi sa pastrezi incarcerata o femeie pe veci in inima ta s-ar putea intr-o zi sa descoperi ca dispare si, mai mult decat atat, sa vezi ca alt loc in lumea asta nici nu mai ar putea avea, decat in inima ta...si ca ala e locul ei. Acolo. Si asta e definitia ta si a ei si a inimii tale, ca altfel nu ar mai bate, ca altfel ai muri...Sa descoperi ca vei merge mult mai departe cu nima decat ai ajuns tu pana acum cu tot noianul de cuvinte. Si singurul lucru care ar fi cel mai usor de facut dintre toate, e sa simti. Si atunci si virgulele s-ar retrage, impreuna cu semnele exclamarii si cratimele-si vor trage linistite coditele si punctele dupa ele, disparand si lasand loc unei singure priviri. Privirea, care spune fara cuvinte tot ceea ce ai fi putut tu vreodata insira, atingeri, care nu ar avea nevoie de spatii de net..."
"Imi da dragostea tarcoale ca o vulpe sireata curtii pline de gaini, gata sa sara la gatul meu sufocandu-ma si-mi simt respiratia tot mai ingreunata, ochii tot mai incetosati si inima-mi sta gata sa-mi sparga pieptul. Cand o sa ma prinda, o sa-mi zboare fulgii!!! Oricum, sunt toata piele-de-gaina numai cand ma gandesc..."
"Uneori ma parasesc cuvintele si le iau sentimentele locul. Atunci stau si ma aciuiesc in mijlocul fiintei mele, acolo unde nu ma mai gasesc decat pe mine si nimic altceva. Dar, de un timp incoace, am gasit si altceva acolo, inafara de mine. Te-am gasit pe tine, asa cum ma gasesc pe mine. Daca asta e locul tau, atunci o sa ramai acolo, ca in propria ta casa. Ca in propriul tau suflet.
Uneori nu as vrea sa vorbesc nimic. Chiar daca as fi cu tine alaturi. Uneori imi ajunge sa simt."
"Daca mi-ai asculta acum tacerea, ai stii ca te cheama pe tine. Si striga atat de tare din interiorul meu, incat ma mir ca n-o auzi."

Dumnezeu vine la timp, dar niciodata cand il chemi

Citind astazi, ca de obicei, ultimele noutati de pe bloguri, dau de un articol al lui Tolontan si, dupa ce-l citesc (de acord fiind cu toate cele citite, fiindca astfel vad si eu lucrurile), am o revelatie in fata ultimei sale afirmatii: "Dumnezeu vine la timp, dar niciodata cand il chemi".

Mai ieri purtasem cu cineva o discutie despre soarta si despre felul in care se face ea simtita. Si ma gandeam (a nu stiu cata oara): nebanuite sunt caile Domnului!
Da, nu stim (aproape) niciodata de ce se intampla anumite lucruri. Un lucru stim cu toti (sper!), ca ele nu se intampla fara un anumit scop. Ca din tot ce ni se intampla trebuie sa invatam ceva. In fiecare lucru, frumos sau mai putin frumos, fericire sau durere, trebuie sa invatam ceva.
Si ma gandeam doar, ca noi, romanii, ca natie, aproape ca nu am invatat nimic. Ne-am distrus valorile, cele care exista nu mai sunt luate in considerare, in loc de aceea, am ridicat niste non-valori la rangul de star, de lider sau de idol. "Nu-ti fa chip cioplit" se spune in Biblie. "Sa nu ai idoli" se spune, la fel. Biblia ne invata sa credem in Domnul, sa credem in bunatate, in smerenie, in curatenie sufleteasca si in dreptate. Ne invata sa fim smeriti, insa nu sa uitam dreptatea.
Ma intreb acum: a uitat Domnul Dumnezeu de tara asta a noastra? Sau suntem noi de vina? Noi, cei care inca nu vrem sa invatam nimic. Noi, cei care ne uitam indelung la cei care mereu fura si au ajuns sa ne conduca. Care dintre "noi" suntem de vina? Ca si cei ce fura, tot romani sunt nascuti si tot tara asta le e mama. Cine mai suntem "noi" in fond si la urma urmei? NOI suntem o tara amestecata: curati si saraci, pe de o parte, si bogati si netrebnici, pe de alta parte. Ca sa numesti intraga Romanie o tara de hoti, ar fi nedrept. In aceasta tara am inca cei mai buni prieteni. Oameni care si acum sufera din cauza atator nedreptati Oameni care au diplome in buzunar, care si-au sacrificat ani din viata studiind ceva si care trebuie sa se multumeasca cu salarii de toata jena. Oameni de o inalta tinuta morala, care, daca nu dau ore in particular, dupa orele de predare, nu au ce manca sau nu au cu ce-si plati ratele la banci. Oameni al caror cuvant inseamna ceva.
Pe partea cealalta, ma uit la un nenorocit de primar de sat (de comuna), care pana bine dupa 20 ani a batut mingea pe maidan, ca altceva nu a stiut sa faca. Si asta in echipa locala, a unui sat de 300 locuitori, nu la echipe nationale. Submediocru la invatatura, agramat si mai degraba tacut, fiindca nu prea avea ce zice, capul sau nefiind capabil sa produca niste idei, este acum primar peste o comuna cu cateva sate. Poate spuneti ca postul sau nu e de invidiat. Sincera sa fiu, nici eu nu as tanji dupa un astfel de post. Insa ceea ce ma intriga pe mine cel mai mult, este ca un astfel de individ, asa agramat cum va explic, cam dupa fiecare "proiect" pe care il incepe in zona sa de "domnie", isi ia partea, cam 50-75% din totalul fondului alocat. Astfel, desi provenit dintr-o familie care din obarsie abia daca avea un hectar de pamant, el a devanit latifundiar peste noapte, aducand titluri de restituire a pamantului. Ma intreb: restituirea pamantului cui? Asa a devenit el peste noapte, de unde statea in casa socrilor, (casa parinteasca nenumarand decat 2 sau 3 camere, intr-o rapa din capatul satului), sa isi construiasca "din salariu", in mai putin de 2 ani, vila cu coloane si trepte de marmura. "Din salariu", da! "Din care?", ma intreb din nou. Asa ajunge sa-si cumpere in urmatorii ani un Audi model A4, aproape nou, caci Dacia lui fabricata in 1979 tocmai se stricase! De altfel, ar mai fi folosit-o, ca ii placea! Da, credem si asta! Ah, da, uitasem sa spun: intr-adevar, de cand isi cumparase noua masina, chiar daca nu era prevazut in nici un proiect asfaltarea strazii pe care el isi amplasase edificiul cu coloanele de marmura, peste noapte strada devenise asfaltata... pana la locuinta lui! Da, sigur! Ca doar atat era "proiectul". Asa era stipulat acolo! Ce, nu credeti?
Si acum, sa nu-mi spuneti ca omul nostru este incult sau ca nu are interese de perfectionare! Ia te uita cine are brusc diploma de facultate: el, omul nostru, bunul nostru amic ce batea mingea pe maidan, care nu prea stie cand se scrie "sau" sau "s-au". Ah, dar asta chiar nu are importanta! De ce ar fi asta atata de important, cand omul nostru are deja cel putin vreo 3-4 afaceri care mai de care mai infloritoare in zona si este combinat in afaceri cu personaje interlope sau/si alti politicieni, "oameni de bine"? "Omul se descurca" spunea cineva, cu capul plin de bautura, cu mainile pline de ulei de tractor, cu o familie careia abia are ce sa-i dea sa manance si mare ascultator de manele, facand aceasta afirmatie pe un ton admirativ. Da, admirativ! Caci iata cui ii serveste un astfel de individ drept etalon, drept model. Nu, el nu devine un idol, el devine direct Mesia! Unor astfel de oameni li se inchina un alt gen de oameni. Si fiecare Nimeni este sutinut de un Nimeni si mai mic in rang, in timp ce adevaratele valori nu mai stiu daca sa planga de groaza situatiei in care s-a ajuns, sau sa-si ia lumea in cap. Convins fiind ca nu te poti certa cu astfel de indivizi, stiind ca nici lamurirea nu poate functiona, fiindca de altfel nu ai cui vorbi, ca toate cuvintele tale s-ar risipi in eter si ar ramane si asa fara ecou, primarul nostru se mai "da" cu masina in sus si in jos de cateva ori, mai reduce din amploarea proiectelor initiale, deturnand fonduri considerabile in propriul sau buget si, inainte de alegeri, te saluta politicos si-ti da binete. Nimic altceva decat "Votati-ma si de data asta!". Iar unsul cu ulei de tractor o face, ca doar "uite ce bine a ajuns!", in ideea ca si el va ajunge la fel de "bine" daca-l voteaza, in timp ce bietii dascali sau cei care chiar au agonisit invatatura pastrand limitele bunului simt se gandesc:"Doamne, dar pana cand o s-o ducem asa?".

Daca Dumnezeu vine la timp si noi nu trebuie sa-l chemam, putem sa-l rugam macar sa ne spuna cand o sa fie acel timp?

Povestea scorpionului care nu poate trece apa

V-ati intrebat vreodata de ce un scorpion nu poate trece nicio apa? Pai, o data, fiindca el nu stie sa inoate. Si doi, fiindca el nu poate sa faca asta decat pe spinarea altui animal. Dar cum el nu se poate abtine niciodata sa nu intepe, chiar cand e apa mai mare, ca sa-si arate puterea, musca. Bietul animal moare, astfel, tragand dupa sine si moartea scorpionului.

Ce treaba au scorpionii cu tema noastra de azi? Pai sa vedem...
De cate ori nu vi s-a intamplat sa intalniti persoane care ar avea nevoie de dvs.? Sau care va placeau si va vroiau, de pilda, ca partener/-a, ca iubit/-a? Si aceste persoane nu stiau niciodata cum sa va vorbeasca. De ce? Simplu: fiindca sufereau de complexe. Viata lor era ultra-macinata deja de ideea esecului: "Daca nu o sa reusesc? O sa ma fac de rusine! Nu, mai bine nu incerc! Sau daca o fac, o fac cu jumatati de masura, ca sa pot bate mereu in retragere. Sau o sa mint. Da, o sa joc un rol. Sigur, mai bine ma prefac! Nu, n-o sa-i spun cat de mult imi place. Daca isi ia lumea in cap? Daca o sa cad de fraier/-a? Ce ar fi sa ma prefac ca nu imi pasa? Daaaa, mai bine am sa joc tare: sau dupa regulile mele, sau deloc! Doar nu sunt prost/proasta sa ma dau in stamba...". Ei, si asa, sarada poate continua... Indiferent cum, dar sa fie dupa regulile lor! Desigur, din greseala in greseala, spre victoria finala. Nu? Va este cunoscuta expresia... :-)

Mdaaaa... pacat! Insa asta este: unii oameni inca nu au invatat sa-si asume responsabilitatile. Nu au invatat ca in viata mai exista si compromisuri, intelegeri si respectarea parerii si dorintei celuilalt. Inca nu au invatat sa-si asume propria personalitate, ceea ce e si mai rau. Intra de foarte multe ori in situatii conflictuale, doar fiindca nu sunt siguri pe sine. Incearca mereu sa para autonomi, autoritari, atotputernici, clari, duri, scurti in exprimare cand doresc ceva, sau, mai exista o categorie: se ascund atat de bine si inventeaza atatea minciuni, abordeaza o lejeritate dupa perdeaua careia se citeste clar icordarea, incat la un moment dat nici ei nu mai stu cine sunt. Se trezesc in situatii pe care mai apoi nu le mai pot controla. Se autodenatureaza intr-atata incat sa-ti faca tie placere, sa te ameteasca, sa te induplece sa faci ce si cum isi doresc ei, pana cand, intr-un final, jocul ii sufoca. Si e si normal sa sucombe, pentru ca, in ambele cazuri, sunt din ce in ce mai departe de tinta, de ceea ce, de fapt, isi doresc. Exagereaza. Sau in sus, sau in jos.
In loc sa-ti spuna clar: "Uite, vreau aia si aia, dar sa stii ca am si niste amendamente (ceea ce ar fi si firesc sa aibe), ei iti promit la inceput sarea si marea, se arunca in planuri in care tu nu trebuie sa ai nici o contributie, ci doar sa faci cum iti spun ei, pentru ca astfel considera ei ca le va fi garantat succesul. Astfel de oameni accepta cu greu parerea altora, in speta, a ta. Tu trebuie doar sa fii acolo si sa executi, daca se poate cat mai exact, cam tot ce-si doresc ei. Nu poti? Sau nu vrei? Sau pui intrebari? Ah, esti deja incomod/-a! Cum adica? Ce inseamna asta? Le-ai incurcat planurile. Nu, tu trebuie sa faci asa, fiindca ei asta isi doresc. Chiar le este greu sa-si imagineze ca si tu ai avea pretentii, sau ca ai avea nelamuriri, sau ca ai avea intrebari sau, pur si simplu, ai chef doar de o discutie clarificatoare si din care sa la vezi si lor resonsabilitatea. Ei elimina asta din start. Daca ii intrebi doar atat: "Spune-mi de ce?" i-ai ucis. Sunt gata. Adica ce: tu ii pui pe ei la indoiala? Nu, hai sa zicem ca tu nu ii pui la indoiala, ci doar vrei sa afli DE CE. Atata tot. In acel moment s-au blocat. Tu ai devenit deja automat inamicul lor (asa te si trateaza: cu ura, aroganta, superioritate), persoana cu care trebuie sa aibe grija ce si cum vorbesc (asta in fericitul caz in care mai si binevoiesc sa-ti vorbeasca!) si apoi, daca cumva mai binevoiesc sa aibe vreo relatie cu tine, trebuie sa te tii bine: raspunsurile sunt monosilabice, la intrebarile normale ti se raspunde punctat, ca la extemporale, discutia devine telegrafica si lipsita de posibilitatea intoarcerii. Of! Nefericitii! Ei nu tie ti-au taiat craca, ci doar lor insisi. Numai ca ei nici macar nu realizeaza aceasta. Iar tu stai si te uiti. Te uiti si te minunezi. Nu sunt astia capabili nici macar de o discutie directa si matura???
Si, uite asa, din atata dorinta, nici macar nu realizeaza ca trec pe langa sansa cu ochii inchisi. ´Geaba stai tu dupa aia si le mai acorzi cate un prim ajutor, ´geaba le mai explici tu lor uneori ca s-au cam pierdut cu firea, ´geaba le tot dai sanse. Ei sunt prea orgoliosi pana si aceste sanse sa le foloseasca. Iar in momentul in care vrei sa vorbesti simplu si uman cu ei, tac, in cel mai bun caz, panicati la gandul ca ar trebui sa accepte adevarul. Spun in cel mai bun caz, pentru ca in cel mai nefericit dintre toate cazurile, TU esti principalul vinovat pentru nefericirea lor. TU si intrebarile tale idioate! I-ai incurcat! Of, tu, fiinta rea si incomoda ce esti! Pai si ce daca era vorba si de viitorul tau? Nu are asta nicio importanta. Asta chiar nui conteaza! Ei stiau ce vor! Numai din cauza ta sunt ei nefericiti!
Si uite asa s-au pierdut pe ei si te-au pierdut si pe tine si, ceea ce e mai rau, e ca si-au distrus si toate visele.
Iar tu stai si te uiti si spui: "Dom´le, cata risipa! Bietul scorpion!" Si apoi te uiti cu mila cum sunt inghititi de ape. Ca doar ce-ti mai ramane de facut?...

"Tu esti de vina!"

De cate ori ati auzit aceste reprosuri: "Tu esti de vina!"? Si de cate ori nu v-ati si simtit ca ati fi, chiar daca uneori nici macar nu aveati nici un fel de vina?
Ce ati simtit in acele momente, cand cineva continua in mod repetat si fara sa se gandeasca prea mult, sa va acuze? Mereu, de orice, nu conteaza.
Ma gandeam si eu de multe ori ca ar trebui sa-i explic, ca nu e asa, ca are o vedere doar partiala si subiectiva asupra lucrurilor. Dar si experienta m-a invatat ca orice as spune, trece peste celalalt ca apa peste penele gastei.
"Exista vreo solutie?" ma intrebam mereu. Nu, cred ca solutie nu exista. Astfel de persoane nu sunt dispuse niciodata sa-si asume propriile slabiciuni, propriile greseli sau pur si simplu, faptul ca lucrurile ar sta si altfel decat cum le-ar vedea ei. Sunt minti inguste, uneori datorita prpriilor slabiciuni devin rautaciosi, de altfel fricosi si pentru care cea mai buna aparare e atacul. Incearca sa modeleze lumea dupa masurile lor, ei nefiind capabili sa se adapteze. Si, in tot acest proces, ei nu pot face nimic altceva mai bun, decat sa acuze in stanga si in dreapta, sa caute vini in loc de solutii. Sunt, prin excelenta, necreativi, respectiv neproductivi. Vad mereu partea negativa a lucrurilor, suspiciosi prin definitie, neincrezatori in altii pentru ca in propriile forte nu au incredere.
Desigur, ati spune voi, sa fii suspicios nu e rau. Nu, desigur. O anumita doza de suspiciune te poate scuti de foarte multe neplaceri. Nu risti sa cazi in naivitate. Insa o doza nemasurata a ei, te face sa cazi in extrema cealalta si anume, sa te blochezi si sa ramai agatat numai in lumea ta. Or, fara interactiune reala, nu exista comunicare, fara comunicare nu exista schimb de energii, ceea ce duce automat la stagnare.
Nu stiu care ar fi reteta ideala si mixtura perfecta intre suspiciune si incredere. Si nu stiu, la fel, nici macare DE CE trebuie sa suspectam mereu pe cineva. Ar fi atat de simplu sa incercam sa avem incredere! Dar cate persoane mai acorda astazi deja a priori incredere? Cate persoane mai au astazi rabdarea si dorinta de a vedea ceea ce este de fapt, intr-o persoana sau intr-un lucru sau intr-o relatie? Si catora nu le este mai usor sa spuna: "Eu asa vreau, asa trebuie sa se intample! Nu se intampla asa, gata!". Si asta, doar pentru ca sunt incapabili sa gandeasca mai mult, sa vada mai departe. Sau, pur si simplu, sunt prea lenesi.
Traim intr-un mediu care ne solicita zilnic. E o societate care ne determina mereu sa actionam dupa anumite tipare, trebuie sa fim dezirabili. Si multi renunta prea usor la a fi ei insisi doar de dragul unor anumite deziderate sociale, sau de dragul unei anumite armonii. Armonie, OK, dar cu ce pret? Se cutremura la cel mai minor "Tu esti de vina!". Uita sa fie ei insisi, isi simt constiinta urland in interiorul lor si, fara macar sa vrea sau sa-si dea seama, devin manipulati. Se lasa angrenati in acest mecanism al oamenilor care sunt in realitate slabi, doar pentru aceeia ei sunt mai insistenti, nu pt ca ei insisi nu ar fi in stare de ceva mai bun.
Si se inverseaza rolurile: cei slabi si acuzatori devin cei ce manipuleaza si cei ce conduc, in timp ce cei care ar avea capacitatea de a rezolva niste lucruri cu solutii mult mai bune, se lasa prada insistenteler, dupa zicala "desteptul cedeaza".
Dar unde este limita intre a fi destept si a fi tare? Nu ar iesi, uneori, o lupta de interese, de personalitati, cu pierderi de energii de ambele parti? Care ar fi solutia optima? Care ar fi calea cea mai productiva?

Un Paste in lumina, iubire si sanatate!

"Hristos a-nviat!"

Citesc bloguri ale altor romani instrainati, frati de neam, care-si poarta fericirile sau nefericirile pe alte meleaguri si nu vad decat un lucru. Mi se pare ca tuturor celor plecati de acasa ni se intampla aceleasi lucruri: in preajma sarbatorilor, mai ales, ni se scurg prin fata ochilor, intr-un ritm ba mai rapid, mai mai lent, momente ale copilariei noastre si ale clipelor de fericire petrecute cu ai nostri, atunci, acasa, cand eram fericiti fara s-o stim.
Lasam cate o lacrima sau mai multe sa ne scape din ochi, uneori ne ascundem fata de privirile altora, suferim in tacere cu gandul la pasca de acasa, la parinti si prieteni, cu gandul dus la vremurile trecute. Clipe care nu se mai intorc tipa strident in urechile noastre: "Nu ti-e doooor???". Iar tu taci si stii ca ti-este, taci si incerci sa-ti spui ca asa e viata, taci si te gandesti ca "trece si-asta!".
Da, trece si asta si ziua de azi si cea de maine si vin altele si noi imbatranim, alergam prin lume si prin viata uneori doar dupa himere, crezand in ziua de maine, ca sigur vom reusi, ca sigur va fi mai bine. Unii dintre noi fiind in prag de esafod, altii uitand unde si-au lasat sufletul, vanzandu-se pe niste galbeni.

Dar cei mai multi, cei cu simtire, in astfel de clipe suntem mai introspecti, mai sensibili. Mai luam o gura de aer dulce al amintirilor, spre a ne netezi un pic povarnisurile cotidiene din lumea in care traim.
Ce magie: trecutul pare suav si cald, pe cand ziua de azi e mereu o provocare...
Trecutul nu mai doare.

Hristos a inviat!

Herta Müller si trezirea amintirilor

Strabat tot orasul si, trecand prin localitatea invecinata, Weilbach, ajung in cca 12 minute in Hattersheim. Am plecat sa caut hainute pentru viitorul meu nascut.
Uitand de scopul initial al vizitei mele, tot colindand pe langa vitrine, m-am intors pentru o clipa din drum, zarind o librarie. Intru. Imi propusesem mai demult sa caut opere de ale Hertei Müller, castigatoarea premiului Nobel pentru literatura in 2009. "Snoaba!", ati spune voi, probabil, tentati sa apreciati lucrurile la o prima privire. Nu, nu este asa. Curiozitatile s-au adunat in special datorita trecutului ei, a vietii ei, a trairilor ei, dar si ale trairilor mele.
Herta Müller are mai multe lucruri in comun cu mine, sau, poate, mai bine zis, eu cu ea. Si am sa va enumar doar cateva.
Aerul pe care l-a inspirat ea, l-am inspirat si eu. Este nascuta si a locuit in acelasi sat in care am locuit si eu pana la varsta de 10 ani, in Nitchidorf (halta Nichisoara), judetul Timis. Eu m-am nascut si mai tarziu am studiat in orasul in care isi facuse si ea studiile si unde apoi a si lucrat: in Timisoara.
Contemporane fiind, mai apropiata de varsta de parintii mei decat de mine, eu nemaiamintindu-mi deloc despre ea, in ciuda relatarilor unor amanunte despre ea de catre parintii mei: unde a locuit, ce a facut, cine i-au fost parintii, fratele sau vecinii (de cativa vecini imi mai aminteam doar extrem de vag), infatisarea ei etc. Ea parasise tara in 1987 impreuna cu sotul ei de atunci. Eu parasisem satul in 1979 impreuna cu parintii, mutandu-ma in oras. Pe atunci, ea fiind adulta iar eu doar un copil, este clar ca interesele noastre erau altele si, la fel, prisma prin care traiam si vedeam viata.
In aceasta suprapunere de existente, exista atat lucruri comune, cat si diferente. Ciudate diferente, as spune, insa, pe care, totusi, le inteleg. Daca doriti, este un fel de imagine alb/negru cu negativul alaturat. Ea - de obarsie germana si traia in Romania. Eu - de obarsie romana, traind in Germania. Ii pot intelege trairile. Dezradacinarea, precum si sentimentul ca "nu esti acasa", faptul ca simti altfel decat cei din jur. Acestea sunt lucruri pe care doar cei dezradacinati le pot intelege si cei care privesc viata mai profund decat strictul aspect finaciar sau o oarecare lejeritate economica, cand e vorba sa traiesti in alta tara decat a ta. E vorba de personalitate. E vorba de acel TU launtric, care te trage mereu acolo unde iti e locul. E vorba de felul in care, intr-o lume pe care nu o simti a ta, nu poti fi decat spectator.
Ei bine, Herta Müller a reusit sa transpuna in scris acest "spectacol" pe care-l traia. In sufletul ei traind angoase iar in mintea ei traind lucruri ale caror rost nu il intelegea, mai degraba, nu il puta accepta.

Cum spuneam, ma oprisem la librarie. Cerusem ceea ce-mi dorisem: scrieri de ale Hertei Müller. Doamna imi adusese un brat de ele, vreo opt volume diferite. Ceea ce cautasem eu era "The land of green plums", scrisa, la fel ca si majoritatea operelor ei, despre viata in Romania regimului totalitarist. Vroiam s-o citesc. Luasem la intamplare alte carti si ma oprisem sa rasfoiesc "Der Fuchs war damals schon der Jäger" ("Vulpea a fost inca de atunci vanatorul", titlul cartii fiind tradus in romaneste simplu: "Vulpe-Vanator"). Stiind ca autoarea avea in creatiile ei si poezie, imi sarisera in ochi urmatoarele versuri:"Es drückt, es drückt mich der Gedanke/ Mein Haus und mein Land zu verkaufen". Traduc, din automatismul care se formeaza oricui, care stapaneste doua limbi si-mi dau seama ca versurile nu sunt altceva decat cuvintele binecunoscutului cantec popular:"Tot asa ma bate gandul/Sa-mi vand casa si pamantul".
Fac ochii mari si citesc mai departe. Da, gasesc descrieri absolut exacte ale vremurilor de atunci.
Mai rasfoiesc niste pagini si mi se dezvaluie, scurt si foarte obiectiv descrisa, o Timisoara pe care obisnuiam s-o cunosc. Textul era o frantura dintr-un august cu arsita, unde la ferestrele blocurilor gri, lumea isi agata cearsafuri umede, pentru a mai racori aerul care devenise greu de respirat si lasa deja un gust de statut in gura, cearsafuri care, abia ce luasesi mana de pe ele, erau deja uscate.
Mai rasfoiesc inca niste pagini si dau de traducerea in limba germana a versurilor:"Sara pe deal, buciumul suna cu jale".
Imi era incredibil cata Romanie se poate strange in cateva cuvinte!
Propozitiile erau scurt formulate. Textul era apoape telegrafic. Unele propozitii erau total lipsite de predicat. Unele erau cu subiect subinteles. O transpunere in doar cateva cuvinte, o scriere de o simplitate ce poate fi lesne inteleasa de orice scolar, dar cu o incarcatura semantica enorma. Ma simtisem azvarlita pentru cateva momente cu douazeci, treizeci de ani in urma sau mai bine, in lumea in care traiam atunci cu totii.

Mi se perindasera ca intr-un film imaginile copilariei, strada principala a Nitchidorfului, cu casele mereu bine ingrijite si proaspat varuite, oamenii care mergeau spre magazinul satesc sau care veneau de la lucru (poate de la zootehnie) intr-o zi obisnuita de vara, fluierand vre-o melodie populara, aleea strajuita de ambele parti de plopi inalti, ce-si fosneau frunzele in bataia vantului de vara, alee ce ducea spre livada, acolo unde si tatal meu lucrase ca tehnician cativa ani, in perioada sa de debut profesional.
Revazusem cofetaria comunala unde mama lucra pe atunci ca gestionara. Imi treceau prin fata ochilor batranele svaboaice imbracate cu rochii lungi pana aproape de glezne, aproape invariabil in bleumarin sau gri, din panze simple cu inflorituri foarte mici, cu baticuri de asemenea de culori inchise pe cap, care veneau mereu sa cumpere ciocolata de lapte "Pimavara", sau "Cibo", sau "Rom", sau batoane de ciocolata, sau bomboane de menta sau de lapte si incercau mereu sa-mi vorbeasca nemteste si unde eu, in incapatanarea mea, refuzasem sa le raspund, sau explicandu-le, in cazul in care totusi eram dispusa sa rup tacerea, spre ciuda lor, tot in romaneste.
Era aceeasi cofetarie unde in serile de vara, in timpul practicilor agricole, cum era pe atunci, se adunau studentii de la facultatile din Timisoara adusi in detasare la livada, la recoltat fructe si unde, seara, cand erau liberi, isi aduceau chitara (cei care aveau) si inganau in grup cate un "Hei, Jude", cate un "Let it be" sau "Blowing in the wind", sarind apoi la "Sapte vai s-o vale-adanca", "Andrii Popa" sau "Du-ma acasa, mai tramvai", in fata unor cesti de cafea pregatite de mama sau a unei sticle de vin. Petreceri de acest gen se prelungeau pana tarziu in noapte iar eu, chiar mica fiind, nu vroiam niciodata sa merg la culcare.

Imi aparea in fata ochilor apoi scoala cu clasele I-VIII, pe care o frecventasem pana la sfarsitul clasei a IV-a si unde reusisem sa-i fericesc in fiecare an pe ai mei cu multravnitul premiu intai.
Imi aparuse apoi primaria, unde in ultimii 3-4 sau 5 ani (nu mai retin exact) isi desfasurase tata activitatea. Revazusem caminul cultural si platforma mare de beton unde in fiecare an, in august se tinea Kirchweih-ul (Sfintirea bisericii, ruga, nedeia sau, cum se mai spune prin alte parti, Hramul bisericii) si unde fete imbracate in costume populare germane, in culorii vii sau pastelate, se lasau ridicate pe sus, intr-o roata facuta de catre flacaii nemti ai satului si unde trei zile era sarbatoare. Erau Ringelspiele (carusele) aduse pentru cele cateva zile de sarbatoare, tarabe cu caleidoscoape (cele care ma fascinau in copilarie atata!), baloane, inele, oje si alte nimicuri. Mai incolo era un Kegelbahn (popicarie), unde barbatii jucau popice pe pariuri. Chioscuri cu bere, citro, mici sau inghetata, vata pe bat si doar muzica nemteasca. Multa lume si multa zarva. Dupa cele trei zile de petrecere "pomul" (un stalp inalt impodobit cu roade din recolta) era dus la alt baiat, la perechea castigatoare, pana in urmatorul an, cand el va fi cel care va incepe festivitatea.
Imi adusesem atatea lucruri aminte din copilarie! Din zece minute de rasfoire a unei carti.

Apoi plecasem dupa zece minute din librarie. Ma napadisera amintirile. Si ma gandeam: ce amintiri are Herta despre acel sat si ce amintiri am eu! Inocenta varstei nu lasase inca sa intre in mine ghimpii regimului si a vietii asuprite. Eu eram, pe langa faptul ca eram doar un copil, si social "ferita" de ceea ce pe ea o incoltise.
Diferenta era enorma: Eu eram ACASA. Ea, nu!

Va ganditi acum ce sentimente ma patrund pe mine acum, aflandu-ma ca minoritate intr-o tara care nu este a mea?
Si cum spunea Herta Müller: "Heimat ist das, was gesprochen wird" (Casa este ceea se vorbeste - limba n.r.)

Un lucru as mai vrea sa amintesc: intr-unul din interviurile sale, luat aici la Frankfurt, autoarea a declarat ca, limba romana, prin structura ei, iti da o mai buna posibilitate de exprimare literara. Acestui lucru subscriu cu sufletul.

Pentru ca te cunosc...

Stiu ca nu voi lua niciodata premiul Nobel pentru literatura, orice as scrie.
Stiu ca nu voi reusi sa compun niciodata un cantec pe care sa-l cunoasca toti, oricat as canta.
Stiu ca nu o sa pot sa-mi traiesc toate visele oricat as visa.
Stiu ca nu voi ajunge niciodata la stele, oricat de sus as zbura.
Stiu doar ca sunt un simplu muritor. Si, ca orice muritor, mie nu mi-a mai ramas decat iubirea. Traiesc cu ea si ea cu mine, incercand sa facem casa buna. Ea ma iarta, eu incerc sa-i inteleg rostul. Ea imi ingaduie multe, desi ma mustra, eu o simt de atatea ori, desi ma prefac c-o ignor. Cand ma doare, ma fac ca plec intr-alta parte. Uneori, imi umplu viata cu kitsh-uri. Ma mint pe mine. Si sper ca ea sa nu vada. Si fac asta ca sa vad diferenta intre real si fals. Dar asta chiar asa rau nu e...
Ce ciudata e si iubirea asta: cand nu o ai, o cauti in disperare. Cand o intalnesti, iti vine sa fugi de ea. Te sperie. Te uimeste avalansa care cade peste tine si ti-e teama ca n-o sa supravietuiesti, c-o sa te striveasca. Dar nu se moare dintr-atat. Dintr-atat doar se traieste. Si inca cum!
Stii, cand fugi de iubire, fugi, de fapt, de viata. Ai stiut? Si-ti mai spun ceva: stii, daca astazi iti intorci iubirea inapoi de la usa inimii, maine ai face orice s-o ai din nou. Dar pentru asta, mai intai trebuie sa suferi. Caci si ea se razbuna, iubirea. Si ce n-ai vrut sa primesti azi, vei cersi maine.
Dar stii, noua nu ne spune nimeni care e masura iubirii. Cata trebuie sa primim si cata trebuie sa dam. Tu ai stat de vorba cu sufletul tau? Si ce ti-a spus? Spune-mi: ti-a spus ca-l doare? Ti-a spus cat ii e de dor?
Si, spune-mi: tu cate poduri ai strabate pentru iubire? Ca sa nu te simti insingurat, ca sa nu mai fi singur. Si, spune-mi: Nu-i asa ca totusi ti-e teama c-ai sa gasesti iubirea? Nu-i asa ca iti e tema sa nu ramai incatusat? Si, mai ales, nu ti-e teama ca o sa ajungi sa te privesti in cealalta fiinta ca in oglinda si ai sa ai sentimentul ca-ti pierzi identitatea, ca ai sa incepi sa nu te mai recunosti, ca simti ca celalalt ti-a luat in stapanire viata, ca iti vine sa fugi acum de tine si nu mai stii unde sa te ascunzi, fiindca celalalt te-a descoperit?
Stii, e ca la intalnirea cu un frate geaman de a carui existenta nici nu ai stiut. Te uimeste, te socheaza, te inspaimanta, dar in aceeasi masura iti da si o anume siguranta. E o revelatie. Insa e un sentiment mult prea coplesitor ca sa-i poti face fata. Erai obisnuit o viata intreaga singur. Si, deodata, nu mai esti doar tu. E mereu cineva parca pe urmele tale. Te urmareste ca o fantoma. Te si enerveaza si in aceeasi masura iti si place. Te starneste sentimentul. Iti copleseste viata. Parca nu mai stii cine esti si-ti vine s-o iei la goana in regasirea ta, a acelui personaj de odinioara. Acel personaj singur, de a carui existenta incepusesi sa te plictisesti: mat, netranslucid, dur, plictisit si parca trist.
Fervoarea care te stapaneste este exact opusul a ceea ce stiai despre tine pana atunci. Incepi sa ai dubii in privinta ta. Nu te mai recunosti. Si alergi. Alergi. Fugi de tine si de tot ce e nou. Imbratisezi alte scene, mult mai fade, ce-i drept, dar macar cunoscute. Te sperie necunoscutul. Vrei cai batatorite. Dar nimeni nu a ajuns la samburele lui umbland pe caile altuia. Si atunci te intrebi: ce vrei? Vrei viata? Vrei iubirea? Vrei experienta? Vrei sa traiesti un sentiment real sau un surogat? Ah, e prea puternic! Da, este! Si este, fiindca acolo esti TU. E viata TA. Nu mai esti spectator si nici macar actor. Acum e rolul vietii. Si stii ca aici trebuie sa intri in joc cu tot ceea ce te defineste pe tine ca om. Si ai putea sa dai gres. Iar lucrul asta te face sa te inspaimante. Te cutremuri de spaima la ideea de a nu cadea in ridicol, in penibil. Insa, nici o grija! Nimic din ceea ce este real nu este nicodata penibil. Nimic din ceea ce e adevarat nu va fi niciodata ridicol. E doar teama ta launtrica si demonii tai cu care te lupti.
Stii, ar trebui sa inveti sa traiesti. Copiile pale de viata nu sunt pentru tine. Tu nu esti o schita neterminata. Esti un om. Nu esti o ciorna, ci Opera! Incearca sa traiesti la nivelul gandirii tale reale. Si apoi o sa vezi ca nu-ti va mai fi frica de iubire.

Himera

Dintre toate crezurile pe care mi le-ai dat, mi-ai dat crezul ca nu sunt singura.
Dintre toate sentimentele pe care mi le-ai dat, mi-ai dat sentimentul ca n-o sa fiu parasita.
Dintre toate iluziile pe care mi le-ai hranit, mi-ai dat credinta ca sunt iubita.
Dintre toate iubirile pe care le-am trait, te regret cel mai mult. Te regret ca nu te-ai intamplat, te regret ca nu ai existat, te regret ca ai plecat inainte de a fi fiintat.
Dintre toate himerele pe cere le-am avut, tu ai fost cea mai reala.
Dintre toate vocile pe care le aud, aud si acum vocea ta, spunandu-mi ca ma vrei, ca ma doresti. Stii ca inca iti aud in fiecare zi vocea? Imi e cumplit de dor de ea!
Dintre toate mirosurile pe care le-am simtit, al tau a fost singurul pe care nu l-am cunoscut.
Din tot ce mi-au atins degetele pana acum, pielea ta a fost singura pe care nu am ajuns s-o ating. Nu am ajuns sa-ti ating parul, sa-mi trec degetele prin suvitele tale.
Din miile de declratii pe care le-am auzit, multe au fost reale, dar pe ale tale le-am simtit mult mai profund.
Dintre toate gandurile care m-au strabatut, cele la si despre tine aveau o semnificatie aparte.
Din tot ceea ce am trait sau as fi putut sa traiesc, as fi dorit cel mai mult ca tu sa mi te intampli.
Dintre toate miciunile pe care le-am auzit, ale tale au fost cele mai frumoase.
Dintre toate durerile pe care le-am infruntat, pentru cele pricinuite de tine am simtit cea mai mare nedreptate.
Dintre toate planurile pe care le-am avut, pe cele legate de tine mi le doream sa se intample cel mai mult.
Dintre toate iubirile pe care as fi putut sa le traiesc, neimplinirea iubirii tale a lasat cel mai adanc gol.
Pentru ca am simtit ca ma iubesti.

Tu nu intelegi? Eu inca te mai simt!

Iti amintesti? Obisnuiai sa fii soarele meu...Vroiam sa fie sufletul meu casa ta. Mai stii? Mi-ai spus ca ochii mei nu trebuie sa lacrameze. Mai iti aduci aminte?

"Imi placi si desi nu te-am tinut in brate parca te port in suflet de o viata.
Imi place sa te simt alaturi si as vrea ca continui drumul vietii cu tine, cu tot ce reprezinti tu.
Simt ca esti parte din mine.
Simt ca ai fost acolo mereu si acum te-am descoperit.
Simt ca imi lipseai, desi erai mereu aici.
Simt ca te-am cautat, desi nu te-am pierdut.
Simt pielea ta, desi nu am atins-o vreodata.
Cunosc vocea ta, desi nu te-am auzit.
Recunosc gustul tau, chiar daca nu te-am gustat.
Iti caut ochii, pentru ca ii stiu din suflet.
Imi place sa te iubesc, pentru ca am invatat toata viata asta"

Mai stii??? Eu nu pot sa uit... Eu inca mai simt toate acestea...
Era atunci, la 12 noaptea: "LA MULTI ANI, VIS FRUMOS!". Un vis frumos...
Si ma intreb: Sosise ceasul? Pentru amandoi?